Religia începe cu trăirea unui sentiment unic, spiritual, înspăimântător și fascinant în același timp, sublim și numinos. Pe măsură ce o cultură distinge simboluri, metafore și analogii pentru a identifica și denumi numinosul, divinitățile acesteia îi furnizează contextul pentru înțelegerea celor mai importante preocupări umane: nașterea și moartea, simetria și imprevizibilitatea naturii, solidaritatea socială și autoritatea, singurătatea și dorința de iertare.
Religia reprezintă efortul omului de a extrage înțelesul și însemnătatea din confruntarea cu divinul. Prin intermediul venerației omul intră într-o comuniune formală cu divinul; prin mituri și teologie el încearcă să explice relația între divin și realitățile vieții. Făcând un pas mai departe, literatura religioasă colectează, înregistrează și organizează aceste cunoștințe și învățături, permițând răspunsului pozitiv al omului față de divin să fie transmis din generație în generație.
Biblia conține o serie de elemente comune cu alte texte ale Orientului Apropiat. Structura fizică a Universului, nepusă la îndoială de autorii biblici, caracterizează literatura Orientului Apropiat, în întregime: Pământul este un disc subțire plutind pe suprafața oceanului; Raiul este o cupolă (firmamentul) ce reține "apele de sus", dacă ferestrele sale nu sunt deschise spre a permite ploii să cadă. Sub pământ se află Sheol, locuința morților (Psalmii, psalmul 88:3-12). În Ceruri se găsește o adunare (oștire) divină, unde Dumnezeu își anunță judecățile (1 Împărați 22:19). Deși toți oamenii coboară în lumea subpământeană, când li se sfârșește viata, Biblia menționează doi care sunt ridicați la Ceruri, alăturându-se ființelor celeste din Rai (Enoh, în Geneza 5;24 și Ilie în 2 Împărați 2:11). Spirite demonice cutreieră lumea (Azazel în Leviticul 16:8, năluca nopții în Isaia 34;14) și chiar și YHVH este capabil de comportament demonic (Exodul 4:24).
La fel ca zeii altor literaturi antice, Dumnezeul Israelului este portretizat în termeni antropomorfici: se plimbă prin grădina Edenului "în răcoarea zilei" (Geneza 3:8); curcubeul Său apare în cer după o furtună (Geneza 9:13); stă pe tronul celest, înconjurat de ființe angelice minunate (Isaia 6;1-2).
Similar altor popoare antice, Israelul recunoaște eficacitatea magiei (Exodul 7:11-12), puterea inerentă a descântecelor și blestemelor (Numeri 22-24) și presupusa abilitate a unor oameni de a comunica cu Dumnezeu prin vise și oracole. La fel ca alte scrieri religioase, Biblia insuflă adorarea oamenilor sfinți (2 Împărați 2:21-25), a regilor (Psalmii, psalmul 2:6-7) sau a preoților (Numeri 16). Comune israeliților și altor religii antice sunt și ofrandele de sacrificiu și ritualurile de răscumpărare săvârșite de preoți, diferențiați de mireni.
Multe scrieri biblice au paralele în literatura altor popoare. Geneza împrumută detalii din poemele mesopotamiene ale lui Atrahasis și Ghilgameș, în legătură cu legenda potopului global. Figurile de stil biblice sunt influențate de poezia Canaanită timpurie, precum analogia, o remarcabilă caracteristică poetică a prozei din Biblie.
Legile biblice conțin multe asemănări cu colecțiile legale ale anticei Mesopotamii. Părți ale tratelor hitite și asiriene între un rege și vasalul său sunt utilizate pentru a defini relația testamentară între YHVH și Israel. Șabloane egiptene sunt folosite pentru psalmul 104 și pentru o parte din Proverbe (22:17-23:11).
Totuși diferențele sunt decisive, deoarece împrumuturile au fost transformate de monoteismul israelit. Câteva exemple vor arăta dimensiunea remodelării ce a avut loc.
Temele mitologice păstrate în Biblie, precum mariajul între ființe divine și femei pământene, sunt rezumate la maximum și de abia integrate în narațiune (Geneza 6:1-4). Eroii biblici nu sunt venerați drept ființe semi-divine. În religia biblică, lumea subpământeană nu constituie un subiect pentru speculații religioase; într-adevăr absența unei concepții pozitive asupra imoralității personale, alta decât cea datorată urmașilor, prezintă dileme teologice, rezolvate numai la sfârșitul perioadei biblice.
Cultul biblic nu include ritualuri pentru îmbunarea spiritelor sau demonilor. Nu este prezentă venerarea străbunilor. Practicarea magiei este interzisă, la fel ca și comunicarea cu morții, investigarea ficatului animalelor sacrificate, observarea zborului pasărilor și a altor forme de divinație (vezi de exemplu, Deuteronomul 18:10).
Făcătorul de minuni israelit își trage puterile nu din cunoașterea științelor oculte, ci direct de la Dumnezeu. Revelațiile verbale de la Dumnezeu, prin profeți, sunt mult mai importante în Israelul biblic decât în celelalte civilizații antice.
Comparativ cu epopeile altor popoare, narațiunea biblică a suferit o schimbare de concepție și o simplificare drastică. Sunt absente miturile privind nașterea zeilor, rivalitatea acestora, relațiile lor sexuale, ciclurile anuale ale morții și reînvierii acestora - toate acestea fiind motive clasice ale literaturii antice.
Concepția biblică elimină noțiunea, întâlnită în numeroase mitologii păgâne, unui destin primordial, inevitabil, căruia îi sunt supuși oamenii și zeii, un destin care poate fi - uneori - manipulat prin intermediul incantațiilor, prezicerilor și științei (cunoștințelor). În schimb, Biblia este preocupată de condiția morală a omenirii, cu semnele providenței divine și a minunilor care însoțesc formarea Israelului și cu semnificația lumescului, evenimente istorice aflate în legătură cu voința supremă și necondiționată a lui Dumnezeu, nelimitată de destin sau Soartă.
Poate că tema centrală a Bibliei este tensiunea dintre voința Lui Dumnezeu și cea a omului: între cum ar trebui să fie (poruncile lui Dumnezeu) și cum este de fapt (eșecul omului, de a răspunde adecvat așteptărilor divine). Drept rezultat, concepțiile teologice de bază, privind păcatul și credința, sfințenia și izbăvirea, judecata și pocăința sunt revăzute, dându-li-se noi semnificații.
*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu