1.3.2 Canonizarea

Termenul "canon" se referă la un text de sine stătător al literaturii biblice, considerat ca fiind de inspirație divină. Canonul biblic evreiesc reprezintă un lung proces de selecție, atestat chiar de Biblie, care numește vreo 22 de cărți, considerate pierdute pentru noi fără îndoială, printre alte motive, datorită faptului că nu au fost incluse în canon. Cărțile au fost incluse numai dacă au fost considerate sfinte, adică de inspirație divină.

Biblia iudaică este împărțită în trei părți: Torah (Pentautehul), Profeții și Scripturile. Această separare nu este una care ține strict de conținut; derivă din procesul de canonizare prin care cele trei părți au fost finalizate, la momente separate.

"Tora lui Moise" era deja numele primei părți a Bibliei iudaice, în diverse cărți post-exil. Torah, unificată și canonizată, era disponibilă pe vremea lui Ezra, în jurul anului 444 Î.Hr. Ulterior, diversele interpretări ale legilor (midrashim), care se găsesc în cărțile lui Ezra și Nehemiah, sunt rezultatul controverselor ridicate de o Torah în care există aparente contradicții și repetiții. Se poate afirma neîndoielnic că Torah era terminată înainte de timpul lui Ezra și Nehemiah.

Profeții

Tradiția rabinică afirmă că profețiile au încetat odată cu cucerirea lui Alexandru cel Mare în 332 Î.Hr. Ca efect, cărțile scrise după acest moment nu au fost incluse în canonul profetic, a doua din cele trei părți ale Bibliei iudaice. Această viziune poate fi demonstrată de către absența dezbaterilor ulterioare asupra canonicității profețiilor, lipsa cuvintelor grecești din cărțile profetice și includerea cărților lui Daniel și Cronici mai degrabă în Scrieri și nu în Profeți. Probabil, Profeții a fost canonizată în perioada persană târzie, posibil la începutul secolului patru Î.Hr.

Scripturile

Scripturile reprezintă o colecție variată de texte. Unele dintre cărțile incluse în această parte sunt anterioare canonizării Profeților și au fost plasate în Scripturi datorită aspectului lor literar sau deoarece au fost privite ca având un grad mai redus de inspirație divină. Alte cărți apar în această colecție deoarece au fost scrise după ce canonul Profeților a fost închis. Între acestea din urmă, se încadrează și cărțile lui Daniel și Cronici. Cântarea Cântărilor și Ecleziastul sunt considerate de unii cărturari ca având origine elenistică, dar tradiția rabinică le atribuie lui Solomon. Cartea lui Daniel este considerată de cărturarii moderni ca fiind scrisă în perioada elenistică.

În timp ce majoritatea Scripturilor erau privite ca fiind canonice înainte de distrugerea templului în 70 A.D., dezbaterile au continuat cu privire la statutul Proverbelor, Cântarea Cântărilor, Ecleziastul, și Estera, aceste dispute fiind atestate în literatura rabinică. Literatura din perioada celui de-al doilea templu arată că o colecție de Scrieri exista încă din secolul al doilea Î.Hr., dar nu era considerată ca fiind închisă formal.

Canonizarea și relațiile interconfesionale

Dezvoltarea istoriei iudaismului a creștinismului și a islamului are loc pe fundalul interpretării unui text autoritar revelat. Pentru iudaism acest text este constituit de Biblia Iudaică. Noțiunea de canon furnizează un consens definitiv asupra conținutului acestui text sacru și prin urmare ajută la unificarea diverselor interpretări propuse de variațiile iudaismului întâlnite în decursul istoriei.

A fost decizia creștinilor să redeschidă pentru o clipă canonul și să introducă Noul Testament în acesta, creând astfel una dintre neînțelegerile de bază care separă iudaismul de creștinism. Canonul biblic iudaic trasează reperele în care iudaismul s-a dezvoltat și a furnizat materialul pentru o multitudine de exegeze. Conceptul de canon, cu noțiunile însoțitoare de autoritate și sanctitate, a asigurat Scripturilor Iudaice un loc solid în istoria iudaismului.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA