1.3.2 Canonizarea

Termenul "canon" se referă la un text de sine stătător al literaturii biblice, considerat ca fiind de inspirație divină. Canonul biblic evreiesc reprezintă un lung proces de selecție, atestat chiar de Biblie, care numește vreo 22 de cărți, considerate pierdute pentru noi fără îndoială, printre alte motive, datorită faptului că nu au fost incluse în canon. Cărțile au fost incluse numai dacă au fost considerate sfinte, adică de inspirație divină.

Biblia iudaică este împărțită în trei părți: Torah (Pentautehul), Profeții și Scripturile. Această separare nu este una care ține strict de conținut; derivă din procesul de canonizare prin care cele trei părți au fost finalizate, la momente separate.

"Tora lui Moise" era deja numele primei părți a Bibliei iudaice, în diverse cărți post-exil. Torah, unificată și canonizată, era disponibilă pe vremea lui Ezra, în jurul anului 444 Î.Hr. Ulterior, diversele interpretări ale legilor (midrashim), care se găsesc în cărțile lui Ezra și Nehemiah, sunt rezultatul controverselor ridicate de o Torah în care există aparente contradicții și repetiții. Se poate afirma neîndoielnic că Torah era terminată înainte de timpul lui Ezra și Nehemiah.

Profeții

Tradiția rabinică afirmă că profețiile au încetat odată cu cucerirea lui Alexandru cel Mare în 332 Î.Hr. Ca efect, cărțile scrise după acest moment nu au fost incluse în canonul profetic, a doua din cele trei părți ale Bibliei iudaice. Această viziune poate fi demonstrată de către absența dezbaterilor ulterioare asupra canonicității profețiilor, lipsa cuvintelor grecești din cărțile profetice și includerea cărților lui Daniel și Cronici mai degrabă în Scrieri și nu în Profeți. Probabil, Profeții a fost canonizată în perioada persană târzie, posibil la începutul secolului patru Î.Hr.

Scripturile

Scripturile reprezintă o colecție variată de texte. Unele dintre cărțile incluse în această parte sunt anterioare canonizării Profeților și au fost plasate în Scripturi datorită aspectului lor literar sau deoarece au fost privite ca având un grad mai redus de inspirație divină. Alte cărți apar în această colecție deoarece au fost scrise după ce canonul Profeților a fost închis. Între acestea din urmă, se încadrează și cărțile lui Daniel și Cronici. Cântarea Cântărilor și Ecleziastul sunt considerate de unii cărturari ca având origine elenistică, dar tradiția rabinică le atribuie lui Solomon. Cartea lui Daniel este considerată de cărturarii moderni ca fiind scrisă în perioada elenistică.

În timp ce majoritatea Scripturilor erau privite ca fiind canonice înainte de distrugerea templului în 70 A.D., dezbaterile au continuat cu privire la statutul Proverbelor, Cântarea Cântărilor, Ecleziastul, și Estera, aceste dispute fiind atestate în literatura rabinică. Literatura din perioada celui de-al doilea templu arată că o colecție de Scrieri exista încă din secolul al doilea Î.Hr., dar nu era considerată ca fiind închisă formal.

Canonizarea și relațiile interconfesionale

Dezvoltarea istoriei iudaismului a creștinismului și a islamului are loc pe fundalul interpretării unui text autoritar revelat. Pentru iudaism acest text este constituit de Biblia Iudaică. Noțiunea de canon furnizează un consens definitiv asupra conținutului acestui text sacru și prin urmare ajută la unificarea diverselor interpretări propuse de variațiile iudaismului întâlnite în decursul istoriei.

A fost decizia creștinilor să redeschidă pentru o clipă canonul și să introducă Noul Testament în acesta, creând astfel una dintre neînțelegerile de bază care separă iudaismul de creștinism. Canonul biblic iudaic trasează reperele în care iudaismul s-a dezvoltat și a furnizat materialul pentru o multitudine de exegeze. Conceptul de canon, cu noțiunile însoțitoare de autoritate și sanctitate, a asigurat Scripturilor Iudaice un loc solid în istoria iudaismului.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3.1 Biblia - Literatură antică

Religia începe cu trăirea unui sentiment unic, spiritual, înspăimântător și fascinant în același timp, sublim și numinos. Pe măsură ce o cultură distinge simboluri, metafore și analogii pentru a identifica și denumi numinosul, divinitățile acesteia îi furnizează contextul pentru înțelegerea celor mai importante preocupări umane: nașterea și moartea, simetria și imprevizibilitatea naturii, solidaritatea socială și autoritatea, singurătatea și dorința de iertare.

Religia reprezintă efortul omului de a extrage înțelesul și însemnătatea din confruntarea cu divinul. Prin intermediul venerației omul intră într-o comuniune formală cu divinul; prin mituri și teologie el încearcă să explice relația între divin și realitățile vieții. Făcând un pas mai departe, literatura religioasă colectează, înregistrează și organizează aceste cunoștințe și învățături, permițând răspunsului pozitiv al omului față de divin să fie transmis din generație în generație.

Biblia conține o serie de elemente comune cu alte texte ale Orientului Apropiat. Structura fizică a Universului, nepusă la îndoială de autorii biblici, caracterizează literatura Orientului Apropiat, în întregime: Pământul este un disc subțire plutind pe suprafața oceanului; Raiul este o cupolă (firmamentul) ce reține "apele de sus", dacă ferestrele sale nu sunt deschise spre a permite ploii să cadă. Sub pământ se află Sheol, locuința morților (Psalmii, psalmul 88:3-12). În Ceruri se găsește o adunare (oștire) divină, unde Dumnezeu își anunță judecățile (1 Împărați 22:19). Deși toți oamenii coboară în lumea subpământeană, când li se sfârșește viata, Biblia menționează doi care sunt ridicați la Ceruri, alăturându-se ființelor celeste din Rai (Enoh, în Geneza 5;24 și Ilie în 2 Împărați 2:11). Spirite demonice cutreieră lumea (Azazel în Leviticul 16:8, năluca nopții în Isaia 34;14) și chiar și YHVH este capabil de comportament demonic (Exodul 4:24).

La fel ca zeii altor literaturi antice, Dumnezeul Israelului este portretizat în termeni antropomorfici: se plimbă prin grădina Edenului "în răcoarea zilei" (Geneza 3:8); curcubeul Său apare în cer după o furtună (Geneza 9:13); stă pe tronul celest, înconjurat de ființe angelice minunate (Isaia 6;1-2).

Similar altor popoare antice, Israelul recunoaște eficacitatea magiei (Exodul 7:11-12), puterea inerentă a descântecelor și blestemelor (Numeri 22-24) și presupusa abilitate a unor oameni de a comunica cu Dumnezeu prin vise și oracole. La fel ca alte scrieri religioase, Biblia insuflă adorarea oamenilor sfinți (2 Împărați 2:21-25), a regilor (Psalmii, psalmul 2:6-7) sau a preoților (Numeri 16). Comune israeliților și altor religii antice sunt și ofrandele de sacrificiu și ritualurile de răscumpărare săvârșite de preoți, diferențiați de mireni.

Multe scrieri biblice au paralele în literatura altor popoare. Geneza împrumută detalii din poemele mesopotamiene ale lui Atrahasis și Ghilgameș, în legătură cu legenda potopului global. Figurile de stil biblice sunt influențate de poezia Canaanită timpurie, precum analogia, o remarcabilă caracteristică poetică a prozei din Biblie.

Legile biblice conțin multe asemănări cu colecțiile legale ale anticei Mesopotamii. Părți ale tratelor hitite și asiriene între un rege și vasalul său sunt utilizate pentru a defini relația testamentară între YHVH și Israel. Șabloane egiptene sunt folosite pentru psalmul 104 și pentru o parte din Proverbe (22:17-23:11).

Totuși diferențele sunt decisive, deoarece împrumuturile au fost transformate de monoteismul israelit. Câteva exemple vor arăta dimensiunea remodelării ce a avut loc.

Temele mitologice păstrate în Biblie, precum mariajul între ființe divine și femei pământene, sunt rezumate la maximum și de abia integrate în narațiune (Geneza 6:1-4). Eroii biblici nu sunt venerați drept ființe semi-divine. În religia biblică, lumea subpământeană nu constituie un subiect pentru speculații religioase; într-adevăr absența unei concepții pozitive asupra imoralității personale, alta decât cea datorată urmașilor, prezintă dileme teologice, rezolvate numai la sfârșitul perioadei biblice.

Cultul biblic nu include ritualuri pentru îmbunarea spiritelor sau demonilor. Nu este prezentă venerarea străbunilor. Practicarea magiei este interzisă, la fel ca și comunicarea cu morții, investigarea ficatului animalelor sacrificate, observarea zborului pasărilor și a altor forme de divinație (vezi de exemplu, Deuteronomul 18:10).

Făcătorul de minuni israelit își trage puterile nu din cunoașterea științelor oculte, ci direct de la Dumnezeu. Revelațiile verbale de la Dumnezeu, prin profeți, sunt mult mai importante în Israelul biblic decât în celelalte civilizații antice.

Comparativ cu epopeile altor popoare, narațiunea biblică a suferit o schimbare de concepție și o simplificare drastică. Sunt absente miturile privind nașterea zeilor, rivalitatea acestora, relațiile lor sexuale, ciclurile anuale ale morții și reînvierii acestora - toate acestea fiind motive clasice ale literaturii antice.

Concepția biblică elimină noțiunea, întâlnită în numeroase mitologii păgâne, unui destin primordial, inevitabil, căruia îi sunt supuși oamenii și zeii, un destin care poate fi - uneori - manipulat prin intermediul incantațiilor, prezicerilor și științei (cunoștințelor). În schimb, Biblia este preocupată de condiția morală a omenirii, cu semnele providenței divine și a minunilor care însoțesc formarea Israelului și cu semnificația lumescului, evenimente istorice aflate în legătură cu voința supremă și necondiționată a lui Dumnezeu, nelimitată de destin sau Soartă.

Poate că tema centrală a Bibliei este tensiunea dintre voința Lui Dumnezeu și cea a omului: între cum ar trebui să fie (poruncile lui Dumnezeu) și cum este de fapt (eșecul omului, de a răspunde adecvat așteptărilor divine). Drept rezultat, concepțiile teologice de bază, privind păcatul și credința, sfințenia și izbăvirea, judecata și pocăința sunt revăzute, dându-li-se noi semnificații.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3 Alte texte antice

Biblia sau Tanakh este textul fundamental al poporului evreu. După distrugerea celui de-al doilea templu în anul 70 A.D. o altă tradiție literară evreiască însemnată a apărut. Mishnahul (redactat prin 200 A.D.) și Talmudul (aproximativ 500 A.D.) au format nucleul literaturii rabinice, comentând și clarificând legile biblice.

Însă, între perioada biblică și cea rabinică, au apărut și alte scrieri. Printre ele Apocrypha, Pseudepigrapha și manuscrisele de la Marea Moartă. Suprapunându-se cu unele din cărțile târzii ale Bibliei iudaice, aceste texte relatează viața de la sfârșitul perioadei celui de-al Doilea Templu. Deși nu au fost păstrate în cadrul curentului principal al canonului Bibliei iudaice, aceste texte constituie martori istorici importanți, legând perioada biblică de cea rabinică, furnizând informații despre fondarea creștinismului și ajutând la clarificarea procesului iudaic de canonizare biblică.

Apocrypha, care înseamnă "lucruri ascunse" în limba greacă, se referă la o serie de texte socotite canonice de către comunitatea evreiască egipteană, cu centrul în Alexandria, dar neincluse în canonul restrâns al comunității evreiești palestiniene care a devenit apoi Tanakh sau Biblia iudaică. Biserica timpurie a păstrat aceste texte atât în versiunea latină (Vulgata) cât și în cea greacă (Septuaginta) a Vechiului Testament, ele rămânând o parte a canonului pentru diverse ramuri ale creștinismului. Exemple ale acestor texte includ adăugiri ale cărților Estera și Daniel, Ben Sira și Proverbele lui Solomon și primele trei cărți ale Macabeilor.

Prima și cea de-a doua carte a Macabeilor relatează bătăliile duse de Iudah Macabeul și frații acestuia pentru eliberarea Iudeei de sub dominație străină. Cărturarii au încercat să explice de ce versiunea cea mai timpurie a unui text care menționează povestea Hanukkah nu a fost inclusă în canonul iudaic. Unii au sugerat că numai cărțile scrise în ebraică au fost luate în considerare spre a face parte din canon; cărțile Macabeilor fiind excluse deoarece au fost scrise în greacă. Alții au considerat că data relativă a revoltei Macabeilor nu ar fi permis includerea acestora în Biblia iudaică. Dar, ambele teorii sunt problematice, deoarece cartea lui Daniel, care face parte din Biblia iudaică, a fost scrisă parțial în arameică și provine din aceeași perioadă a revoltei Macabeilor.

Alți cărturari au considerat că excluderea cărții Macabeilor a fost o decizie a Fariseilor, care nu au dorit canonizarea unui text ce elogia casta preoților. O altă explicație, ar fi aceea că evreii aflați sub ocupație romană nu credeau că ar fi o mișcare abilă din punct de vedere politic, să promoveze un text care prevestea succesul unei revolte evreiești.

Aceste explicații diverse, privind excluderea cărților Macabeilor, reflectă în general poziția ezitantă a cărturarilor, referitor la întrebarea de ce unele texte au "intrat" în canonul Bibliei iudaice, iar altele nu. Aceste semne de întrebare sunt valabile nu numai pentru Apocrypha ci și pentru Pseudepigrapha și manuscrisele de la Marea Moartă.

Pseudepigrapha înseamnă "scrieri false" în limba greacă. Se referă la o colecție de texte a căror paternitate (nu) este atribuită unor personaje din Biblia iudaică. Asemănător cu Apocrypha, unele texte din cadrul Pseudepigrapha au o temă apocaliptică. Exemple notabile ale Pseuepigrapha includ Cartea Jubileelor și cartea lui Enoch.

Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite în secolul XX, sunt dovezile istorice cele mai remarcabile privind viața evreilor în timpul celui de-al Doilea Templu. Această colecție constă în peste 900 de documente și fragmente de documente găsite în peșterile din zona Qumran, Israel. Cărturarii cred că aceste manuscrise, care includ textele biblice, Apocrypha, Pseudepigrapha precum și texte nemaiîntâlnite decât la Qumran, au aparținut unei comunități sectante care a trăit în deșertul Iudeei.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.2.6 Fundamentalismul

Fundamentalismul evreiesc

Credința că Biblia, așa cum este interpretată ea de către tradiția rabinică, este infailibilă.

Fundamentalismul este atitudinea referitoare la textele sacre ale unei religii în care acestea sunt luate ad-litteram și considerate ca fiind infailibile.

Termenul de fundamentalism își are originea în SUA la începutul secolului XX, unde un grup de creștini protestanți au format o alianță pentru a se opune reformelor progresiste în cadrul Bisericii. Liberalii susțineau că analiza Bibliei și știința modernă au făcut de neconceput ideea că Scriptura transmite informații precise în probleme ca vârsta Pământului sau felul în care animalele și oamenii au evoluat. Fundamentaliștii au adoptat această denumire având convingerea că acceptarea liberalismului însemna negarea fundamentului doctrinei creștine. Pentru fundamentaliști Biblia este însăși cuvântul lui Dumnezeu și este infailibilă în toate privințele.

S-a spus deseori că termenul de fundamentalist nu poate fi aplicat evreilor, deoarece provine dintr-o dispută a creștinilor și că pentru un evreu tradiționalist Biblia nu este cuvântul Domnului ad-litteram, ci doar anumite pasaje; iar pentru evrei literatura Talmudică, unde Biblia este comentată și explicată este imperativă. Acest argument nu stă însă în picioare. Mai precis, termenul provine dintr-o dezbatere creștină, dar fenomenul pe care îl reprezintă este întâlnit și printre evrei.

Cât despre chestiunea semnificației literare, principala preocupare a fundamentalismului nu este reprezentată atât de mult de direcția interpretării literare, cât de cea a infailibilității textului.Fundamentaliștii evrei consideră că Biblia Iudaică, așa cum este ea interpretată de tradiția rabinică, este infailibilă. Fundamentalismul evreiesc poate fi definit ca fiind acea atitudine în care toate noțiunile desfășurării istoriei sunt respinse. Pentru fundamentaliștii evrei nu poate exista recunoașterea vreunui element uman în Biblie.

În orice caz, nu există motiv pentru vreun subterfugiu semantic. Termenul de fundamentalism evreiesc nu este mai mult decât o scurtătură convenabilă pentru cele descrise mai sus. Este important de remarcat faptul că, în cadrul vieții religioase evreiești, spre deosebire de creștinism și islamism, nu există un grup organizat care să adopte în mod conștient poziția fundamentalistă, pentru a se distinge prin aceasta de restul comunității de credincioși.

Mai mult, spre deosebire de unele variante contemporane ale islamismului, fundamentaliștii evrei folosesc rareori mijloace violente spre a-și îndeplini scopurile și există în rândurile lor o oarecare toleranță religioasă. Din acest punct de vedere, fundamentaliștii evrei au dreptate să protesteze atunci când sunt numiți fanatici. Practic, ceea ce reprezintă esența fundamentalismului evreiesc este întrebarea dacă istoricii moderni au dreptul sau nu de a spune ceva cu privire la dezvoltarea iudaismului.

Având aceste premise însușite, nu este incorect să descriem iudaismul ortodox ca fiind mai apropiat de direcția fundamentalismului, față de iudaismul conservator sau reformat.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.2.5 Textul Masoretic

Versiunea iudaică tradițională, uneori imperfectă, a textului Torah.

Textul tradițional al Bibliei iudaice a fost stabilit de un grup de cărturari, numiți Masoreți, a căror activitate se întinde pe parcursul secolelor VI-X A.D. Masoreții au examinat numeroasele manuscrise biblice remarcând divergențele și căutând să determine care text este mai exact.

Ei au remarcat faptul că citirea tradițională (keri) diferă de textul tradițional (ktiv), de exemplu, acolo unde textul conține o expresie vulgară. Astfel de expresii au fost lăsate în text, dar eufemismul folosit de tradiție a fost notat în sprijinul celui care citește în sinagogă.

Masoreții au mai observat că tradiția cerea ca anumite litere să fie mai mari sau mai mici decât altele. Ei au furnizat scrieri în care au presupus că unele cuvinte ar fi trebuit scrise altfel, de exemplu, acolo unde textul este la singular în timp ce contextul pare să necesite pluralul, dar aceste ipoteze au fost lăsate de-o parte și textul a rămas neschimbat. Textul actual al Bibliei iudaice a fost stabilit de către masoretul ben Asher, în Tiberias (Teverya), în anul 930 A.D. și este cunoscut sub denumirea de Textul Masoretic.

Îndoieli asupra acurateții

O problemă majoră ridicată de majoritatea studiilor biblice se referă la acuratețea și temeinicia Textului Masoretic. Se știe că, încă din vremurile rabinice, scribii acordau o mare atenție copierii Bibliei, mai ales a Pentautehului, Sefer Torah. S-au păstrat reguli scrise privind modul de transcriere a Sefer Torah, cu rezultatul că nu există diferențe între o Sefer Torah și o alta în lumea iudaică.

Dar, așa cum arată versiunile antice Septuaginta, Targum, Pentautehul Samaritean, Biblia latină (Vulgata) și textele găsite printre manuscrisele de la Marea Moartă, erori s-ar fi putut strecura în text, înainte ca Textul Masoretic să fi fost stabilit sau, mai degrabă, versiunile antice pot fi bazate pe tradiții care diferă de forma finală consemnată de Textul Masoretic.

Pe alocuri, chiar și în Talmud unele texte biblice diferă față de versiunea masoreților.

Criticismul biblic

Cercetătorii biblici moderni, deși tratează textul masoretic cu respectul cuvenit, sunt de acord că acesta necesită unele amendări pe baza fie a versiunilor antice, fie a ipotezelor plauzibile.

Problema ortodoxiei, ridicată de criticismul biblic se aplică numai pentru examinarea critică a felului în care Pentautehul a fost alcătuit. Însă, examinarea critică a textului în lumina amendării sale conform versiunilor antice nu este necesară, din moment ce nu există vreo dogmă care să spună că Textul Masoretic este infailibil, fiind cuvântul lui Dumnezeu.

De remarcat faptul că nicio comunitate evreiască, ortodoxă sau reformată nu s-a gândit niciodată să amendeze textul Bibliei, o astfel de încercare fiind privită drept sacrilegiu.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA