1.5 Fixarea textului biblic

Biblia a devenit un text stabil abia în perioada rabinică timpurie.

O carte se poate bucura de autoritate chiar dacă nu are un text stabil. Ortografierea cuvintelor sale, cu siguranţă a cuvintelor în sine - chiar a versetelor întregi - nu putea să varieze de la o copie scrisă la alta. În consecinţă, va trebui să luăm în considerare chestiunile canonizării şi stabilizării textuale în mod separat. Într-adevăr, este extrem de probabil faptul că textul biblic a devenit stabil abia în perioada rabinică timpurie. La acea vreme, evreii aveau deja o idee relativ clară cu privire la care texte sunt acceptate şi care nu, şi concepuseră anumite metode de interpretare midraşică (şi anume, metode de interpretare care analizau textul cu atenţie şi erau, posibil, bazate chiar pe variante precise de ortografiere). Funcţional vorbind, dezvoltarea ulterioară a permis semnificaţii fluide chiar după ce textul a devenit fix.

Comunitatea care a creat manuscrisele de la Marea Moartă considera ca fiind autoritară o aşa-zisă Biblie, dar nu aveau un singur text stabil pentru cărţile acesteia. Acea comunitate deşertică antică continua să explice cărţile biblice, uneori în versiuni care sunt destul de diferite de cele găsite în ceea ce s-a cristalizat ulterior drept textul masoretic. De fapt, în cel puţin un caz s-ar părea că sunt interpretate două versiuni diferite ale aceluiaşi verset. Cu alte cuvinte, doar pentru că acea comunitate credea că o anumită lucrare este sfântă şi revelată nu însemna că textul trebuia să existe într-o singură versiune.

Când a început fixarea?

Pe baza celor mai vechi texte care au fost descoperite, putem afirma că textul consonantic al Bibliei (adică, numai consoanele, fără vocale şi semne pentru cantilaţie) a fost stabilit aproximativ la sfârşitul secolului al II-lea A.D. Nu cunoaştem cu exactitate modul în care acest lucru a avut loc; poate cineva a alcătuit o ediţie master după care au copiat ceilalţi scribi. Poate că distrugerea celui de-al doilea Templu în anul 70 A.D. şi eşecul revoltei din 132-135 A.D. (rebeliunea lui Bar Kokhba) au determinat o criză care a servit drept un imbold pentru crearea unui text autoritar.

Considerând gama largă a versiunilor antice (şi posibilele erori de transcriere ale scribilor), textele medievale biblice prezintă remarcabil de puţine variante. Cu toate acestea, chiar şi acea perioadă a cunoscut ocazional variante textuale diferite, inclusiv interpretări în Talmudul Babilonian care diferă de majoritatea manuscriselor biblice iudaice. Fixarea textului consonantic a continuat chiar şi după începutul tipăritului la sfârşitul secolului al XIII-lea. Chiar şi aşa, până în această zi, rămân câteva variante de ortografiere.

Astăzi, dacă vom analiza două texte ale Bibliei Iudaice, acestea vor conţine aceleaşi cărţi, grupate în trei părţi majore, apărând în aceeaşi ordine, cu o concordanţă de 99% asupra consoanelor şi vocalelor folosite.

Această consistenţă reprezintă rezultatul unui proces lung şi complicat, care a avut loc în mare parte în spatele perdelei, ascuns vederii noastre.

După mai bine de o jumătate de secol de la apariţie, gardienii textului biblic au conceput diverse sisteme de marcare a vocalizării corespunzătoare a textului consonantic. Sistemul de vocalizare asociat cu masoretul Aaron Ben Moses Ben-Aşer şi cu oraşul Tiberias (Tiveria) din Galilea a "câştigat" în faţa sistemelor concurente, oferindu-ne Biblia Iudaică aşa cum există astăzi. Acest lucru înseamnă că, în forma sa curentă (cu vocale), Biblia Iudaică nu are decât ceva mai mult de un mileniu (cu excepţia Septuagintei).

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.4 Ordonarea cărţilor Bibliei

Cum a ajuns Biblia să existe în forma pe care o cunoaştem astăzi?

Timp de multe secole înainte ca scribii evrei să publice cărţile biblice sub formă de codexuri, aceştia au păstrat cărţile sub formă de pergamente separate. În anumite cazuri, scribii au aşezat câteva cărţi într-un singur manuscris şi într-o anumită ordine. Acest lucru se poate spune Torah, care trebuia să fie ordonată deoarece evreii o citeau în mod ritual în ordine, ca parte a venerării lor. În mod similar, scribii au grupat cărţile lui Ioşua, Judecătorii, Samuel şi Regi (Împăraţi) într-o anumită ordine, de vreme ce acestea redau o poveste mai mult sau mai puţin continuă în ordine cronologică. Cu toate acestea, pentru restul Bibliei, chiar şi în vremurile rabinice, exista o ordine schimbătoare a cărţilor Profeţilor (cu excepţia Profeţilor Minori) şi a Scripturilor.

Anumitor grupuri de persoane, mai ales scribilor, le place ordinea. Scribii mesopotamieni copiau deseori serii de tăbliţe cuneiforme într-o ordine standard. Predictabilitatea rezultată făcea mai uşor ca cititorii să găsească ceea ce căutau, indiferent ce copie consultau. În mod similar, poate că bibliotecarii antici israeliţi păstrau manuscrisele biblice într-o anumită ordine, pentru a le localiza mai uşor. Aceasta ar putea să fi fost funcţia iniţială a ordonării cărţilor Bibliei.

Biblia prezintă semne de ordonare atât la nivel macro, cât şi la nivel micro. La nivelul micro, textul este împărţit în cărţi, de obicei care pot încăpea pe un pergament. Astfel, Cei 12 Profeţi Minori constituie o singură carte sau pergament, deşi este alcătuită din mai multe cărţi.

La nivel macro, această uriaşă colecţie constă dintr-o serie de colecţii mai mici. Modul exact în care această ordonare a avut loc reprezintă subiectul unei intense dezbateri în zilele noastre: cât de timpurie este împărţirea Bibliei în Torah, Nevi'im şi Kethuvim? Când şi de ce s-a dezvoltat această separare? Sursele rabinice atestă existenţa Bibliei în trei părţi (“tripartită”). Cercetătorii biblici au descoperit aluzii despre această structură în Noul Testament şi printre manuscrisele de la Marea Moartă. Totuşi, aceste referinţe nu dovedesc în mod decisiv faptul că Biblia a fost organizată în trei părţi mai devreme de secolul I A.D. Într-adevăr, evreii au utilizat o serie întreagă de ordonări şi organizări în perioada celui de-al doilea Templu.

Ordonarea tripartită a fost, probabil, una dintre cele mai timpurii organizări a Bibliei, deoarece clasificarea cărţilor nu este una foarte evidentă. De exemplu, Daniel aparţine mai degrabă Profeţilor de pe Urmă; Ezra-Nehemiah, Cronici şi poate unele dintre celelalte cărţi aparţin Profeţilor Dintâi. Astfel, clasificarea prezentă a acestora pare să reflecte un proces de evoluţie: la vremea la care aceste cărţi din urmă au fost compuse, setul cunoscut drept Profeţii fusese deja stabilit, astfel că acestea nu puteau fi incluse în acea secţiune. Adică, în timp, Torah a fost determinată mai întâi, apoi Nevi'im, şi în cele din urmă Kethuvim.

Această ipoteză cu privire la dezvoltarea evolutivă a canonului tripartit poate, de asemenea, explica stabilitatea – şi lipsa de stabilitate – a ordinii din fiecare secţiune.

Torah – prima determinată – este complet stabilă: toate manuscrisele sunt în ordine – Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.(Desigur, având în vedere conţinutul acestor cărţi, ordinea lor nu este foarte flexibilă.) În cadrul Nevi'im, acelaşi lucru se poate spune şi despre Profeţii Dintâi. Însă, cu privire la ordinea cărţilor din secţiunea Profeţilor de pe Urmă, există ceva mai multă flexibilitate; majoritatea manuscriselor nu urmează ordonarea talmudică. În cadrul Kethuvim, manuscrisele arată o variaţie destul de mare a ordonării cărţilor. Destul de surprinzător, sursele antice nu indică care ar trebui să fie ultima carte din Biblie, cea culminantă.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA