1.2.4 Torah (Legea) lui Moise

Cu toate că iudaismul tradițional modern afirmă în mod unitar caracterul divin al Torah, sursele clasice nu cad de acord asupra rolului avut de Moise în producerea efectivă a Torei.

Biblia utilizează frecvent sintagma "Torah (Legea) lui Moise", deseori în contexte în care este evident că se referă la cele cinci cărți ale lui Moise. O explorare a diverselor surse clasice care se referă la rolul lui Moise în scrierea Torei, conduce la un acord parțial asupra întrebărilor care trebuie puse. Totuși, există mult mai puțin consens în privința surselor referitoare la care ar trebui să fie răspunsurile.

"VeZot haTorah - Aceasta este Torah lui Moise dată poporului lui Israel - prin gura Domnului, prin mâinile lui Moise". Aceste cuvinte, a căror surse sunt Deuteronomul 4:44 și Numerii 9:23, sunt rostite de evreii tradiționaliști ori de câte ori Torah este ridicată și depusă pe Aron Kodesh. Pentru a sublinia importanța declarației, trebuie analizat punctul de vedere al evreilor față de Torah. "Aceasta este". afirmă evreii tradiționaliști, "firește o copie scrisă de un scrib, dar fiecare cuvânt și fiecare scrisoare sunt identice cu cele transcrise de Moise după cum i-a dictat Dumnezeu."

Dar cum și când s-au întâmplat toate acestea? Talmudul pune o întrebare esențială despre rolul lui Moise, începând cu un citat din Deuteronomul:

"'Moise, robul Domnului, a murit acolo, în țara Moabului, după porunca Domnului" (Deuteronomul 34:5).' Dar este posibil ca Moise să fi scris "Moise a murit" în timp ce era în viață? Mai degrabă Moise a scris până în acest punct, iar de aici Iosua, fiul lui Nun, a scris mai departe - acestea sunt cuvintele lui R. Judah… R. Shimon oferă o alternativă: Până la acest moment, Dumnezeu a vorbit și Moise a repetat și a scris; după asta, Dumnezeu a vorbit și Moise a scris înlăcrimat." (Menachot 30a)

Potrivit acestei gândiri, Moise a scris Torah, cu excepția, posibil, a ultimelor opt versete.

Dumnezeu i-a revelat lui Moise Torah în întregime pe Muntele Sinai? Sau numai Cele Zece Porunci? Există o varietate de opinii în acest sens. O dispută faimoasă din Talmud menționează că R. Yochanan a susținut că Torah a fost oferită pergament cu pergament, în timp ce partenerul de studiu al acestuia, Resh Lakish, afirma că Torah a fost oferită completă. Iar potrivit lui R. Levi, o serie de fragmente din Leviticul și Numerii au fost scrise înaintea restului Torei, în ziua în care a fost ridicat Tabernaculul, deoarece respectivele legi erau necesare pentru funcționarea corectă a acestuia (Gittin 60a-b). În mod interesant, potrivit lui Rashi, Resh Lakish nu sugerează faptul că întreaga Torah a fost oferită simultan pe Muntele Sinai, ci mai degrabă pe măsură ce fiecare pasaj i-a fost transmis lui Moise, acesta l-a scris, iar conform fragmentului din Menachot citat mai sus, la sfârșitul celor 40 de ani de pribegie prin deșert, Moise le-a redactat punându-le laolaltă (megillah megillah nitnah).

Ce a fost atunci oferit la Sinai? Tradițional, evreii au crezut că Dumnezeu a rostit cele zece porunci astfel încât toți israeliții să le audă, sau că măcar primele două porunci au fost rostite în fața întregului popor. Conform învățătorului galician hasidic Menahem Mendel din Rymanov (d. 1815), tot ceea ce ar fi spus Dumnezeu reprezintă prima literă a primului cuvânt, Aleph, care de fapt nici nu scoate vreun sunet (așa cum a precizat elevul acestuia Naphtali Zevi Ropshitzer, Zera Kodesh, în Shavuot). Ceea ce au auzit oamenii, totuși, nu este același lucru cu ceea ce i-a fost revelat lui Moise.

Midrash-ul presupune că în timpul celor 40 de zile și nopți pe care Moise le-a petrecut pe Muntele Sinai, Dumnezeu i-a revelat întreaga Biblie, precum și Mishnash-ul, Talmudul și Aggadah (Exodul Rabbah 47:1 despre Exodul 34:27). Mulți dintre comentatorii Bibliei, totuși, par să descrie un proces ceva mai nuanțat, atât cu respect pentru revelație, cât și pentru scrierea propriu-zisă a textului Torei. În conformitate cu rabinul spaniol din secolul al XIII-lea Ramban, (cunoscut și drept Nachmanide):

"Când Moise a coborât de pe munte, a scris de la începutul Torah până la sfârșitul poveștii despre Tabernacul, iar concluzia Torei a a scris-o la sfârșitul celui de-al patruzecilea an...asta potrivit celui care spune că Torah a fost oferită pergament cu pergament. Însă, conform celui care spune că a fost oferită întreagă, tot textul a fost scris în al patruzecilea an" (Ramban, prefață la comentariile sale despre Torah).

Acest lucru este susținut și de cele scrise de comentatorul din secolul al XII-lea Rashbam cu privire la revelarea cărții Leviticul. Potrivit lui Raashbam, Leviticul nu i-a fost oferit lui Moise pe muntele Sinai, ci în pustiul din Sinai, în cortul mobil al Întâlnirii (comentariu despre Numerii 1:1).

Rabbi Meir Simchah haKohen din Dvinsk (1843-1926) minimalizează diferențele dintre Rabbi Yochanan și Resh Lakish:

"Pentru cel care spune că a fost dată pergament cu pergament,... fiecare propoziție s-a scris singură, iar Moise le-a notat pe un pergament cu cerneală și le-a oferit copiilor lui Israel și i-a învățat Torah. Dar pentru cel care spune că Torah a fost oferită întreagă... imediat ce i-a fost spusă lui Moise din gura lui Dumnezeu, le-a fost spusă și copiilor lui Israel,... iar după 40 de ani, a fost scrisă, și chiar dacă a fost scrisă la mult timp după ce a fost rostită de Dumnezeu, credincioase îi sunt cuvintele pentru că nu există nicio schimbare, sau lipsă, sau adăugare întemeiată pe mintea lui Moise" (Meshekh Hokhmah, Exodul 20:2).

Conform acestui comentator timpuriu, ambii rabini talmudiști înțeleg o revelație graduală, dar potrivit lui Rabbi Yochanan, fiecare propoziție a fost imediat transcrisă și predată, în vreme ce Resh Lakish ar afirma că fiecare propoziție a fost pusă în circulație imediat prin intermediul învățăturilor orale și apoi scrise toate deodată. Conform unor comentatori, însă, materialele transcrise nu au constituit "sursele" din care Torah a fost redactată. Exodul 24:7 - "După aceea, luând cartea legământului, a citit (Moise) în auzul poporului", asta însemnând că pergamentele și materialele scrise existau anterior scrierii complete a Torei. Rashba (R. Solomon Aderet, secolul al XIII-lea, Spania) explică acest lucru în termenii unui scop educațional:

"Moise nu a scris fiecare fragment la momentul la care i-a fost spus, ci mai degrabă le-a ordonat oral până la sfârșitul Torah. Dar pasajele care erau necesare la vremea aceea, le-a scris astfel încât poporul să le vadă și să le învețe dintr-un text scris" (Hiddushei haRashba despre Gittin 60a).

Cu toate acestea, Rashba consideră că Moise nu a folosit pergamentul scris al legământului în redactarea ulterioară a Torei.

Ce putem crede însă despre cartea Deuteronomul?

Ramban împarte Deuteronomul în două părți: poruncile care nu fuseseră menționate anterior erau proclamate de Dumnezeu; poruncile care fuseseră revelate anterior în Torah și blestemele din Deuteronomul 28 erau cuvintele lui Moise, spuse din propria sa inițiativă. Abordarea lui Nachmanide este surprinzătoare: însăși Talmudul afirmă, "Cel ce spune: acest verset rostit de Moise însuși, vorbind de la el, nu are niciun rol în lumea ce va veni" (Sanhedrin 99a). Cu toate aceste, mulți comentatori sunt de acord; R. Hayyim ibn Attar merge chiar mai departe: "'Acestea sunt cuvintele' (Deuteronomul 1:1) înseamnă că tot Deuteronomul este de la Moise, dar că niciuna dintre cărțile anterioare nu este. Acestea sunt pe de-a-ntregul de la Dumnezeu" (Or haHayyim, Deuteronomul 1:1).

Ce dezvăluie aceste surse clasice? Acestea constituie, aparent, o gamă largă de opinii asupra modului în care Torah a fost scrisă. Analizând Torah succesiv avem următoarele opinii:

Geneza: Poate că a fost scrisă în întregime pe parcursul celor 40 de ani de pribegie sau poate că Moise a scris-o imediat după coborârea de pe Sinai. Unele legi precum cea referitoare la interzicerea de a mânca "vâna de la încheietura coapsei"( nervul sciatic) [Geneza 32:32], puteau să fi fost date patriarhilor anterior momentului Sinai sau poate Moise a introdus legea la locul ei pentru a o conecta cu sursa acesteia (vezi Talmud Hullin 101b).

Exodul: Poate că fost scris integral la sfârșitul celor 40 de ani, sau poate că fragmentul referitor la legile despre Tabernacul a fost scris de Moise imediat după coborârea de pe muntele Sinai. Unele dintre aceste materiale, precum cartea legământului erau scrise separat înainte să fie scrise în Torah propriu-zisă.

Leviticul și Numerii: Leviticul se poate să fi fost revelat în Cortul Întâlnirii, după momentul de pe muntele Sinai. Tot acest material putea fi scris la sfârșitul celor 40 de ani de pribegie. Poate că Moise a scris anumite pasaje privind Tabernaculul după coborârea de pe Sinai. Poate anumite porțiuni au fost revelate de Dumnezeu și scrise imediat sau au fost transmise pe cale orală până la compunerea Torei.

Deuteronomul: Poate că Moise l-a scris integral așa cum i l-a dictat Dumnezeu, scriind ultimele opt versete cu lacrimi în ochi, sau poate că Iosua a scris ultimele opt versete. Poate că noul material este de la Dumnezeu, dar materialul repetat și blestemele sunt de la Moise, sau poate că întreaga carte este de la Moise.

Sursele tradiționale ajută în mod cert la definirea problemelor de înțelegere a întrebărilor cu privire la modul în care Torah lui Dumnezeu a fost scrisă și când, dar diversitatea abordărilor lasă răspunsurile oarecum nelămurite.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Fiecare gaură neagră conține un alt Univers?

Precum o păpușă rusească, universul nostru ar putea fi găzduit în interiorul unei găuri negre, care este la rândul ei parte a unui univers mai mare.

De fapt, toate găurile negre descoperite până acum în universul nostru - de la cele microscopice la cele super-masive - ar putea fi căi de acces către realități alternative.

Conform unei noi teorii, o gaură neagră este de fapt un tunel între universuri - un fel de gaură de vierme. Materia pe care gaura neagră o atrage nu se prăbușește într-un singur punct, așa cum s-a prezis anterior, ci mai degrabă erupe într-o "gaură albă" la celălalt capăt al găurii negre.

Într-o lucrare publicată recent în jurnalul Physics Letters B, fizicianul Nikodem Poplawski de la Indiana University a prezentat noi modele matematice ale mișcării în spirală a materiei absorbite de o gaură neagră. Ecuațiile sale sugerează că astfel de găuri de vierme sunt alternative viabile ale "singularităților spațiu-timp" pe care Albert Einstein le-a prezis că se află în centrul găurilor negre.

Conform ecuațiilor lui Einstein pentru relativitatea generală, singularitățile sunt create atunci când materia dintr-o anumită regiune devine prea densă, așa cum s-ar întâmpla în centrul ultra-dens al unei găuri negre.

Teoria lui Einstein sugerează că singularitățile nu ocupă spațiu, sunt infinit de dense și infinit de fierbinți - un concept sprijinit de numeroasele dovezi indirecte, dar atât de bizar încât mulți oameni de știință încă nu-l pot accepta complet. Iar, dacă Poplawski are dreptate, nici nu mai trebuie să o facă.

Unde radio misterioase emise dintr-o galaxie vecină

Există ceva ciudat în vecinătatea cosmică. Un obiect necunoscut din galaxia vecină Messier 82 a început să trimită unde radio, iar emisiile nu seamănă cu nimic din ceea ce s-a văzut până acum în Univers.

"Nu știm ce este acesta," spune Tom Muxlow de la Jodrell Bank Centre for Astrophysics, lângă Macclesfield, Marea Britanie; unul dintre cei care au descoperit fenomenul.

Evenimentul a apărut în luna mai anul trecut, în timp ce Muxlow și colegii săi monitorizau exploziile stelare din galaxia M82, folosind rețeaua de telescoape MERLIN din Marea Britanie. Un punct luminos de emisii radio a apărut pe parcursul a doar câtorva zile, un timp infim în termeni astronomici. De atunci, a făcut foarte puține, cu excepția șicanării astrofizicienilor.

Cu siguranță nu se potrivește cu tiparul undelor radio emise de supernove, acestea de obicei sunt mai puternice timp de câteva săptămâni și apoi scad treptat, cu spectrul radiației schimbându-se tot timpul. Noua sursă nu prea și-a schimbat intensitatea pe parcursul unui an, iar spectrul este constant.

Totuși, pare să se miște și o face foarte repede, velocitatea aparentă fiind de patru ori viteza luminii. O astfel de mișcare aparent "superluminică" a mai fost văzută anterior la jeturi de mare viteză împroșcate de unele găuri negre. Materia din aceste jeturi se mișcă în direcția noastră la un unghi superficial și călătorind cu o fracțiune considerabilă din viteza luminii, efectul relativității producând o iluzie optică, care face ca mișcarea să pară superluminică.

1.2.3 Critici

Critica surselor Torei

Cum furnizează revelația numelor lui Dumnezeu o privire asupra surselor literare ale Torah.

La începutul secolului al XX-lea, Solomon Schechter, șeful Seminarului Teologic Evreiesc, a considerat criticismul avansat al Torei (ceea ce este cunoscut drept "studiul critic al surselor") ca fiind "antisemitism avansat". Criticismul textual, stabilirea unui text bun și precis, pe baza analizei versiunilor și manuscriselor era acceptabil, dar împărțirea textului după surse nu era. Un secol mai târziu, când rabinii și cercetătorii aceleiași instituții au cooperat pentru a produce o nouă ediție a Torah cu un comentariu, a fost surprinzător faptul că a fost inclusă și o descriere clară și înțelegătoare a criticismului avansat. Benjamin Edidin Scolnic, care deține un doctorat în Biblie la Seminarul Teologic Evreiesc, a scris această introducere în domeniul criticismului surselor ca o anexă la noua Etz Hayim, Torah și Comentarii.

Torah pare să prezinte o viziune unitară a istoriei poporului israelian în timpul perioadei patriarhale și a celei mozaice. Studii moderne asupra textului au dus însă la teoria conform căreia Torah este o compilație din surse diferite, curente diferite ale tradițiilor orale, care au fost compuse și colectate în perioada 1200-400 Î.Hr. Deoarece Torah, din această perspectivă, este un amalgam de scrieri semnate de autori diferiți, ce conține multe inconsecvențe, contradicții regulate și diferențe de stil, vocabular și chiar teologice.

Prima perioadă a istoriei israeliților este cea a patriarhilor, descrisă în cartea Genezei. Începând cu Exodul, Torah descrie evenimente ale perioadei mozaice. Care este diferența între religia patriarhilor și cea a lui Moise? Torah specifică în mod clar că majoritatea legilor și poruncilor revelate lui Moise sunt noi. Torah prezintă ideea conform căreia Moise și Dumnezeu au o relație mai apropiată decât au avut patriarhii: "Dumnezeu a mai vorbit lui Moise, și i-a zis:Eu sunt Domnul [YHVH - יהוה]. Eu m-am arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic [El Shaddai - שַׁדַּי]; dar n'am fost cunoscut de el sub numele meu ca Domnul [YHVH]" (Exodul 6:2-3). Patriarhii îl știau pe Dumnezeu ca El Shaddai (Dumnezeul Cel Atotputernic), dar Moise îl va ști pe Dumnezeu sub numele său sacru, mai intim, de YHVH.

Numele lui Dumnezeu

Revelarea numelui lui Dumnezeu este un eveniment important. Când Moise și israeliții sunt informați de numele Domnului, ei devin un popor ales, destinat să aibă un legământ sacru cu Dumnezeu. Această nouă revelare a numelui lui Dumnezeu ridică două întrebări. Prima, acest nume al Domnului fusese deja folosit în Geneza; "Lui Set i s-a născut și lui un fiu, și i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului (YHVH)".

Astfel aflăm că, mult înaintea lui Moise, chiar înaintea lui Avraam, oamenii foloseau numele YHVH. Atunci cum poate Exodul 6 să ne spună că patriarhii foloseau doar numele de El Shaddai? Există texte în Geneza care utilizează numele El Shaddai, dar și mai multe care menționează numele YHVH. Atunci cum poate fi numele considerat nou pentru Moise?

În al doilea rând, Dumnezeu deja se revelase pe sine sub numele YHVH lui Moise la Rugul Aprins: "Dumnezeu a zis lui Moise: Eu sunt cel ce sunt [Ehyeh-Asher-Ehyeh - אהיה אשר אהיה]" (Exodul 3:14). "Ehyeh-Asher-Ehyeh" înseamnă "Eu sunt Cel ce sunt", iar YHVH înseamnă "El Cel care este". Dumnezeu îi mai explică lui Moise : "Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta este Numele Meu din neam în neam" (Exodul 3:15). Dacă numele YHVH fusese deja revelat lui Moise în Exodul 3, de ce este considerat ca fiind revelat prima oară în Exodul 6?

Pentru a rezuma, deși numele distinctiv israelit al lui Dumnezeu este YHVH, numeroase surse nu sunt de acord cu privire la momentul la care acest nume a fost utilizat pentru prima oară. Două surse ne spun că numele YHVH nu a fost revelat israeliților până când Dumnezeu nu i l-a revelat lui Moise la Rugul Aprins (Exodul 3:14-15) și apoi în Egipt (Exodul 6:2-3). Ambele surse sunt însă în dezacord cu a treia sursă, care susține că numele YHVH era cunoscut din timpuri străvechi, imediat după Adam și Eva (Geneza 4:26). Acest fapt sugerează o perspectivă teologică diferită asupra unui moment important în religia israelită și anume momentul în care aceasta se diferențiază de celelalte religii.

Numele care sunt folosite pentru Dumnezeu au servit ca indicii importante în împărțirea și descoperirea surselor care alcătuiesc Torah. Numele diferite ale lui Dumnezeu au condus criticismul surselor să găsească tradiții independente, fiecare utilizând numele divin într-un mod diferit. Aceste tradiții sunt complet independente și se contrazic reciproc.

Cum explică cercetătorii biblici toate aceste variații? Diverse teorii au apărut, încercând să explice divergențele asupra reperelor teologice, geografice și cronologice. Astfel, ar putea exista două versiuni ale aceleiași povestiri, una nordică și una sudică, care ar explica inconsecvențele. Aceste povestiri au fost transcrise de-a lungul secolelor și reflectă un proces evolutiv care a încorporat diverse interpretări și adăugiri pe măsură ce textul s-a dezvoltat.

Patru izvoare literare

Există un acord substanțial între cercetătorii biblici că Torah, Pentautehul, în forma sa originală, reprezintă o lucrare compusă și redactată din patru surse literare diferite. Cea mai veche dintre acestea este sursa Yahwistă, simbolizată prin litera J, deoarece folosește în mod frecvent numele YHVH (scris "Jahweh" în germană), și pentru interesul deosebit manifestat de aceasta pentru locurile din regatul sudic al lui Iudah. Această tradiție pare să fi fost scrisă în secolul X Î.Hr.

Sursa Elohistă, simbolizată prin litera E, este numită astfel deoarece folosește numele divin Elohim și este interesată mai mult de triburile nordice, dintre care cel al lui Ephraim este cel mai important. A fost probabil scrisă între anii 900 și 800 Î.Hr., prezentând materiale paralele și suplimentare față de ceea ce se găsește în J.

Sursa Preoțească, simbolizată prin litera P, utilizează numele divin de El Shaddai (până la Exodul 6) și conține numeroase texte rituale. Cercetătorii biblici nu sunt de acord cu privire la data la care această sursă a fost scrisă. Unii consideră că datează aproximativ din aceeași perioadă cu J și E, iar alții o plasează către exilul babilonian (secolul VI Î.Hr.).

Sursa Deuteronomică, simbolizată prin litera D, se considera că a fost scrisă mai târziu decât J și E (secolele VIII-VI I.Hr.). Revizuiește anumite povești și prezintă legi care diferă uneori de primele patru cărți. Este important de remarcat faptul că aceste contradicții se găsesc nu numai în cadrul materialului narativ, ci și cu privire la legile din Torah. De exemplu, Exodul 21:2-11 afirmă că un sclav bărbat ar trebui eliberat după șase ani de sclavie. Această lege, totuși, nu se aplică femeilor sclave (v. 7). În Deuteronomul 15;12, aceeași condiție de eliberare este extinsă atât asupra bărbaților, cât și asupra femeilor.

Majoritatea istoricilor și exegeților Bibliei consideră că Torah a fost compilată și redactată de către preoți în Babilonia, între anii 600-400 Î.Hr.

Criticismul literar

Criticismul literar s-a dezvoltat cu scopul examinării caracteristicilor literare (inclusiv tehnicile narative, modulația, tema, structura, repetițiile și imagistica) ale Bibliei.

Deși criticismul surselor biblice a contribuit foarte mult la înțelegerea noastră asupra dezvoltării tradițiilor biblice, prin definiție acesta ignoră unitatea literară a formei finale a textului. În schimb, criticismul literar s-a dezvoltat pentru examinarea caracteristicilor literare ale textelor. Cu alte cuvinte, criticismul surselor bibliei este interesat de despărțirea textelor pentru a descoperi diferitele straturi ale tradiției, iar criticismul literar ia în considerare textul așa cum arată astăzi, ca un întreg, nu așa cum ar fi fost odată. Criticismul literar privește Biblie ca un întreg unificat, dar nu are vreun interes teologic, ci o consideră ca fiind creația unor autori umani. Criticismul surselor bibliei este interesat de procesul care a adus textele diferite, de autori diferiți, laolaltă. Prin contrast, criticismul literar privește textele ca pe niște unități coerente care creează semnificațiile prin integrarea elementului lor, independent de autorii și de intențiile acestora.

Așa cum s-a observat mai sus, Exodul 6 repetă o serie de elemente prezente în Exodul 3. Înțelepții care au scris Midrașul și misticii Zoharului au creat povești pentru a explica această repetiție. În mod similar, criticismul literar nu consideră cele două texte din Exodul 6 și Exodul 3 ca fiind contradictorii, ci ca pe niște părți diferite ale unei narațiuni neîntrerupte. Moise primește un apel reînnoit la acțiune în Exodul 6, deoarece a devenit atât de dezamăgit de eșecul său anterior de a-l convinge pe faraon să-i elibereze poporul. Această nouă revelație completează revelația de la Rugul Aprins. Dumnezeu îi spune lui Moise că misiunea pentru care a fost chemat la Rugul Aprins se va îndeplini în timp; Moise nu ar trebui să fie demoralizat de eșecul inițial de la curtea faraonului și față de israeliți. Dumnezeu îi reamintește lui Moise că Abraham, Isaac și Iacov au primit la rândul lor revelații și promisiuni și că îndeplinirea acestora nu au avut loc în timpul vieții lor. Așa cum indică genealogia, israeliții au ajuns de la o familie la un popor, iar astfel promisiunea divină va fi îndeplinită, eliberarea din Egipt va avea loc, iar israeliții se vor întoarce pe pământurile lor.

Criticismul literar descoperă unitatea și funcția repetițiilor acolo unde alte abordări găsesc lipsa de armonie și contradicția.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.2.2 Perspective asupra autorilor

Perspective diferite asupra paternității Torei

Perspective literare, istorice și teologice asupra chestiunii dacă Torah este divină, umană, sau un amestec între acestea două.

Discuția referitoare la originea Torei nu reprezintă pur și simplu o problemă de teologice, de istorie, sau a criticismului literar. În cadrul comunității evreiești, aceasta este o conversație care acoperă cel puțin aceste trei domenii. Acest articol descrie doar o parte din conturul acestei discuții în cadrul celor trei discipline enumerate mai sus.

"Aceasta este legea (Torah) pe care a dat-o Moise copiilor lui Israel. Iată învățăturile, legile și poruncile pe cari le-a dat Moise copiilor lui Israel, după ieșirea lor din Egipt." (Deuteronomul 4:44-45)

Când Torah vorbește despre Torah, cuvântul înseamnă evident "instrucțiuni" și nu se referă la cartea Torah, așa cum o știm. Cu toate acestea, sub influența unor astfel de pasaje, precum acesta din Deuteronomul, evreii au tratat Torah ca fiind, în întregul ei, o revelație de la Dumnezeu către Moise pe Muntele Sinai. Totuși, încă din vremurile antice, unii evrei au considerat că anumite porțiuni din Torah au fost revelate într-o perioadă diferită.

Chestiunea originii Torei nu este pur și simplu una de interes academic, precum dacă Shakespeare a scris sau nu piesele de Shakespeare. Strâns legata de paternitatea Torei este problema autorității culturale și legale a textului. De vreme ce Torah reprezinta începutul tuturor discuțiilor evreiești ulterioare privitoare la rânduielile etice și normative, afirmațiile despre originea acesteia pot avea implicații profunde pentru adepții acestor etici și conduite. Răspunsurile la întrebările referitoare la paternitatea divina a Torei, asa cum le avem astăzi, nu sunt uniforme; mulți gânditori evrei au susținut sa Torah se bucura de autoritate indiferent dacă participarea umana la paternitatea acesteia este demonstrabila sau nu. Preocuparea noastră, totuși, nu este aceea de a răspunde criticii paternității divine, ci cu privire la natura argumentelor pro și contra paternității divine. Argumentele asupra originii divine sau nu a Torei pot fi împărțite în trei categorii: înțelegerea din punct de vedere literar a textului, a relației între text și istoria israeliților și perspectiva teologică asupra Torei.

Aprecierea caracterului literar al Torei

Cărturarii au remarcat repetările, aparentele contradicții și diferențele de vocabular în anumite porțiuni ale Torei. Pentru rabinii care au scris Midrașul (interpretarea tradițională, omiletică a Scripturii), acest fenomen este văzut ca parte a informației adiționale, codată în textul Torei pentru a servi ca bază pentru interpretarea orală. De exemplu, dacă o lege se repetă, primul caz poate fi văzut ca un avertisment, iar cel de-al doilea ca o pedepsire. Textele contradictorii se referă la situații diferite. Diferențele de utilizare nu sunt văzute ca forme alternative ale aceluiași concept, ci ca niște concepte diferite.

Cercetătorii critici privesc același fenomen și observă dovezi din surse diferite. Recunoscând că unele dintre aceste diferențe sunt însoțite de utilizări diferite ale numelui lui Dumnezeu, cercetătorii au început să identifice sursele diferite ale Torei: materiale care împărtășesc o varietate de caracteristici, inclusiv folosirea tetragrammatonului, cele patru litere ale numelui nepronunțat al lui Dumnezeu (YHVH) fiind văzute ca provenind dintr-o singură sursă. Cercetătorii au numit această sursă J, după transliterația în limba germană a literei yod. Alte surse au fost identificate pe baza altor caracteristici și elemente de vocabular comune, inclusiv sursa "E", numită astfel după folosirea numelui de Elohim. Materialele din cartea Deuteronomul, și asociate cu limbajul și ideile acestei cărți, sunt numite sursa D, iar materialele din Leviticul și din restul Torei, care reflectă limbajul și preocupările castei preoțești, sunt numite sursa P. Consistența din cadrul diverselor documente ipotetice și un proces de editare care a păstrat caracteristicile de bază ale surselor originale explică repetițiile și contradicțiile.

Alți cercetători literari au analizat Biblia și au observat o consistență remarcabilă, teme și structuri literare majore, precum lucrarea lui D.N. Freedman referitoare la poziția centrală a celor Zece Porunci în ansamblul structuri narative a Bibliei. Acest tip de analiză literară indică cel puțin existența unui proces editorial unificat (dacă nu un autor divin). Mulți cercetători biblici, inclusiv Freedman, care deși recunosc existența surselor diferite ale Torei, își concentrează atenția asupra integrității narative a textului Torei.

Deși această opinie este respinsă în cercurile academice, unii membri ai anumitor comunități evreiești ortodoxe au susținut faptul că caracterul literar al Torei dovedește nu numai unitatea acesteia, ci și divinitatea paternității acesteia. Anume, unii au pretins că au identificat coduri fundamentale dezvăluite de anumite litere echidistante în cadrul textului Torei. Aceste coduri, susțin apărătorii acestei abordări, au fost integrate în text de către Dumnezeu tocmai pentru generația noastră informațională, pentru a contracara criticii Bibliei. În mod interesant, cercetătorii islamiști ai Coranului "demonstrează" divinitatea textului lor sfânt în același mod.

Ipoteze asupra istoriei și profeției

Prima obiecție a istoricilor privind unitatea Torei se referă la cartea a cincea, Deuteronomul. Cartea se concentrează pe consensul poporului lui Israel și existența unui singur loc de venerare, iar orice venerare în afara Ierusalimului fiind interzisă (Deuteronomul 12:13-14). Acest lucru nu concordă însă cu istoria israeliților până în secolul 700 Î.Hr. Surprinzător, în acea perioadă, în timpul împăratului Iosiah, o carte este "descoperită" în timpul reparațiilor la Templu, carte ce devine baza "reformei" și se aliniază perfect cu limbajul și îndemnurile din Deuteronomul.

Pentru istorici aceasta stabilește legiferarea Deuteronomului în timpul domniei lui Iosiah. Dar, unii credincioși acceptă explicația Bibliei și recunosc că este posibil ca Deuteronomul să fi fost într-adevăr cartea pierdută. Pierderea acesteia ar explica lipsa de adeziune la normele sale în anii anteriori precum și zelul cu care Iosiah a instituit reforma sa.

Un alt exemplu este vițelul de aur din Exodul 32. După domnia lui Solomon, partea de nord a Israelului s-a separat de regatul sudic al lui Iudah. Împăratul nordic Ieroboam stabilește centre de cult la Betel și Dan, instituind doi viței de aur ca obiecte de cult și anunțând "Iată Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului" (Împărați 12:28). Dacă o poveste similară a rebeliunii israeliților prin venerarea unui vițel de aur ar fi fost inclusă în Tora anterior lui Ieroboam, este dificil de crezut că acesta ar fi ales același simbol și este de neconceput faptul că nu este condamnat în mod explicit în cartea Împărați 1 pentru urmarea acelui exemplu negativ. În consecință, istoricii văd povestea vițelului de aur din Exodul ca pe o polemică la adresa lui Ieroboam, proiectată în trecutul mitic al Israelului. O explicație tradiționalistă ar spune că adoptarea cultului vițelului de aur de către Ieroboam arată doar cât de păcătos era acesta; cartea Împărați 1 nu ar mai trebui să se refere la episodul din Exodul, acest lucru fiind evident.

Perspectiva teologică asupra Torei

Clasic, Torah este privită ca fiind conținutul revelației lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Pentru unii, asta înseamnă că fiecare cuvânt și fiecare literă provin direct de la Dumnezeu. Spre deosebire de alte profeții, revelația față de Moise a fost perfectă și clară; pentru mulți evrei tradiționaliști, aceste presupuneri sunt necesare pentru a îndepărta orice chestiune de imperfecțiune sau mediere umane de la fundamentul credinței iudaice. Dacă Torah nu este adevărată, susțin unele voci, atunci atât iudaismul cât și creștinismul se bazează pe ceva fals. Tradiția, prin poziția ei, ne oferă o lentilă adecvată prin care să privim și să înțelegem Torah. Unii, care apără tradiția, pun la îndoială științele care contrazic Biblia - pot spune de exemplu că Dumnezeu a pus oasele dinozaurilor în pământ pentru a ne testa credința -, în timp ce alții încearcă să armonizeze credința cu știința argumentând, de exemplu, că zilele creației ar fi putut avea milioane de ani, fiecare sintetizând astfel povestea creației din Geneză.

Pentru mulți teologi moderni, începând cu Martin Buber, conținutul revelației nu este Torah însăși. Revelația este întâlnirea cu Dumnezeu; Torah este mărturia umană că Israel a experimentat această întâlnire. Pentru unii oameni moderni, ideea că Dumnezeu a vorbit efectiv este o problemă teologică: dacă Dumnezeu nu are de fapt un trup, cum ar putea să aibă corzi vocale? Pe lângă asta, mai există și credința că componenta umană în determinarea voinței lui Dumnezeu este deseori considerată ca un proces neîntrerupt, care-și are originile în însăși experiența de la Sinai. Potrivit acestei viziuni, Dumnezeu este revelat prin revelație, iar Israel răspunde cu fiecare generație prin torah (învățături), care au fost în cele din urmă canonizate drept Torah, iar apoi completate cu Torah Orală.

O abordare interesantă, expusă de învățatul contemporan David Halivni, este aceea că Dumnezeu a revelat într-adevăr Torah completă, dar Israelul a păcătuit. La scurt timp după primirea Torei, israeliții au căzut în idolatrie față de vițelul de aur, și abia la revenirea din exilul babilonian sub Ezra își va reafirma Israelul loialitatea față de Dumnezeu. De la Moise la Ezra, Torah a fost păstrată într-o stare incompletă, dar sub Ezra revelația a fost restaurată. Torah pe care a restaurat-o Ezra, totuși, are toate semnele imperfecțiunii și compoziției umane identificate de critici, dar cu toate acestea, acea Torah reprezintă cea mai bună reconstituire posibilă. Soluția lui Halivni admite argumentele criticilor, în vreme ce afirmă credința în faptul că Dumnezeu a revelat un conținut obiectiv față de poporul lui Israel.

Teologia a influențat criticii timpurii ai Bibliei, care i-au influențat pe istorici, care la rândul lor i-au influențat pe teologii moderni, iar explicațiile tradiționaliste s-au ascuțit pentru a răspunde afirmațiilor criticilor. Cu toate acestea, este evident faptul că discuția cu privire la modul în care cineva ar putea înțelege originea și paternitatea Torei este o conversație care trebuie purtată cel puțin prin intermediul diferitelor dimensiuni prezentate aici.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.2.1 Uman și Divin

O sintetizare divină

Torah (Tora - תּוֹרָה/ Învățătura sau Legea) sau Cele Cinci Cărți ale lui Moise este cunoscută de către tradiția evreiască ca un singur text unificat încă din secolul V Î.Hr., de la începutul a ceea ce, din punct de vedere istoric, poate fi numit "iudaism adecvat". Iudaismul adecvat se poate spune că a început atunci când evreii au cautat voința lui Dumnezeu nu prin calea profețiilor, ci mai degrabă prin intermediul interpretării Scripturii. Unul dintre principiile fundamentale ale interpretării care a fost aplicat la acea vreme, și apoi de către tradiția rabinică, a fost că Torah reprezintă o singură unitate. Această înțelegere a fost greu de menținut în lumina descoperirilor cercetătorilor care au identificat sursele literare componente ale Torei.

Din secolul al V-lea Î.Hr., evreii au tratat Torah ca fiind o singură unitate; tradiția rabinică utiliza acest principiu cel mai clar prin interpretarea legilor, astfel încât să nu se contrazică între ele niciodată; sau prin netezirea aparentelor inconsistențe din narațiunea Torei. În timpurile moderne, cititorii acesteia au observat diferențe de conținut și de stil între un pasaj și celălalt. Pe parcursul secolului al XIX-lea, învățații au dezvoltat o teorie elaborată, susținând că diferențele de stil și conținut dintre diferitele cărți și fragmente ale Torei pot fi explicate cel mai bine în contextul istoric.

Potrivit acestei teorii, Torah a fost compilată și redactată din cel puțin patru surse majore, fiecare scrisă într-o altă perioadă și de un alt autor. Cea mai veche sursă se crede că provine din sudul regatului lui Iudah, sursa "J", de pe la începuturile monarhiei. A doua sursă "E" se crede că a fost scrisă la scurt timp după aceea în nordul regatului lui Israel. A treia sursă "D" se crede că a fost scrisă către finalul monarhiei lui Iudah, la sfârșitul secolului VII Î.Hr. În cele din urmă, a patra sursă "P" se crede că a fost scrisă în timpul exilului (secolul VI Î.Hr.) sau cel mai târziu în același timp cu Ezra.

Unii cercetători au spus că pentru a înțelege corect Torah, aceasta trebuie privită din punct de vedere istoric. Torah trebuie citită pasaj cu pasaj, sursă cu sursă. Pasajele Torei vor fi cel mai bine înțelese făcând legătura cu celelalte pasaje aparținând aceleiași surse și comparându-le cu pasajele aparținând altei surse. Conform acestei viziuni, Torah nu este un text unitar, ci mai degrabă o compilație de documente care trebuie separate pentru a fi înțelese.

O astfel de viziune nu contravine numai viziunii tradiționale, conform căreia Torah este un text omogen; pare a sugera că credința tradițională în natura divină revelată a Torei este greșită. Dacă Torah a fost creată din surse diferite, fiecare având origini istorice diferite, atunci cum poate Torah să fi fost revelată, cum susține tradiția, lui Moise pe Muntele Sinai, după exilul israeliților din Egipt?

La asta au încercat să răspundă filosofii evrei germani Martin Buber și Franz Rosenzweig, în perioada interbelică. Buber și Rosenzweig nu erau evrei tradiționaliști, dar erau adepții concepției tradiționale precum Torah este unitară și sacră. Buber și Rosenzweig erau familiarizați cu criticismul biblic, conform căruia Torah reprezintă o lucrare combinată. "Urechea mea distinge de asemenea o varietate de voci în cor", a scris Buber în 1939. Sursele Torei, în viziunea lui Buber, nu își au originea într-una singură, ci au fost combinate într-o singură compoziție.

Rosenzweig a scris că "Torah este o singură carte, rodul unei singure minți". Tradiția identifică aceasta minte ca fiind Moshe Rabbenu, Moise Învățătorul nostru. Buber și Rosenzweig nu pot, din motive istorice, să fie de acord cu viziunea tradițională. Totuși, aceștia, de asemenea, consideră mintea care a unificat Torah ca fiind "învățătorul nostru" - "teologia lui este învățătura noastră." Criticii Bibliei se referă la redactorul Torei ca la "R". Pentru Buber și Rosenzweig, “R” = Rabbenu, “învățătorul nostru.” Iar principiul Torei ca o singură unitate este, pentru aceștia, vital pentru înțelegerea textului.

Buber și Rosenzweig aduc în sprijinul opiniilor lor anumite pasaje din Biblie. De exemplu, când israeliții sunt eliberați din sclavia în Egipt "împrumută" vase de argint, vase de aur și haine (Exodul 3:22), jefuindu-i pe egipteni. Acest moment nu pare nici înălțător și nici moral. Unde este învățătura divină în asta? Semnificația acestui text, spun Buber și Rosenzweig, nu poate fi înțeleasă dintr-un fragment izolat.

În același capitol Dumnezeu îi spune lui Moise că israeliții nu vor pleca "cu mâinile goale" din Egipt (Exodul 3:21). Sintagma "cu mâinile goale" își găsește sensul în alte două fragmente ale Torei. Când Iacov fuge din slujba socrului său Laban, ia cu el și "turma și toate averile pe care le avea" (Geneza 31:18), pe lângă familia sa. Când Laban îl ajunge din urmă și-l întreabă de ce a "fugit pe ascuns"(Geneza 31:27), Iacov îi spune că dacă Dumnezeu n-ar fi fost alături de el, Laban i-ar fi dat drumul "cu mâinile goale" (Geneza 31:42).

Se subînțelege că o persoană care te slujește o anumită perioadă de timp nu trebuie eliberată fără plată. Dumnezeu s-a asigurat că Iacov nu va pleca "cu mâinile goale", așa cum plănuia perfidul Laban. Principiul moral este stabilit în Deuteronomul, în porunca referitoare la eliberarea sclavilor: când eliberezi un sclav după o perioada de robie "să nu-i dai drumul cu mâna goală" (Deuteronomul 15:13). Atunci aparenta "jefuire" a egiptenilor de către israeliții fugari nu este ceea ce pare. În contextul mai larg al Torei, reprezintă o compensație divină pentru sclavii israeliți. Faraonul nu ar fi făcut acest lucru, așa că Dumnezeu s-a asigurat de asta.

Conform teoriei privind compunerea Torei, fiecare episod referitor la "mâinile goale" provine dintr-o altă sursă - Exodul 3 din E, Geneza 31 din J, iar Deuteronomul 15 din D. Fiecare dintre acestea aparține unei etape diferite de dezvoltare sau școli de gândire. Pentru Buber și Rosenzweig, precum și pentru tradiționaliști și pentru cititorii de astăzi, cele trei pasaje nu trebuie interpretate în mod separat. Ele sunt legate de o temă comună: niciun sclav nu va fi eliberat fără o compensație materială. Omogenitatea celor trei fragmente i se datorează acelui "redactor R", autorul și învățătorul care a modelat Torah în forma în care a devenit textul sacru al iudaismului, depozitar al revelației.

Sursele Torei, care există doar ipotetic, vor fi sau nu dezvăluite, dar Torah în forma ei finală, opera lui "R", este textul complex prin care poporul evreu a auzit vocea Domnului, a descoperit revelația. Torah, așa cum există astăzi, este revelată și sacră, chiar dacă originile sale pot fi diferite. Revelația, din perspectiva lui Buber și Rosenzweig, reprezintă percepția precum cineva întâlnește vocea și personalitatea lui Dumnezeu - în acest caz, din textul Torei. Acea întâlnire presupune semnificația completă obținută prin raportarea la întreaga Torah, și nu numai la o parte din aceasta.

Învățăturile Torei despre creație, de exemplu, nu pot fi trase numai din povestea din Geneza 1:1-2:4 (versiunea p); nici din citirea poveștii despre Grădina Edenului (Geneza 2-3—J sau JE). Conceptul Torei despre creație implică tensiunile dintre viziunea cosmologică a primei povești și viziunea antropologică a celei de-a doua, alături de eforturile noastre de a încerca să rezolvăm unele dintre tensiuni (Rosenzweig). Învățăturile Torei nu se găsesc nici în povestea unei creații ordonată și aparent armonioasă, așa cum găsim în Geneza 1, nici în povestea coruperii omului pe care o găsim în Geneza 2-3. Acestea se găsesc în conflictul dintre cele două.

Caracterul sacru și revelat al Torei nu este rezultatul unei singure întâmplări sau acțiuni, la Sinai sau oriunde altundeva în timp sau spațiu. Este rezultatul unui proces prea complex și neclar din punct de vedere istoric pentru a fi reconstituit cu precizie. Dar ceea ce au subliniat Buber și Rosenzweig, este că poziția centrală religioasă și teologică a Torei nu depinde de originile sale istorice, ci de sursele sale divine, ca un spațiu textual în care întâlnirea dintre Dumnezeu și omenire poate avea loc.

Rabbenu al lui Buber și Rosenzweig nu este Moshe Rabbenu - Moise Învățătorul nostru - ci Torah produsă de "R". Sfințenia Torei depinde nu de procesele istorice prin care Torah a devenit un singur text, ci de auzirea Vocii divine din textul integrat al acesteia.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA