sâmbătă, 15 mai 2010

1.3 Alte texte antice

Biblia sau Tanakh este textul fundamental al poporului evreu. După distrugerea celui de-al doilea templu în anul 70 A.D. o altă tradiție literară evreiască însemnată a apărut. Mishnahul (redactat prin 200 A.D.) și Talmudul (aproximativ 500 A.D.) au format nucleul literaturii rabinice, comentând și clarificând legile biblice.
Însă, între perioada biblică și cea rabinică, au apărut și alte scrieri. Printre ele Apocrypha, Pseudepigrapha și manuscrisele de la Marea Moartă. Suprapunându-se cu unele din cărțile târzii ale Bibliei iudaice, aceste texte relatează viața de la sfârșitul perioadei celui de-al Doilea Templu. Deși nu au fost păstrate în cadrul curentului principal al canonului Bibliei iudaice, aceste texte constituie martori istorici importanți, legând perioada biblică de cea rabinică, furnizând informații despre fondarea creștinismului și ajutând la clarificarea procesului iudaic de canonizare biblică.

Apocrypha, care înseamnă "lucruri ascunse" în limba greacă, se referă la o serie de texte socotite canonice de către comunitatea evreiască egipteană, cu centrul în Alexandria, dar neincluse în canonul restrâns al comunității evreiești palestiniene care a devenit apoi Tanakh sau Biblia iudaică. Biserica timpurie a păstrat aceste texte atât în versiunea latină (Vulgata) cât și în cea greacă (Septuaginta) a Vechiului Testament, ele rămânând o parte a canonului pentru diverse ramuri ale creștinismului. Exemple ale acestor texte includ adăugiri ale cărților Estera și Daniel, Ben Sira și Proverbele lui Solomon și primele trei cărți ale Macabeilor.
Prima și cea de-a doua carte a Macabeilor relatează bătăliile duse de Iudah Macabeul și frații acestuia pentru eliberarea Iudeei de sub dominație străină. Cărturarii au încercat să explice de ce versiunea cea mai timpurie a unui text care menționează povestea Hanukkah nu a fost inclusă în canonul iudaic. Unii au sugerat că numai cărțile scrise în ebraică au fost luate în considerare spre a face parte din canon; cărțile Macabeilor fiind excluse deoarece au fost scrise în greacă. Alții au considerat că data relativă a revoltei Macabeilor nu ar fi permis includerea acestora în Biblia iudaică. Dar, ambele teorii sunt problematice, deoarece cartea lui Daniel, care face parte din Biblia iudaică, a fost scrisă parțial în arameică și provine din aceeași perioadă a revoltei Macabeilor.

Alți cărturari au considerat că excluderea cărții Macabeilor a fost o decizie a Fariseilor, care nu au dorit canonizarea unui text ce elogia casta preoților. O altă explicație, ar fi aceea că evreii aflați sub ocupație romană nu credeau că ar fi o mișcare abilă din punct de vedere politic, să promoveze un text care prevestea succesul unei revolte evreiești.
Aceste explicații diverse, privind excluderea cărților Macabeilor, reflectă în general poziția ezitantă a cărturarilor, referitor la întrebarea de ce unele texte au "intrat" în canonul Bibliei iudaice, iar altele nu. Aceste semne de întrebare sunt valabile nu numai pentru Apocrypha ci și pentru Pseudepigrapha și manuscrisele de la Marea Moartă.

Pseudepigrapha înseamnă "scrieri false" în limba greacă. Se referă la o colecție de texte a căror paternitate (nu) este atribuită unor personaje din Biblia iudaică. Asemănător cu Apocrypha, unele texte din cadrul Pseudepigrapha au o temă apocaliptică. Exemple notabile ale Pseuepigrapha includ Cartea Jubileelor și cartea lui Enoch.

Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite în secolul XX, sunt dovezile istorice cele mai remarcabile privind viața evreilor în timpul celui de-al Doilea Templu. Această colecție constă în peste 900 de documente și fragmente de documente găsite în peșterile din zona Qumran, Israel. Cărturarii cred că aceste manuscrise, care includ textele biblice, Apocrypha, Pseudepigrapha precum și texte nemaiîntâlnite decât la Qumran, au aparținut unei comunități sectante care a trăit în deșertul Iudeei.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

Niciun comentariu: