3.3.1 Isaiah

Cercetătorii sunt de acord, în general, că numai versetele 1-39 ale cărții lui Isaiah au fost scrise de profetul căruia îi poartă numele. Motivele pentru care cercetătorii au concluzionat acest lucru sunt complexe, dar principalul este reprezentat de divergența istorică dintre versetele 1-39, care se ocupă de amenințarea asiriană, și versetele de la 40 încolo, care au legătură cu exilul babilonian, eveniment care a avut loc mai târziu în istoria israeliților.

Măreţia lui Isaiah ben Amoz

Isaiah, fiul lui Amoz, este una dintre figurile majore ale profeției biblice, contestând cu regularitate națiunea și liderii acesteia cu privire la voinţa etică şi religioasă a lui Dumnezeu, și oferind instrucțiuni și viziuni ale reînnoirii morale și păcii universale. În acest fel, Isaiah reprezintă atât profetul angajat în treburile sociale și politice ale timpului său, cât și omul religios care se preocupă de concetățenii săi ca aceștia să ducă o viață guvernată de valorile legământului.

Pentru Isaiah, amăgirea şi prefăcătoria, precum imoralitatea și lăcomia, corup spiritul religios și sunt anatema în fața Domnului. Vechiul legământ nu este astfel doar o învățătură abstractă, ci o provocare concretă cu privire la corectitudinea și dreptatea de fiecare zi. Extrem de vii în perioada tulbure a regatului lui Iudah (Iudeea) de la sfârșitul secolului al VIII-lea Î.Hr., cuvintele și faptele lui Isaiah au devenit un model pentru o viață de martor profetic la solicitările divine.

Implicarea lui Isaiah în viața politică

Cariera profetică a lui Isaiah a fost strâns legată de evenimentele politice și culturale ale vremii. Potrivit inscripţiei de pe carte, această carieră s-a întins pe ultima jumătate a secolului al VIII-lea Î.Hr., incluzând complet sau parțial domniile regilor iudei Uzziah (769-733), Iotham (758-743, regent), Ahaz (743-733, regent; 733-727) și Hezekiah (727-698). Conform datei furnizate de Isaiah 6:1, Isaiah a avut o viziune remarcabilă a Domnului în anul în care a murit Uzziah (733 Î.Hr.). Dacă această experiență a fost chemarea sa în serviciul divin, atunci cariera sa profetică începe cu moartea regelui. Mai degrabă, viziunea marchează o reînnoire sau redirecționare a carierei sale profetice începută ceva mai devreme (lucru rămas nedezvăluit în acest mod de scripturi).

Aram şi Israel se aliază împotriva Iudeei

Mai întâi îl găsim pe Isaiah implicat în evenimentele istorice din timpul domniei lui Ahaz, la scurt timp după anul 735 Î.Hr.. La acea vreme, conform Cărții Regilor, “Rațon, regele Siriei, şi Pecah, fiul lui Remalia, regele lui Israel, au pornit război împotriva Ierusalimului şi l-au împresurat pe Ahaz, dar nu l-au putut birui” (II Regi 16:5). Relatarea acestei alianțe împotriva Iudeei și a Ierusalimului este detaliată în Isaiah 7:1-16. Aici aflăm că cei doi regi conspiră pentru a-l detrona pe Ahaz și a-l înlocui cu cineva numit “fiul lui Tabeel” (7:6).

Motivele acestui atac nu sunt precizate, dar se presupune, în general, că Aram și Israel și-au unit forțele împotriva asirienilor și apoi au atacat Ierusalimul cu speranța de a înfrânge rezistența lui Ahaz și a-l detrona. Fără îndoială, acest lucru era parte a unei alianțe mai mari împotriva asirienilor, la care Tyrul și poate chiar Filistia [Pleşet] au luat parte; deși nu trebuie pierdută din vedere rivalitatea binecunoscută dintre Israel, Aram și Iudah, în lumina expansiunii Iudeei în Israel și în teritoriul transiordanian din Gilead, în timpul domniilor lui Uzziah și Iotham. Acest eveniment ar fi putut încuraja Israelul să se unească cu Aram în speranța slăbirii celor din Iudeea.

Isaiah face apel la regele Ahaz: Nu te alia cu Asiria!

În perioada de dinaintea invaziei, Isaiah îl abordează pe Ahaz, care aparent intenționează să se alieze cu Asiria (II Regi 16:7-9; Isaiah 7:13, 20), și face câteva prevestiri. Profetul consideră acțiunea lui Ahaz ca semnificând o lipsă de credință în sprijinul divin, și spune că el crede că un astfel de atac nu se va materializa.

În Isaiah 7:3, Isaiah merge la ţarina lui Fulon [ţarina nălbitorului] cu fiul său Șear-Yașuv (însemnând “[numai] o rămăşiţă se va întoarce”), și îl confruntă pe rege cu cuvintele: “Ai grijă să nu vorbeşti şi nu te teme, din pricina acestor doi tăciuni care fumegă... Cât despre fiul lui Aram şi fiul lui Remalia... Sfatul acesta nu va dura, şi nici măcar va fi... dar dacă nu credeți, nici că veți fi în stare să înțelegeți.” (7:4-9).

Profeţia legată de Immanuel

La scurtă vreme după asta, profetul spune despre: “Iată, tânăra femeie (“fecioara” în traducerile creștine, pentru a concorda cu profețiile mesianice) va purta în pântece şi va naşte fiu,”care se va numi Immanuel (“Cu noi este Dumnezeu”) (7:14). Nu este clar dacă este vorba despre fiul profetului sau despre un vlăstar regal; în orice caz, acesta prezice că (după o perioadă scurtă), înainte ca pruncul să poată “cunoaşte binele sau răul, el dă răul la o parte şi alege binele” (7:16), pericolul va trece.

“Pradă repede, jefuieşte iute”

O altă profeție, probabil tot din această perioadă a asediului iminent, se referă la nașterea unui alt fiu profetului (a cărui soție este numită aici “proroociță”). Copilul va fi numit “Maher-șalal-haș-baz (“pradă repede, jefuiește iute”)- o referire la jefuirea Aramului și Israelului de către asirieni (Isaiah 8:1-3).

În anul 732 Î.Hr., Asiria a invadat și jefuit Damascul, capitala Aramului. Astfel a fost salvat Ierusalimul. Ce anume l-a determinat pe Isaiah să se refere la Asiria ca mijlocitorul mâniei divine împotriva poporului său este neclar (vezi 10:5-6); le fel de nesigur fiind și raportul unor mișcări militare spre Ierusalim (10:27-34).

Israelul se revoltă împotriva asirienilor şi eşuează

Hegemonia asirienilor asupra regatelor vest-asiatice a realimentat focul revoltei. În anul 724 Î.Hr., regele Hoșea din Israel a hotărât să nu mai plătească tributul către regele Șalmeneser V al Asiriei și a stabilit legături diplomatice cu Egiptul (II Regi 17:4.). Acest lucru s-a dovedit a fi dezastruos. Șalmeneser al V-lea a reacționat în forță și a asediat Samaria. Cândva spre sfârșitul toamnei anului 722 Î.Hr., Samaria s-a prăbușit în fața asediului și a fost cucerită. Succesorul lui Şalmeneser al V-lea, Sargon al II-lea, s-a mândrit în mod repetat cu distrugerea Samariei, dar se pare că orașul deja căzuse.

Regiunea rămasă a devenit o provincie a Asiriei, Samerina. Clasa de sus a fost deportată în Babilonia și Media (II Regi 17:6), iar o nouă clasă conducătoare a fost importată din Babilonia și posibil din Siria (II Regi 17:24). Această mare distrugere l-a determinat pe contemporanul lui Isaiah, Micah, să se plângă: “De-aceea va plânge şi se va tângui [națiunea], desculță va umbla şi goală tânguindu-se ca balaurii şi jelindu-se ca fetele sirenelor. Căci rana ei i s’a lărgit – fiindc’ a ajuns până la Iuda şi a atins chiar poarta poporului Meu, chiar pân’la Ierusalim” (Micah 1:8-9).

Isaiah se dezbracă pentru a ilustra consecințele rebeliunii Iudeei

Câțiva ani mai târziu, în 714 Î.Hr., a altă revoltă izbucnește în oraşul sudic Aşdod. Acest eveniment este redat de Isaiah 20. Încă o dată profetul are un rol activ, dramatizând consecințele periculoase ale revoltei impetuoase împotriva Asiriei.

Actiunea sa simbolică și exagerată (a umblat “gol şi desculţ vreme de trei ani”, 20:3) a avut probabil un impact popular mai mare decât profețiile sale, pentru ca poporul din Iudeea să creadă în Dumnezeu pentru victorie și să nu se bazeze pe cuvintele și armele Egiptului (Isaiah 30-32). Avertismentele lui Isaiah s-au dovedit a fi adevărate. Sargon al II-lea a distrus coaliția în anul 712 Î.Hr., și deși Iudeea a participat la eveniment, nu au existat acțiuni asiriene împotriva acesteia.

Asediul asirian asupra Ierusalimului

Acest lucru nu s-a mai întâmplat însă în timpul evenimentelor politice tumultuoase din anul 701 Î.Hr.. Ca răspuns la o revoltă puternică în Palestina, Filistia și Egipt, care a urmat după moartea lui Sargon al II-lea (705 Î.Hr.), regele asirian Sennacherib (701-681 Î.Hr.) a invadat Iudeea și a asediat Ierusalimul.

Profeţia de izbăvire a lui Isaiah pentru regele Hezekiah

Supus batjocurii și distrugerii, regele Hezekiah din Iudah a căutat cuvântul Domnului de la Isaiah și a primit o profeție cu privire la mântuirea şi eliberarea Zionului. Episodul miraculos este descris de Isaiah 36-38, dar păsuirea nu a salvat Iudeea de subjugare, tribut și pierderi teritoriale (II Regi 18:13-16). Prețul activismului politic a fost vasalitatea, pentru că apelul lui Isaiah de a crede în planul lui Dumnezeu a fost ignorat.

Isaiah, profet de curte şi scrib?

După aceste evenimente critice, vocea lui Isaiah a tăcut. Accesul direct al acestuia la regele Ahaz (Isaiah 7:3-24), familiaritatea sa cu Șevna, șambelanul regal (22:15), precum și poziția proeminentă în timpul regelui Hezekiah, când a fost convocat să aducă profeții pentru oraș și rugăciuni pentru rege (Isaiah 37-38), sugerează faptul că Isaiah deținea o poziție în cadrul curții regale, posibil de natură scribală. Este interesant și faptul că, legat de asta, Cronicile se referă la acesta ca la un istoric regal: “Celelalte fapte ale lui Ozia, atât cele dintâi cât şi cele din urmă, sunt scrise de profetul Isaia ” (II Cronici 26:22). Din această poziție care permitea o vedere de ansamblu, acesta a răspuns la schimbările puterii politice cu cuvântul lui Dumnezeu transmis lui.

Moştenirea lui Isaiah

Privind retrospectiv la perioada elenistică, Ben Sira l-a elogiat pe profetul Isaiah ca fiind “marele profet ale cărui viziuni puteau fi crezute” (Ecclus. 48:22). Cu vremea, acest profet respectat a devenit un model de viață evlavioasă. Potrivit tradițiilor rabinice și pseudoepigrafice, Isaiah a avut o moarte de martir, fiind ucis în timpul domniei crude și păgâne a regelui Manasseh (B. Yevamot, 49b și Ascensiunea lui lsaiah, 5:11-14).

3.3 Profeții din urmă

Profeții din urmă sau literari sunt cei 15 indivizi care ne-au lăsat moșteniri profetice, identificate prin numele unui anumit profet. Cei trei care ne-au lăsat moştenire scrieri extinse sunt numiți adesea “profeții majori” (Isaiah, Ieremiah și Ezekiel), în vreme ce ceilalți 12 sunt numiți fie “cei doisprezece”, fie “profeții minori”, deoarece moștenirea lor literară este relativ restrânsă, de numai câteva pagini în unele cazuri. Cu toate acestea, unele dintre cele des citate sintagme din predicile rabinilor provin de la profeți precum Hosea, Amos și Micah, lucru ce denotă clar că termenul “minor” se referă la cantitate și nu la calitatea operei lor.

Cine au fost profeții?

Avem tendința de a-i privi în general ca pe niște oameni care au prezis viitorul. Astfel de preziceri au constituit, într-adevăr, o parte importantă a mesajului lor, dar aceștia nu au fost văzători sau ghicitori. Mesajul lor uzual era: “Dacă veți continua pe acest drum și veți ignora calea Domnului, atunci dezastrul vă așteaptă. Dar dacă vă îndepărtați de la rele veți trăi și vă veți bucura de ocrotirea lui Dumnezeu.” Aceștia au prezis atât lucrurile favorabile, cât și pe cele nefavorabile într-o manieră vie și memorabilă.

Astfel, profetul prezice, de obicei, ceea ce ar trebui să fie, și aduce mesajul cu o oarecare accepţiune de certitudine. Această regulă se aplică până și viziunii izbăvirii mesianice: este ceea ce ar trebui să fie, dar dacă va fi depinde, cel puțin într-o anumită măsură, de noi.

Ceea ce au spus profeții era uneori extrem de nepopular. De exemplu, Ieremiah risca moartea și a fost întemnițat pentru anunțarea pieirii iminente. În alte ocazii, când poporul era oprimat și disperat, profetul le oferea speranță prin sublinierea faptului că pocăinţa era posibilă și că milostenia divină era mereu disponibilă.

Adevărații profeți (au existat și unii falși) știau că ei vorbesc ca mesageri ai lui Dumnezeu. Posedați de focul divin, ei erau convinși că duhul lui Dumnezeu le ghida discursul. Biblia în general îl numește pe profet navi, un cuvânt înrudit probabil cu termenul akkadian nabu, însemnând a chema sau proclama. Traducerea greacă (Septuaginta) a termenului de profeți reprezintă un cuvânt care descrie un purtător de cuvânt pentru Dumnezeu. Adevăratul profet nu transmitea o opinie personală, ci mai degrabă un mesaj de proveniență divină.

Sheldon H. Blank consideră cuvântul navi ca însemnând la origine “cineva care a primit chemare divină”, iar în acest sens cuvântul era mai vechi decât Tanakh (Biblia Ebraică). Fiind chemat, profetul vorbea în locul lui Dumnezeu și anunța, fără alte explicații, “Așa spune Domnul...” În schimb, ascultătorii mesajului divin, înțelegeau că erau obligați să ducă o viață plăcută Domnului, deși nici unul dintre profeți nu a înfățișat acest lucru ca pe unul ușor de făcut.

Învățători, nu filosofi 

Profeții au redat realitatea în culori brute, vorbind ca învățători, nu ca filosofi. Abraham Joshua Heschel a spus despre acest lucru astfel:

“În loc să se ocupe de chestiuni atemporale precum ființa și devenirea, materia și forma, definiții și demonstrații, profetul se aruncă în discursuri despre văduve și orfani, despre corupția judecătorilor și chestiuni ale pieţei locale. În loc să ne arate un drum prin palatele elegante ale minții, profeții ne duc prin mahalale. Lumea este un loc minunat, plin de frumusețe, dar profeții sunt scandalizați și tună şi fulgeră ca și cum întreaga lume ar fi o mahala... De ce o frământare atât de exagerată? De ce atâta indignare? Lucrurile care îi îngrozeau pe profeți sunt astăzi de-a dreptul banale în întreaga lume...” (Profeții, 3).

Datorită acestui lucru, provocările profetice rămân relevante și astăzi. Ele sunt aplicabile tuturor ființelor și societăților umane, și în special evreilor, care sunt moștenitorii legământului care cere devoțiune față de Dumnezeu și Torah.

3.2.4.5 Nabukanedşşar

Nabukadneşşar al II-lea(Nabû-kudurri-uṣur, akkadiană; Nabuconodosor, greacă), regele Babilonului, a trimis o armată împotriva Ierusalimului pentru a-l pedepsi pe Iehoiakim, regele Iudeei. Nabukadneşşar era furios, deoarece, după trei ani de plată a tributului, Iehoiakim s-a răzvrătit împotriva babilonienilor.

Regele Iehoiakim a murit în timpul asediului Ierusalimului și a fost urmat la tron de fiul său, Iehoiachin, în vârstă de 18 ani. Noul rege s-a predat lui Nabukadneşşar după ce a rezistat trei luni asediului. Iehoiachin, mama sa, servitorii săi, și a oficialii curții regale au fost exilați la Babilon. Nabukadneşşar l-a numit pe Mattaniah, unchiul de 21 de ani al lui Iehoiachin, pentru a fi noul rege și i-a schimbat numele în Zedekiah.

În al nouălea an al domniei sale, Zedekiah s-a revoltat împotriva lui Nabukadneşşar, care și-a trimis armatele din nou spre Ierusalim, l-a asediat, și a construit turnuri în jurul acestuia. După doi ani de asediu, zidurile orașului au cedat.

Zedekiah a scăpat prin grădina palatului, dar a fost urmărit și capturat lângă Ierihon. A fost dus apoi la Riblah, în prezența lui Nabukadneşşar. Babilonienii i-au măcelărit pe fiii lui Zedekiah în fața acestuia și apoi i-au scos ochii, l-au înlănțuit în cătuşe de bronz, și l-au dus la Babilon.

Nabuzaradan, căpitanul gărzii lui Nabukadneşşar, a venit la Ierusalim și a incendiat Templul, palatul regelui și toate casele. Zidurile orașului au fost distruse. Supraviețuitorii, cu excepția celor mai săraci, au fost duși în exil în Babilon.

Nabukadneşşar l-a numit pe Gedaliah, fiul lui Ahikam, drept guvernator al regatului cucerit. Câteva luni mai târziu, Gedaliah a fost ucis de către Ișmael, unul dintre căpitanii armatei înfrânte a Iudeei și membru al familiei regale din Iudah.

Nabukadneşşar a ordonat ca patru băieți promițători din rândurile israeliților exilați în Babilon să fie selelctați. Băieții aleși - Daniel, Hananiah, Mișael și Azariah – au primit un curs de trei ani unde au fost instruiți spre a fi apți pentru serviciul în cadrul curții regale babiloniene. După ce au s-au încheiat cei trei ani, regele i-a examinat personal și i-a găsit de zece ori mai buni decât toți magicienii și astrologii din regat.

Visele regelui

Într-o noapte, Nabukadneşşar a avut un vis tulburător, dar nu și l-a putut aminti când s-a trezit. I-a chemat pe magicieni la el și le-a ordonat să-i spună ce a visat și să-l interpreteze. Magicienii au răspuns:

„Nu e om pe pământ care să poată şti trebile regelui, întrucât nici un mare rege sau cârmuitor n’ar pune o astfel de întrebare unui înţelept, mag sau Caldeu; fiindcă întrebarea pe care o pune regele e grea, şi nimeni altcineva n’ar putea să dea un răspuns în faţa regelui decât numai zeii, al căror sălaş nu se află printre purtatorii de trup” (Daniel 2:10–11).

Regele s-a înfuriat și i-a ordonat lui Arioch, căpitanul gărzii regale, să-i ucidă pe toți înțelepții din Babilon. Când Arioch a venit să-l ucidă, Daniel i-a cerut căpitanului o explicație, iar când a auzit de cererea regelui, a cerut să-i fie oferit puțin timp. În acea noapte, visul regelui i-a fost dezvăluit lui Daniel într-o viziune.

Dimineața, a mers la Arioch și i-a spus: “Nu-i da pierzării pe înţelepţii Babilonului, ci du-mă pe mine în faţa regelui, iar eu îi voi spune regelui tâlcul” (Daniel 2:24).

Daniel, adus în fața lui Nabukadneşşar, i-a spus regelui că a visat o statuie mare, cu capul din aur, brațele și pieptul din argint, pântecele şi coapsele de aramă, pulpele de fier şi picioarele o parte de fier şi o parte de lut. O piatră aruncată, care a spart statuia în bucăți mici care au fost luate de vânt, a crescut într-un munte imens care a “umplut tot pământul” (Daniel 2:35).

Daniel a explicat aşa: capul de aur era însuși Nabukadneşşar, iar restul statuii, alcătuită din materiale diferite, reprezenta regate succesive care vor fi spulberate de regatul lui Dumnezeu, care va dura veșnic. Regele uimit a recunoscut supremația lui Dumnezeu și l-a numit pe Daniel guvernator al provinciei Babilon și șeful tuturor înțelepților din regat.

După o vreme, regele a făcut un idol de mari dimensiuni din aur și i-a invitat pe toți prinții, guvernatorii și oamenii de vază din regat să vină la sfințirea acestuia. Un crainic a proclamat că toată lumea trebuie să cadă în genunchi și să venereze statuia la auzul sunetului unor instrumente muzicale. Șadrac, Meșac și Abednego au refuzat să venereze idolul de aur.

Nabukadneşşar a ordonat aducerea celor trei în fața sa și i-a amenințat că dacă vor continua să refuze venerarea idolului, îi va arunca într-un cuptor aprins. Cei trei au refuzat și au fost aruncați în cuptor, care era atât de încins încât i-a ars de moarte pe cei care i-au împins înăuntru. Un înger a venit și i-a protejat pe cei trei de foc. Regele uimit le-a spus să iasă afară, a recunoscut supremația lui Dumnezeu, și a decretat ca nimeni să nu îndrăznească să vorbească împotriva lui YHWH.

Regele a avut un alt vis. De această dată a visat un copac foarte înalt cu frunze frumoase și fructe din abundență. Un om sfânt a poruncit ca pomul să fie tăiat, lăsând doar buturuga și rădăcinile.

Daniel, chemat să interpreteze visul, i-a spus lui Nabukadneşşar că regele era copacul și că Dumnezeu îl va face să mănânce iarbă ca un animal și să trăiască cu fiarele câmpului. Un an mai târziu, în vreme ce regele se fălea cu puterea sa, o voce din cer i-a spus că regatul s-a îndepărtat de el și că va sălăşlui cu fiarele câmpului și va mânca iarbă la fel ca vitele. Ulterior, când regele s-a însănătoșit, acesta s-a rugat lui Dumnezeu și a fost readus la „cinstea regatului” său.

Potrivit Bibliei, Nabukadneşşar a fost urmat la tron de către fiul său, Baltazar (Belşazzar), în timpul domniei căruia Babilonul a căzut în mâinile persanilor. Conform unor autori, numirea lui Nabukadneşşar de către Biblie drept „tată” al lui Baltazar reprezintă doar o cutumă orientală, Baltazar fiind, de fapt, al patrulea succesor al lui Nabukadneşşar, fără a fi descendent al acestuia. Nabukadneşşar a mai fost numit și Nabukadreşşar (Ieremiah 21:2).

3.2.4.4 Hezekiah

Hezekiah, al doisprezecelea rege al Iudeei după separarea monarhiei evreiești, a fost unul dintre cei mai mari regi iudei. La vârsta de 25 de ani, acesta i-a urmat la tron tatălui său, Ahaz. A domnit timp de 29 de ani și a murit la vârsta de 54 de ani. Mama sa a fost Abi, fiica lui Zechariah. Soția sa a fost Hefzibah. Iudah, în vremea regelui Hezekiah, a fost un stat mic, vasal Imperiului Asirian.

Prima acțiune în calitate de rege a lui Hezekiah a fost să redeschidă porțile Templului și să le repare. Le-a cerut preoților și leviților să purifice Templul; după ce aceștia au făcut acest lucru, regele a adunat liderii poporului și a adus animale în Templu care să fie sacrificate de preoți.

A reformat cultul în cadrul Templului, a reorganizat preoții și leviții, și a eradicat idolatria în întreaga țară. În timpul domniei sale, în anul 722 Î.Hr., Imperiul Asirian a cucerit regatul Israelului și a deportat majoritatea locuitorilor acestuia.

Hezekiah a invitat poporul rămas în fostul teritoriu al regatului Israel să vină la Ierusalim pentru Paște. Obiectivul invitației sale a fost probabil dorința de intensificare a conștiinței unității naționale a supraviețuitorilor triburilor nordice, ca un prim pas către restaurarea teritorială și politică a regatului lui David și Solomon.

Pentru a obține independența politică față de Imperiul Asirian, acesta a asigurat rezerva de apă a Ierusalimului prin închiderea scurgerii la suprafaţă a izvorului Gihon, care se afla în afara zidurilor orașului, și prin devierea apelor izvorului printr-un tunel până la bazinul din Siloam, care se afla în interiorul zidurilor orașului.

Asirienii au atacat Iudah; au ocupat orașul Lachiș; și au asediat Ierusalimul, cerând predarea necondiționată. În timpul asediului, regele a primit un sprijin puternic de la marele profet și om de stat Isaiah. O molimă în tabăra asiriană a distrus invadatorii, iar astfel Ierusalimul a fost salvat, dar rezultatul războiului a fost că Iudah a revenit la statutul de vasal și a continuat să plătească tribut.

La scurtă vreme după asta, regele s-a îmbolnăvit grav. Isaiah a venit la el și i-a spus că va muri. Hezekiah s-a rugat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a mai acordat 15 ani de viață. Hezekiah, neconvins, i-a cerut lui Isaiah un semn de la Dumnezeu că va fi vindecat, spunându-i profetului să facă umbra cadranului solar de la Ahaz să meargă înapoi cu zece grade. Isaiah s-a rugat Domnului, iar miracolul a fost săvârșit. Isaiah a așezat o grămadă de smochine pe abcesul, iar regele și-a revenit.

Regele Babilonului a trimis emisari cu scrisori și daruri și i-a urat recuperare grabnică. Hezekiah le-a oferit emisarilor un tur al palatului și al camerei comorilor. Isaiah, aflând despre asta, a prezis că într-o zi Babilonul va distruge Iudah. Anii rămași ai domniei lui Hezekiah au fost lipsiți de evenimente. Biblia menționează că în timpul domniei sale a fost alcătuite și copiate proverbele lui Solomon. Hezekiah a murit iubit și onorat de poporul său, fiind urmat la tron de fiul său, Manasseh (Menaşe).

3.2.4.3 Ieroboam

Ieroboam I, născut în orașul Zereda din tribul lui Efrayim (Efraim), a fost primul rege al Israelului, regatul nordic, după divizarea regatului. Când Ieroboam era tânăr, tatăl acestuia, Nebat, a murit, iar Ieroboam a fost crescut de către mama sa, Zeruah. Vitejia şi destoinicia acestuia au atras atenția regelui Solomon, care l-a pus să se ocupe de lucrătorii din triburile Efrayim și Menaşe (Manase), care fuseseră puşi să ajute la fortificarea Ierusalimului.

Munca sa i-a oferit oportunitatea de a realiza că triburile din nord, geloase pe poziția dominantă a celor din Iudah, erau agitate și nemulțumite de curtea regală din Ierusalim din cauza taxelor grele impuse de Solomon și a sarcinilor de muncă obligatorie, care fusesera impuse pentru a îndeplini proiectele ambiţioase de construcţii ale regelui.

Într-una dintre călătoriile sale în afara Ierusalimului, Ieroboam l-a întâlnit pe profetul Ahijah – un preot care servea în cadrul sanctuarului din Șiloh, în teritoriul tribului Efrayim – pe un drum izolat. Profetul și-a rupt haina sa în 12 bucăți, dându-i zece dintre acestea lui Ieroboam și spunându-i că Dumnezeu îi va da lui Ieroboam zece triburi și va lăsa doar două descendenților regelui David.

Ieroboam, ajutat de Ahijah, complotează împotriva regelui. Solomon descoperă conspirația și îl condamnă pe Ieroboam la moarte. Înainte ca sentința să fie executată, Ieroboam fuge în Egipt, acolo unde faraonul Șișak îi acordă azil politic.

După moartea lui Solomon, Rehoboam, fiul și succesorul acestuia, merge la Șechem pentru a fi confirmat drept rege de către cele zece triburi nordice. Ieroboam, care revenise în Israel imediat ce aflase că Solomon a murit, s-a plâns lui Rehoboam, în fața poporului adunat, cu privire la munca forțată și la taxele mari impuse de tatăl decedat al acestuia, și i-a cerut să ușureze povara poporului.

Rehoboam a promis să-i ofere răspunsul în trei zile, după ce se va consulta cu sfătuitorii săi. Bătrânii i-au recomandat să ajungă la un compromis cu supușii săi nordici legat de plângerile justificate ale acestora. Regele le-a respins însă sfaturile și s-a consultat cu sfătuitorii săi tineri, care i-au spus să fie ferm cu privire la această chestiune.

Rehoboam s-a întors la adunarea poporului și le-a spus supusilor săi că nu numai că nu le va ușura poverile, dar că le va și mări! Reacția poporului n-ar fi trebuit să fie o surpriză pentru Rehoboam. Nordicii, nemultumiți și rebeli, au declarat că separă de regat și l-au omorât cu pietre pe Adoram, oficialul responsabil cu munca forțată. Rehoboam, temându-se că va fi și el ucis, s-a urcat în carul său și a fugit la Ierusalim.

Regatul Israelului

Triburile nordice au întemeiat un regat independent numit Israel, iar Ieroboam este primul lor suveran. Noul rege a locuit mai întâi la Șechem; apoi pentru o perioadă la Penuel, dincolo de râul Iordan; și, în cele din urmă, la Tirzah, un oraș aflat la aproximativ 12 kilometri nord-est de Șechem, care va deveni capitala sa.

Politica de bază a lui Ieroboam a fost separarea completă a Israelului de Iudah (Iudeea). Din acest motiv, acesta a minimalizat importanța templului lui Solomon și a resuscitat vechile sanctuare de la Beth-el, în sudul țării, și la Dan, în nord, amplasând viței de aur în acestea. I-a expulzat pe preoții leviți, care erau loiali regatului Iudah, și a recrutat în rândurile preoțimii oameni simpli, pe care i-a ales și hirotonisit personal.

A existat un război continuu între regatele Israelului și Iudah în timpul domniei sale. Ieroboam a stabilit o sărbătoare religoasă în ziua a 15-a a lunii a opta. În acea zi, acesta mergea la Beth-el și făcea un sacrificiu pe altarul vițelului de aur. Într-una dintre aceste ocazii, un profet din tribul lui Iudah l-a văzut pe Ieroboam arzând tămâie pe altar și a profețit că într-o zi un rege pe nume Iosiah va distruge acel altar.

Ieroboam și-a îndreptat brațul spre acel om și a ordonat să fie arestat. Brațul i-a paralizat însă și nu l-a mai putut mișca. Altarul s-a sfărâmat, iar cenușa de pe acesta s-a împrăștiat.

Tulburat, regele i-a cerut profetului să se roage Domnului pentru a-i vindeca brațul. Profetul a făcut asta, iar regele și-a putut mișca din nou brațul. Recunoscător, Ieroboam i-a cerut profetului să vină la palatul său, să se întremeze și să primească un dar. Profetul a refuzat însă și a părăsit Beth-el.

După o vreme, Abijah, fiul mai tânăr al lui Ieroboam, s-a îmbolnăvit grav. Regele și-a trimis soția incognito la Șiloh, pentru a se consulta cu profetul Ahijah, care era acum bătrân și orb, pentru a afla dacă fiul lor își va mai reveni.

În pofida cecității sale și a deghizării reginei, bătrânul profet a recunoscut-o și i-a spus că fiul ei va muri imediat ce aceasta se va întoarce la Tirzah, drept pedeapsă a Domnului pentru păcătuire și pentru venerarea idolilor. Ahijah a adăugat că descendenții lui Ieroboam vor muri și vor fi mâncați de câini și păsări. Iddo, văzătorul, a avut de asemenea viziuni despre Ieroboam, pe care le-a scris într-o carte care nu a supraviețuit până în vremurile moderne.

Ieroboam a murit după ce a domnit vreme de 22 de ani și a fost urmat la tron de fiul său, Nadab, care a fost răsturnat și ucis de către Baașa, doi ani mai târziu.

3.2.4.2 Izebel

Izebel a fost fiica lui Ethbaal, regele orașului-stat fenician Tyr, și soția lui Ahab, regele Israelului (1 Regi 16:31), la mijlocul secolului IX Î.Hr. Aceasta era fără îndoială soția principală a lui Ahab și co-conducător alături de acesta. S-a sugerat că ar fi fost mama fiului și succesorului lui Ahab, Ahaziah (1 Regi 22:53) și, de asemenea, s-a afirmat că era mama următorului rege, Iehoram (2 Regi 3:2, 13; 9:22). Ahab a avut și alte soții nenumite și, de asemenea, fii nenumiți (1Regi 20:3, 5, 7; 2 Regi 10). Din acest motiv, dacă Izebel a avut alți copii sau, mai precis, a fost mama lui Athaliah este incert.

Întinderea puterii lui Izebel este evidențiată de necesitatea ca Iehu, fondatorul următoarei dinastii regale în Israel, s-o ucidă înainte ca domnia sa să poată începe (2 Regi 9:30–37) – chiar dacă soţul acesteia și fiii ei sunt, la acel moment, morți. Textul biblic insistă că aceasta este rea, revenind periodic la această idee.

Puterea lui Izebel

Izebel este inamicul profeților lui Dumnezeu: aceasta „îi ucidea pe profeţii Domnului” (1 Regi 18:13). Pe de altă parte, există „patru sute cincizeci de profeţi neruşinaţi ai lui Baal” şi „patru sute de profeţi ai tufişurilor [Aşerah], care mănâncă la masa Izabelei” (1 Regi 18:19). Eliyahu îi ucide pe profeții lui Izebel pe Muntele Carmel (1 Regi 18). Ca urmare, aceasta jură că îl va ucide pe profet (1 Regi 19:3). Acesta ia amenințarea în serios și fuge spre sud, dincolo de teritoriul israelit. Fuga acestuia indică puterea lui Izebel asupra întregului teritoriu.

Un alt indiciu al puterii acesteia este adus de povestea lui Naboth (1 Regi 21). Ahab vrea să cumpere via lui Naboth, care este vecină cu domeniul regal din Izreel. Naboth refuză să cedeze sau să vândă via, pretinzând că aceasta este netransferabilă, fiind moștenire strămoșească. Ahab se întristează din acest motiv, dar nu poate face ceva. Izebel, care vede chestiunea ca pe un test al puterii monarhice (1 Regi 21:7), găsește o cale. Aceasta le scrie bătrânilor și demnitarilor din Izreel, cerându-le să aducă doi martori mincinoși care să pretindă că Naboth i-a blestemat pe rege și pe Dumnezeu.

Un astfel de comportament înseamnă trădare; Naboth este ucis cu pietre, iar proprietatea acestuia revine regelui. Cu toate că scrisoarea este semnată de ochii lumii cu sigiliul regal (1 Regi 21:8), raportul ajunge la Izebel (1 Regi 21:14). Aceasta îi spune lui Ahab că poate moșteni terenul lui Naboth, iar acesta face asta. Eliyahu protestează față de Ahab, spunând: „Aşa grăieşte Domnul: De vreme ce tu ai ucis şi ai luat în stăpânire...” (1 Regi 21:19); acesta proorocește că descendenții pe linie masculină ai lui Ahab vor muri prematur, dinastia acestuia se va stinge, iar despre Izebel: „câinii o vor mânca lânga zidul Izreelului” (1 Regi 21:23).

Ahab moare pe câmpul de luptă în Samaria (1 Regi 22); fiul său și al lui Izebel, Ahaziah, succede la tron pentru următorii doi ani, apoi moare. Fratele acestuia, Iehoram, îi urmează la tron și este ucis de către Iehu, noul pretendent la tron (2 Regi 9). Izebel este asasinată de către Iehu, de asemenea (2 Regi 9:31–37); în timp ce îl aștepta pe Iehu și soarta ei fatidică în palatul regal din Izreel, fiind aruncată de la o fereastră a palatului. Până la momentul în care Iehu a terminat de mâncat și ordonă ca aceasta să fie îngropată, deoarece este „fiică de rege” (2 Regi 9:34), câinii au mâncat deja cea mai mare parte din trupul reginei – îndeplinind profeția lui Eliyahu.

O regină malefică?

Izebel este caracterizată ca o regină absolut malefică de către textul biblic și nu numai: în Noul Testament numele ei este un termen generic pentru un adversar feminin desfrânat și necredincios (Apocalipsa 2:20); în tradiția iudeo-creștină aceasta este rea. Biblia este grijulie să nu se refere la aceasta drept regină. Și totuși, exact acest lucru pare să fi fost. Unele surse iudaice, deși post-biblice, schimbă tabloul general: “Patru femei au condus în lume: Izebel și Athaliah din Israel, Semiramis și Vaști din neamuri [ne-evrei]” (într-un midraș evreiesc pentru Cartea Esterei, Esther Rabbah).

În mod cert, Izebel s-a comportat ca o regină, deși Biblia îi refuză acest titlu și respectul cuvenit, ca să nu mai spunem de aprobare. În textul biblic, Izebel este pusă în contrast cu profetul Eliyahu, până acolo încât cei doi formează două panouri ale unui diptic în oglindă. Ea este susținătoare a zeului Baal, el este al lui Dumnezeu; ea este femeie, el este bărbat; ea este străină, el este localnic; ea are putere regală, el are putere profetică; ea amenință, el fuge; la final el câștigă, ea este lichidată. Adevăratul conflict nu este între Ahab (regele) și Eliyahu, ci între Izebel (regina) și Eliyahu. În cele din urmă, forțele lui Dumnezeu câștigă, iar Izebel pierde. Rămâne de văzut de ce a obținut o reputație atât de proastă.

Pare rezonabil că Izebel, o prințesă străină, era foarte educată și pricepută. De asemenea, cu toate că numele teoforice ale fiilor ei au elementul yah sau yahu (referindu-se la Dumnezeu) în ele, aceasta pare să fie protectoare și adeptă a cultului lui Baal.

Nu este de neconceput faptul că, în timp ce Ahab se dedică afacerilor militare și externe, Izebel acționează ca delegat al acestuia în afacerile interne: raportul Naboth ajunge la ea, ca şi cum sigiliul regal îi aparținea; are propria ei “masă”, adică deține propriul ei buget; are propriii ei “profeți”, probabil un așezământ religios pe care îl controlează. Toate aceste lucruri indică o poziție oficială sau semioficială deținută de Izebel datorită virtuților sale, a originii regale și a legăturilor ei, respectului regelui și al copiilor ei, precum și a afilierii religioase cu cultul lui Baal (posibil și al lui Așerah).

Probabil că aceasta avea statutul de gebira - “regină mamă”, sau “co-regent”. În orice caz, nu există vreun dubiu asupra faptului că textul biblic și mărturiile ulterioare distorsionează imaginea acesteia din mai multe motive, printre care putem enunța puterea ei regală, considerată nepotrivită pentru o femeie; devoțiunea declarată pentru cultele lui Baal și Așerah și opoziției sale față de Eliyahu și alți profeți ai lui Dumnezeu; educația acesteia și cunoștințele legale (arătate în afacerea Naboth) și originea ei străină. În cele din urmă, aceleași pasaje care susțin că Izebel este rea, desfrânată și imorală sunt martore ale puterii acesteia și a nevoii de diminuare a acestei puteri.

3.2.4.1 Eliyahu și Elișa

Poveștile profetului Eliyahu (Ilie) și a protejatului său Elișa (Elisei) se găsesc către sfârșitul I Regi și la începutul II Regi (I Regi 17; II Regi 13). Activitatea lui Eliyahu se desfășoară în perioada domniei lui Ahab (c.871-854 Î.Hr.) și a celor doi fii ai săi. Elișa a preluat apoi misiunea de la acesta și a profeţit cu privire la căderea dinastiei Omride și a ascensiunii lui Iehu (c.842 Î.Hr.).

Profet evaziv

Luând în considerarea bogăția tradiției care însoțește acum figura lui Eliyahu în tradiția ebraică, acesta ocupă un text relativ restrâns în Biblie. Avem puține detalii personale. Este prezentat ca fiind din Tișbi, din Gilead, o regiune la est de Iordan. Nu este nici membru al curții regale, nici profet al sanctuarelor și și-a câștigat reputația pentru ambiguitate, mișcându-se așa cum îl direcționează spiritul lui YHWH. Este caracterizat drept un bărbat păros purtând o cingătoare de piele la mijloc (II Regi 1:8).

Tema centrală a poveștii lui Eliyahu este reprezentată de conflictul său cu monarhul regatului nordic, Ahab, și a soției feniciene acestuia, adoratoare a lui Baal, Izebel. Încurajarea de către Ahab a religiei soției sale (ridicarea unui templu și a unui altar pentru Baal în capitala Samaria și facerea unui stâlp Aşerah – stâlp asemănător unui copac, simbolizând o zeiță a fertilității) este lucrul care îl aduc în dezacord cu YHWH și profetul Său, Eliyahu.

Seceta și un miracol

Profetul intră pe scenă anunțându-i lui Ahab o secetă. YHWH îl instruiește pe Eliyahu să se ascundă în oaza Kerit, pe partea estică a Iordanului, lângă Ierihon. Acolo este hrănit de corbi. Eliyahu este apoi trimis în nord la Zarfet, în Fenicia, unde o văduvă are grijă de el. Auzind că acesta cere pâine și apă, femeia protestează și spune că are numai atâta făină și ulei pentru a găti o ultimă masă pentru ea și fiul ei înainte de a muri. Asigurarea lui Eliyahu că uleiul și făina vor ține până la sfârșitul secetei se îndeplinește.

Cu toate acestea, după moartea fiului ei, femeia îl acuză pe “omul lui Dumnezeu”, Eliyahu. Așezându-l pe băiat pe pat, Eliyahu îl roagă pe YHWH să întoarcă răul adus asupra văduvei. După ce suflă de trei ori asupra trupului copilului, YHWH îl ascultă și copilul revine la viață. În fața acestui miracol, femeia declară: "Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta" (I Regi 17:24).

Demonstraţia culminantă: Cine este Dumnezeu?

În al treilea an de secetă, Eliyahu îi cere lui Ahab să adune poporul pe Muntele Carmel, alături de 450 de profeți ai lui Baal și 400 de profeți ai lui Așerah “care mănâncă la masa lui Izebel” (de fapt, profeții lui Așerah nu participă mai departe la poveste, sugerând că aceștia reprezintă o adăugire ulterioară). Eliyahu organizează o întrecere în fața poporului pentru a răspunde la întrebarea “cine este Dumnezeu?”

Ambele tabere primesc câte un viţel. Se pregătesc de sacrificiu, așază lemne pe altare, dar nu aprind focurile. Ambele tabere se roagă zeilor lor – trimiterea focului pentru mistuirea sacrificiului va servi pentru a arăta cine este adevăratul Dumnezeu. Profeții lui Baal, având sacrificiul pregătit, se roagă în van zeului lor. Elizahu îi batjocoreşte, iar pe măsură ce seara se apropie sacrificiul acestora rămâne neatins de foc.

În mod simbolic, Eliyahu își construiește altarul din 12 pietre semnificând cele 12 triburi. Înconjoară altarul cu un șanț, așază sacrificiul pe lemne și toarnă apă pe acesta până când chiar și șanțul este plin. Îl cheamă apoi pe YHWH să dea de știre poporului că El este Dumnezeul lui Israel, iar Eliyahu este profetul Său. Focul nu mistuie numai sacrificiul îmbibat de apă, ci și lemnul, piatra și apa din șanț. În fața acestei demonstrații, poporul declară că YHWH este Dumnezeu, iar Eliyahu îi măcelărește pe profeții învinși.

O voce slabă, liniştită şi mantia trece mai departe

Sosește ploaia, dar succesul lui Eliyahu îl pune în pericol din cauza lui Jezebel. Acesta fuge în pustiu unde își dorește moartea. Din nou este menţinut în mod miraculos în viață, primind mâncare și băutură. Călătorește 40 de zile și 40 de nopți la muntele Horeb (Sinai) unde, într-o peșteră, își strigă disperarea către YHWH.

Aici îl întâlnește Eliyahu pe YHWH care-I vorbeşte cu “kol demamah dakah” (tradus de obicei ca “o voce slabă, liniştită" – traducere care lipseşte din bibliile româneşti). Semnificația acestui lucru este disputată, dar o posibilitate este că această întâlnire este menită să-i sublinieze lui Eliyahu că zarva și drama fanatismului nu sunt poate cele mai bune căi de a împlini voia Domnului.

Eliyahu își reiterează disperarea (sugerând poate că nu a înțeles mesajul lui Dumnezeu) și este trimis mai departe cu trei sarcini, toate referindu-se la un viitor din care el nu va face parte; îl va unge rege pe Hazael în Aram, Iehu urma să fie rege în Israel și Elișa profet în locul său.

Via lui Naboth: un caz de crimă

A doua confruntare a lui Eliyahu cu Ahab se referă la via lui Naboth și aduce aminte de istoria lui David și Bathșeba. Via lui Naboth se află în apropierea palatului lui Ahab, iar regele o dorește pentru a face o grădină de legume. În schimb, oferă o vie mai bună sau bani. Naboth refuză să renunţe la moştenirea sa. Ahab se supără foarte tare, astfel că Izebel pune la cale un plan pentru obținerea viei pentru soțul ei. Aceasta are doi martori, care declară mincinos că Naboth l-a blestemat pe Dumnezeu. Acesta este omorât cu pietre și Ahab intră în posesia viei.

Eliyahu este trimis de YHWH să-l confrunte pe Ahab și să-i profețească sfârșitul: "în locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău". Neamul acestuia se va sfârși. Izebel va deveni și ea hrană pentru câini. Reacția lui Ahab este pocăirea imediată, lucru pentru care obţine o suspendare a pedepsei – răul va fi amânat pentru vremea fiului său.

Ieșirea dramatică a lui Eliyahu: Furtuna

Episodul final al carierei lui Eliyahu include o imagine puternică a profetului, care urcă la cer într-o furtună, aparent într-un car de foc. Înainte ca Eliyahu să plece, Elișa, care refuzase să plece de lângă el, îi cere o porție dublă din duhul său. Eliyahu îi promite că așa va fi, dacă Elișa îl va vedea în timp ce este ridicat la cer. Elișa îl urmărește până ce dispare, iar apoi își rupe hainele în două și ia mantia lui Eliyahu.

Elișa

Activitățile lui Elișa îl caracterizează ca fiind un om sfânt și un făcător de minuni. Apa „rea” este purificată cu sare, iar mâncarea otrăvită este făcută bună prin adăugarea de făină, un topor pierdut în Iordan este făcut să plutească, un copil mort este înviat şi o sută de oameni sunt hrăniţi cu douăzeci de pâini de ovăz.

O văduvă săracă, disperată din cauza creditorilor, și care nu voia să-și vândă fiii în sclavie are numai un singur vas cu puțin ulei în el. Urmând sfaturile lui Elișa, aceasta toarnă uleiul din vas și umple fiecare vas pe care-l avea putând să-și plătească datoriile. O imagine mai puțin plăcută a lui Elișa este creată de povestea în care niște copii îl numesc pleșuv – în mânia sa cheamă o ursoaică pentru a-i devora.

Elișa duce la bun sfârșit ambele sarcini neîndeplinite pe care le primise Eliyahu pe Horeb. Călătorește la Damasc, pentru a-i spune lui Hazael că regele din Aram va muri și că el, Hazael, va deveni regele Aramului și va aduce nenorocirea asupra Israelului. Elișa îsi trimite sluga să-l ungă rege al Israelului pe Iehu, declanșând un lanț de ucideri prin care profețiile lui Eliyahu legate de sfârșitul dinastiei Omride sunt împlinite.

Iehoram din Israel și Ahaziah din Iudah merg să lupte cu Iehu, dar Iehu îl lovește pe Iehoram cu o săgeată și îl doboară unde era via lui Naboth. Pune ca Izebel să fie aruncată de la fereastră iar aceasta este călcată în picioare de cai și mâncată de câini. Apoi ucide fiii rămași ai lui Ahab, profeții, slujitorii și preoții lui Baal.

Paralele: Eliyahu și Elișa

Relația dintre poveștile lui Eliyahu și Elișa este destul de complexă. Există duplicări evidente în unele povești miraculoase, deși minunile „mici” sunt săvârșite de Elișa. Tema confruntării cu monarhia este prezentă în ambele, dar este mai întâlnită în cazul lui Eliyahu. Povestea lui Eliyahu este dominată și de lupta sa împotriva adoratorilor lui Baal, lucru despre care nu este cazul atunci când vorbim despre Elișa.

Aluzii la Moise și Ioșua

Relația dintre Eliyahu și Elișa trebuie văzută și în contextul aluziilor clare la persoana lui Moise și la rătăcirile în pustiu. Eliyahu este menținut miraculos în viață cu pâine și apă, la fel cum au fost israeliții. Precum Moise, Eliyahu îl întâlnește pe Dumnezeu pe Horeb.

Înainte de a fi ridicat la cer, Eliyahu trece Iordanul, despărțindu-l prin lovirea cu mantia sa. Pe drumul de întoarcere peste Iordan, Elișa face același lucru - într-o oglindire a faptelor lui Ioșua bin Nun. Ioșua fusese numit de Moise drept succesor și trebuie să ducă la bun sfârșit sarcina de a conduce triburile în Canaan – la fel cum Elișa trebuie să ducă la împlinire sarcinile care i-au fost aduse lui Eliyahu.

Eliyahu profetul

Eliyahu Tișviteanul, din regiunea Gilead, a fost unul dintre cei doi oameni din Scripturile Ebraice care nu a murit, ci a fost luat la cer; celălalt a fost Enoh (Geneza 5:24).

Sub regele Ahab

Eliyahu a profețit în timpul domniei regelui Ahab al Israelului. Și-a săvârșit primele miracole în orașul Zarefath, lângă Sidon, în casa unei văduve sărace, unde a transformat o mână de făină și puțin ulei într-o provizie nesfârșită și apoi a readus la viață copilul mort al văduvei.

Izebel, soția regelui Ahab, era o prințesă feniciană, fiica lui Ethbaal, regele Sidonului. Aceasta a exercitat o puternică influență asupra regelui, care i-a acordat autoritate administrativă nelimitată. Ea a introdus în Israel cultul păgân al zeului fenician Baal, o acțiune căreia i s-a opus din răsputeri profetul Eliyahu. Ahab nu numai că a tolerat cultul străin introdus de soția sa, dar a și cooperat cu aceasta la construirea unui templu pentru Baal în Samaria și la ridicarea unui stâlp sacru pentru Aşerah.

Eliyahu i-a spus regelui că Dumnezeu va opri ploaia pentru a-l pedepsi și apoi a plecat din țară. A urmat o secetă severă în Samaria, care a durat trei ani. În al treilea an de foamete, regele Ahab a vorbit cu Obadiah, guvernatorul palatului regal, și a spus că amândoi trebuie să călătorească prin țară – regele într-o direcție, iar guvernatorul în alta – în căutarea de locuri unde crește suficientă iarbă pentru a hrăni caii și catârii.

Obadiah era un om cu frică de Dumnezeu, care și-a riscat viața pentru a proteja o sută de profeți de persecuțiile ucigașe ale lui Izebel, ascunzându-i într-o peșteră. Acesta l-a întâlnit pe Eliyahu pe drum și i s-a spus de către profet să-l anunțe pe rege că s-a întors în Israel. Obadiah, deși se temea că Ahab îl va ucide pentru aducerea de vești despre Eliyahu, l-a informat pe rege că profetul a revenit în regat. Ahab a mers să-l întâlnească pe Eliyahu. Când l-a văzut, l-a acuzat pe profet că aduce nenorociri peste Israel.

Eliyahu a replicat că Ahab și tatăl său, Omri, sunt cei care aduc nenorociri peste Israel, deoarece l-au uitat pe adevăratul Dumnezeu și i-au venerat pe idolii lui Baal. Eliyahu a cerut o întâlnire cu profeții lui Baal, care se aflau sub protecția reginei Izebel și care mâncau la masa acesteia. Eliyahu s-a confruntat cu 450 de preoți ai lui Baal pe Muntele Carmel și i-a provocat să demonstreze cine era adevăratul Dumnezeu, YHWH sau Baal, prin coborârea de foc din cer care să mistuie sacrificiul.

Preoții lui Baal s-au rugat ore în șir fără rezultat, în vreme ce Eliyahu îi batjocorea. Apoi a fost rândul lui Eliyahu să se roage. Focul a coborât pe altar și a mistuit sacrificiul. Eliyahu a cerut poporului să-i prindă pe preoții lui Baal și să-i ucidă.

Seceta, care a durat trei ani, s-a sfârșit cu o furtună mare. Ahab s-a întors în capitală în carul său printr-o ploaie grea, în timp ce profetul Eliyahu a alergat în fața regelui tocmai pâna la Izreel. Ahab i-a spus lui Izebel că Eliyahu i-a ucis profeții, iar regina a fost furioasă și a trimis un mesager la Eliyahu, amenințând că-l va ucide.

Povestea lui Naboth

Profetul a fugit în deșertul din sud. Acolo, l-a găsit pe Elișa fiul lui Șafat, care ara cu boii când Eliyahu i-a aruncat mantia sa, simbolizând astfel că l-a ales drept discipol. Elișa a ucis doi boi, a folosit plugul pentru foc, a dat carnea poporului său, și a plecat să-l urmeze pe Eliyahu.

Ahab era gelos pe via vecinului său, Naboth Izreeliteanul. Intenția regelui era de a folosi acel pământ, care se afla lângă palat, pentru a face o grădină de verdeţuri. I-a oferit lui Naboth o sumă de bani pentru vie sau un teren echivalent, dar Naboth a refuzat să renunțe la moștenirea sa și regele s-a întors la palat deprimat și mânios.

Soția regelui, Izebel, l-a întrebat de ce este atât de deprimat și de ce refuză să mănânce. Regele a răspuns că Naboth nu vrea să-i vândă pământul. Izebel i-a spus să fie vesel și să lase chestiunea în mâinile ei. Izebel a aranjat ca Naboth să fie acuzat pe nedret de insultarea lui Dumnezeu şi a regelui, iar astfel acesta a fost judecat pentru blasfemie și executat. Ahab a intrat apoi în posesia proprietății.

Profetul Eliyahu a mers la via lui Naboth, l-a confruntat pe rege și l-a acuzat de uciderea bărbatului și de luarea proprietății acestuia. Profetul i-a spus regelui că Dumnezeu îl va pedepsi pentru faptele sale rele; că îi vor linge sângele câinii în același loc unde i-au lins câinii sângele lui Naboth; că familia sa va cunoaște același sfârșit rău ca regele Ieroboam și regele Baașa; și că trupul soției sale, Izebel, va fi devorat de câini.

După ce Eliyahu a terminat de vorbit, Ahab și-a sfâșiat hainele, și le-a scos și s-a îmbrăcat cu sac. A ținut post, a dormit în sac și a umblat trist. Comportamentul umil al regelui l-a domolit pe Dumnezeu şi acesta a amânat dezastrul profețit până la domnia fiului lui Ahab, după moartea lui Ahab. Ahab a murit luptând împotriva arameilor, iar fiul său Ahaziah a urmat la tron.

Eliyahu este protejat de Dumnezeu

La scurtă vreme după asta, noul rege s-a rănit grav dupa ce a căzut de la o fereastră aflată la un etaj superior al palatului său. Ahaziah a trimis mesageri în orașul filistean Ekron să-l întrebe pe Baal-zebub, zeul acelui oraș, dacă se va înzdrăveni. Eliyahu l-a condamnat pentru această faptă și i-a profețit că va muri. Regele a aflat că Eliyahu a profețit că va muri și a trimis 50 de soldați să-l ridice pe profet, dar trupele au fost ucise de un foc din cer.

Același lucru s-a întâmplat pentru o a doua companie de soldați. A fost trimisă o a treia companie, care, de data asta, a reușit să-l aducă pe Eliyahu la palat. Eliyahu, ajuns în fața regelui, și-a repetat profeția. Regele a murit la scurt timp. Eliyahu știa că propriul sfârșit îi este aproape.

Alături de discipolul său Elișa, care a refuzat să-l părăsească, a mers la râul Iordan, a despărțit apele lovindu-le cu mantia și a traversat pe pământ uscat. Eliyahu l-a întrebat pe Elișa: "Cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine?" Elișa a răspuns: "Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!" (II Regi 2:9). În timp ce vorbeau, un car tras de cai de foc a apărut și l-a luat pe Eliyahu într-un vârtej de vânt la cer.

3.2.4 Cartea Regilor

Cartea Regilor este a noua carte din Biblia Iudaică şi a patra carte din Profeţi (Nevi'im), a doua secţiune a Bibliei Iudaice. În majoritatea bibliilor creştine, cartea este împărţită în I Regi (Cartea a treia a Regilor în traducerile ortodoxe) şi II Regi (Cartea a patra a Regilor), dar această împărţire este târzie. Împărţirea apare pentru prima oară în Septuaginta (o traducere antică în greacă a Bibliei) şi a pătruns în bibliile iudaice prin tipărirea bibliei rabinice de la Veneţia din anul 1517.În tradiţia iudaică, Cartea Regilor este privită drept o singură carte.

Cartea Regilor spune povestea regatelor Israel şi Iudah (Iudeea) de la începutul domniei regelui Solomon (aproximativ 960 Î.Hr.) până la distrugerea Ierusalimului din 586 Î.Hr. Primele 11 capitole din Cartea Regilor se referă la Solomon. După moartea lui Solomon, monarhia unificată a Israelului se împarte în două: zece triburi israelite părăsesc regatul lui Solomon şi înfiinţează un regat rival în nord (capitala regatului sudic rămâne la Ierusalim).

Capitala regatului nordic, cunoscut în general sub numele de Israel, s-a mutat de la Şechem (cunoscut în arabă sub numele roman de Nablus), la Tirzah şi la Samaria. Regi din diferite dinastii au domnit asupra regatului Israel, cea mai lungă domnie fiind a Casei lui Omri (882-842 Î.Hr.) şi a Casei lui Iehu (842-747 Î.Hr.). În sud, tribul lui Iudah a rămas loial descendenţilor lui Solomon, care au continuat să domnească asupra a ceea ce va deveni regatul lui Iudah până în anul 586. Capitala regatului Iudah rămâne la Ierusalim.

Date istorice din surse extra-biblice

Perioada cuprinsă în Cartea Regilor este bogată în date istorice din surse extra-biblice. Multe dintre aceste date sunt corelate cu ceea ce descrie Cartea Regilor şi sunt utile pentru construirea unei imagini bine documentate a regatelor Israel şi Iudah. Începând cu anul 858 Î.Hr., imperiul neo-asirian a avut contacte cu regii din Israel şi ulterior cu cei din Iudah. Câţiva regi ai Israelului (Ahab, Iehu, Ioaş, Menahem, Pekah, Hosea) şi ai Iudah (Ahaz, Hezekiah, Manasseh) sunt menţionaţi de înscrisurile regilor neo-asirieni.

Alte surse extra-biblice de date istorice include inscripţia regală a lui Meşa, regele Moabului (descoperită în Transiordania în secolul al XIX-lea, în prezent la Luvru), precum şi inscripţia regală a lui Hazael, regele din Aram Damascus (Aram al Damascului, descoperită la Tel Dan, Israel, în 1993, în prezent la Muzeul Israelului). Ambele texte datează din secolul al IX-lea Î.Hr. şi dezvăluie istoria politică a regatelor lui Israel şi Iudah de la acea vreme.

Evaluarea performanţelor regilor Cartea Regilor conţine date istorice, dar nu reprezintă o istorie în sensul modern. O mare parte a cărţii este preocupată de evaluarea performanţelor celor douăzeci de regi ai Iudeei şi a celor nouăsprezece ai Israelului care i-au urmat lui Solomon.

Cel mai important criteriu al acestei evaluări pare să fie măsura în care regii au fost loiali Dumnezeului lui Israel. A tolerat regele venerarea altor zei, în locul sau împreună cu Dumnezeul lui Israel? A pus capăt acesta sacrificiilor în afara Ierusalimului? Această evaluare din Cartea Regilor corespunde priorităţilor cărţii Deuteronomul din Torah. (Deuteronomul subliniază loialitatea faţă de Dumnezeu şi importanţa efectuării sacrificiilor numai la Ierusalim).

Din acest motiv, cercetătorii vorbesc despre o componentă deuteronomică a Cărţii Regilor. Evaluări precum cea a regelui Ahaz din Iudah (II Regi 16:1-4), în care Ahaz este criticat pentru urmarea căilor regilor idolatri ai Israelului, pentru aderarea la religia canaaniţilor şi pentru efectuarea de sacrificii în afara Ierusalimului, sunt exemple ale componentei deuteronomice.

Favorizarea Iudeei

În rândurile comunităţii academice biblice există un consens general potrivit căruia această componentă deuteronomică datează din timpurile unuia dintre ultimii regi din Iudah, regele Iosiah (639-609 Î.Hr.). Capitolele 22 şi 23 din II Regi spun despre cum Iosiah a lansat o reformă la nivel naţional, în care extirparea politeismului (venerarea mai multor zei), a sincretismului (venerarea Dumnezeului lui Israel folosind mijloace cultice ale altor religii sau împreună cu alte zeităţi) şi a venerării în afara Ierusalimului figurează ca ţinte importante.

În consecinţă, este important de reţinut că, până la urmă, Cartea Regilor provine din ideologia politică şi religioasă a monarhiei lui Iudah, şi nu trebuie să ne aşteptăm ca aceasta să reflecte o imagine nepărtinitoare (mai ales legat de regatul lui Israel) sau contemporană a fiecăruia dintre regii evaluaţi.

Toţi regii din regatul nordic, Israel, au o imagine proastă în evaluarea deuteronomică din Cartea Regilor, în vreme ce evaluările regilor din Iudah variază. Printre regii care primesc evaluări negative sunt Ahab, rege al Israelului din Casa lui Omri (873-852 Î.Hr.), care a avut legături politice apropiate cu Fenicia, dar şi alţi regi din acea dinastie. Hezekiah (727-698) şi Iosiah (639-609) din Iudah primesc evaluări pozitive în schimb.

Aprobând o politică externă puternică

Pare să existe o corelaţie generală între politica externă regilor şi evaluarea deuteronomică a domniei acestora. Regii care au avut o linie puternică şi independentă în afacerile externe şi au încercat să evite să fie vasali (precum Hezekiah şi Iosiah) primesc evaluări pozitive, în timp ce regii care au căutat alianţe externe, precum Ahab, primesc evaluări negative.

Există un motiv geopolitic pentru asta, pe care-l aflăm din textele asiriene: regatul lui Israel a fost în general mai activ implicat în relaţiile externe, lucru care (cel puţin din perspectiva celor din Iudah – Cartea Regilor este redactată dintr-un punct de vedere sudic) sugerează o corelaţie între deschiderea regatului Israelului către comerţ şi alianţe externe şi mai marea toleranţă a politeismului şi sincretismului din nord.

Israelul era unul dintre regatele, în regiunea care este acum nordul Siriei şi zona centrală a Israelului, care concura pentru hegemonia regională şi controlul asupra rutelor comerciale prin realizarea de alianţe şi prin războaie. (Aceste regate includeau Aram Damascus, Aram Hamath, Sidon şi Tyr.) Iudah, în schimb, era relativ izolat politic, cel puţin până la sfârşitul secolului al VIII-lea Î.Hr.

Cum îşi tratau conducătorii supuşii

Cartea Regilor nu evaluează conducătorii din Iudah şi Israel numai prin prisma atitudinii acestora faţă de politeism (sau politica externă, cum am remarcat mai sus). Felul în care conducătorii îşi tratează supuşii este un lucru extrem de important pentru profeţi ca Ilie Tesviteanul (Eliyahu ha Navi în legendele ebraice). După ce Ahab, regele Israelului, i-a permis reginei sale feniciene să pună la cale furtul unei podgorii aparţinând unui supus prin executarea acestuia sub false acuzaţii (I Regi 21:1-16), Elijah îl acuză: “Aşa grăieşte Domnul: Ai ucis şi vrei încă să intri în moştenire?” (I Regi 21:19).

Interacţiunile dintre Ilie (Eliyahu) şi succesorul său Elişa cu regii Israelului (şi ocazional cu regii din Iudah) constituie un alt element important din Cartea Regilor. Cei doi profeţi cer ca regele să recunoască rolul lui Dumnezeu în trimiterea foametei şi belşugului (I Regi 18; II Regi 6:24-7:20), precum şi legătura dintre obedienţa faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi succesul militar (II Regi 3:4-27 şi 6:8-23). Motivul central al acestor poveşti este reprezentat de încercarea profeţilor de a-i forţa pe regi să recunoască suveranitatea divină. Această temă este dezvoltată ulterior de către “profeţii literari”, precum Amos.

Cartea Regilor expune multe dintre provocările care sunt create prin ciocnirea poruncilor divine cu realităţile politice. Cartea Regilor este o poveste în care religia întâlneşte geopolitica, iar liderii politici sunt evaluaţi prin prisma succeselor şi eşecurilor determinate de această provocare.

3.2.3.4 Nathan

Profetul Nathan a fost sfătuitorul regelui David și un susținător important al lui Solomon, în cadrul încercării reușite a acestuia de a-i succede lui David. Fratele său Yoel a fost unul dintre “cei treizeci”, un grup de elită din armata regelui David.

David i-a spus lui Nathan că era nefericit legat de faptul că trăia într-o casă din cedru, în vreme ce Chivotul Legământului se găsea într-un cort, înconjurat numai de perdele. Prima reacție a lui Nathan a fost să-i spună lui David să facă orice avea în minte, deoarece Dumnezeu era cu el; cu toate acestea, în aceeași noapte, Dumnezeu i-a apărut lui Nathan într-o viziune și i-a spus să-l anunțe pe David că fiul său va fi cel care va construi templul, nu David.

După ce David l-a trimis pe Uriah (Urie) la moarte și s-a căsătorit în grabă cu văduva acestuia, Bathşeba – pe care David o lăsase însărcinată, Nathan a venit la David și i-a spus o parabolă a unui om bogat care deținea multe oi, dar a luat mielul vecinului său sărac și l-a gătit pentru un călător. David, neînțelegând aluzia, a devenit mânios și a amenințat că-l va pedepsi pe omul bogat pentru această faptă. Nathan i-a spus atunci (2 Samuel 12:7; Cartea a doua a regilor, în traducerile în limba română): "Tu eşti omul care a făcut aceasta." David a recunoscut atunci că a păcătuit. Nathan i-a spus că el nu va muri, dar copilul o va face. Copilul s-a îmbolnăvit și a murit. Ulterior, Bathşeba a născut un alt fiu, pe care l-au numit Solomon, dar care a fost numit Iedidiah de către Nathan.

David a îmbătrânit, iar succesiunea la tron, după moartea lui Amnon și Absalom, a fost disputată între Adoniyah, cel mai mare fiu rămas, și Solomon, fiul lui Bathşeba. Ioab, comandantul armatei, și preotul Abiathar îl sprijineau pe Adoniyah, în vreme ce Nathan, preotul Zadok (Ţadoc), Benaiah şi alți oameni puternici îl voiau rege pe Solomon. Nathan, realizând că Adoniyah se găsește într-o poziție mai favorabilă, a instruit-o pe Bathşeba să meargă la regele bătrân și suferind și să-i spună: "Nu tu, oare, domnul meu rege, te-ai jurat către roaba ta, zicând: Solomon, fiul tău, va fi rege după mine şi va şedea pe tronul meu? Pentru ce dar Adonia s-a făcut rege?" (1 Regi 1:13; Cartea a treia a regilor, în traducerile în limba română). Nathan a adăugat că, în timp ce va vorbi cu regele, acesta va confirma spusele ei. Complotul celor doi a avut succes, iar David le-a poruncit lui Nathan și lui Zadok să-l ia pe Solomon pe catârul regal la izvorul Gihon și să-l ungă rege.

După moartea lui David, Solomon i-a pus pe fiii lui Nathan în poziții înalte în stat: Azariah a devenit șeful perceptorilor de taxe din 12 regiuni, iar Zabud a devenit sfătuitorul de încredere al regelui. 2 Cronici 9:29 (Cartea a doua Paralipomena) menționează că Nathan a scris o carte despre domnia regelui Solomon, dar despre aceasta nu există dovezi arheologice concludente.

3.2.3.3 Vrăjitoarea din Endor

Vrăjitoarea din Endor a fost femeia consultată de regele Saul și care l-a readus pe profetul Samuel din morți, așa cum este relatat în I Samuel 28.

Interpretarea din perspectiva Geonim*

Problemele referitoare la poveste au fost discutate în perioada Geonim. Samuel ben Hofni (d.1034), Gaon de Sura (d.1013), socrul lui Hai Gaon, a fost întrebat dacă povestea trebuie privită ad-litteram, și dacă vrăjitoarea chiar a reușit să-l readucă pe Samuel din morți.

Samuel ben Hofni a răspuns că găsește ca fiind imposibil ca Dumnezeu să fi permis vrăjitoarei să-l readucă pe Samuel din morți. Adevărata semnificație a poveștii este aceea că vrăjitoarea, prin înșelătorie, l-a convins pe Saul că a reușit să-l readucă din morți pe Samuel. Cuvintele atribuite lui Samuel sunt de fapt cuvintele vrăjitoarei, pentru a-l convinge pe Saul de reușita ei.

În acest caz, se pune întrebarea, cum de a prevestit aceasta cu acuratețe că Saul va muri în luptă? La aceasta ben Hofni răspunde că femeia a știut fie pentru că Samuel profețise acest lucru încă de când era în viață, fie a fost pur și simplu o întâmplare că a ghicit asta, adeverită apoi printr-o coincidență. Dacă Dumnezeu ar fi dorit cu adevărat să-l informeze pe Saul că va muri în bătălie, ar fi făcut asta cu ajutorul unui profet, nu al unei vrăjitoare.

Ben Hofni a adăugat că, deși este conștient că învățătorii anteriori, mai precis rabinii talmudiști, au înțeles povestea ad-litteram, nu este obligatoriu să fie urmați atunci când ceea ce au spus aceștia este împotriva rațiunii.

Atât Saadiah Gaon cât și Hai Gaon, pe de altă parte, au refuzat să accepte interpretarea lui Samuel ben Hofni. Potrivit acestora, Dumnezeu chiar l-a readus pe Samuel din morți. Vrăjitoarea, care nu mai reușise un astfel de lucru până atunci, a fost uimită de succesul ei, așa cum sugerează Scriptura.

Autoritatea talmudică

Rabinii talmudişti înţeleg în mod cert povestea ca însemnând faptul că Samuel a fost cel care i-a vorbit lui Saul, nu vrăjitoarea în numele lui Samuel. Scriptura afirmă că Samuel a spus: "mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine", lucru asupra căruia rabinii comentează astfel (Berakhot 12b): cu mine, adică în partea mea de Paradis. Dacă a fost vrăjitoarea cea care a rostit acele cuvinte, de unde putea aceasta să știe acele lucruri?

Această dezbatere este semnificativă privind rolul exemplului vrăjitoarei din Endor. Citind printre rânduri, devine clar că sunt ridicate aspecte teologice importante.

Primele se referă la autoritatea rabinilor talmudişti. Este una să fii ghidat de bunul simţ atunci când rabinii talmudişti nu sunt de acord între ei. În principiu, Hai Gaon afirma că este pregătit să accepte ceea ce pare să fie cea mai rezonabilă perspectivă. Este cu totul alt lucru să respingi, în numele raţiunii, ceea ce pare să reprezinte viziunea unanimă a rabinilor, chiar dacă problema nu se referă la legea evreiască.

Samuel ben Hofni era pregătit să favorizeze interpretarea sa raţională asupra viziunii unanime a rabinilor. Ceilalţi geonim nu au putut cădea de acord asupra acestui lucru.

Autenticitatea textuală

A doua problemă, menţionată explicit de către Samuel ben Hofni şi alţii, este constituită de ideea că evreii ar trebui să accepte Scriptura în întregul ei. Aici nu este vorba doar despre interpretarea corectă a unui singur capitol: dacă, aşa cum Samuel ben Hofni a susţinut, referirile biblice la "spusele" lui Samuel nu înseamnă altceva decât că o persoană şi-a imaginat aceste lucruri, ce garanție mai există că şi celelalte citări biblice, precum cineva a "spus" ceva, sunt autentice? De exemplu, când se spune că Moise a "spus" ceva sau că Dumnezeu i-a "vorbit" lui Moise.

Numeroase dezbateri au apărut în perioada în care evreii au agonizat departe de ţara lor, precum problema raţiunii versus revelaţie; felul în care Scriptura trebuie interpretată; dacă Aggadah (compendiu de omilii rabinice) trebuie înţeleasă într-o manieră la fel de riguroasă precum Halakhah (legea evreiască); precum şi întreaga chestiune a comentării critice a Bibliei.

* geonim, sg.gaon (splendoare, mândrie, geniu), au fost președinții celor două colegii rabinice mari din Sura și Pumbedita, în Babilon.

 

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA