3.2.3.2 Ionathan

Ionathan, fiul regelui Saul, a fost un ofițer temerar și curajos în armata tatălui său. În războiul împotriva filistenilor, acesta a condus o treime a armatei israelite și a săvârșit acte deosebite de bravură. Fără ca Ionathan să știe, Saul le interzisese soldaților săi să mănânce. Saul a aflat că Ionathan a mâncat niște miere și l-a condamnat la moarte, dar Saul a renunțat la idee atunci când soldații i-au cerut să-l lase pe Ionathan să trăiască.

David a venit la curtea lui Saul și s-a împrietenit cu Ionathan. Saul, care suferea de depresie și paranoia, a devenit invidios pe succesele în luptă ale lui David și i-a ordonat lui Ionathan să-l ucidă. Ionathan l-a avertizat pe David despre intențiile tatălui său și i-a spus să se ascundă. Ionathan a mers apoi la tatăl sau și i-a cerut să nu-i facă rău lui David, care nu făcuse nimic împotriva regelui, dimpotrivă chiar: își riscase viața, luptând împotriva filistenilor.

Saul l-a ascultat pe Ionathan și a consimțit să nu mai încerce să-l ucidă pe David. Acest lucru însă n-a durat foarte mult: la scurt timp după asta, în vreme ce David cânta la harpă pentru el, Saul a încercat să-l ucidă cu sulița. Arma a lovit peretele, iar David a fugit, mai întâi acasă și apoi în alt oraș.

David s-a întors apoi și a mers să-l vadă pe Ionathan, pentru a afla de ce Saul îl urăște atât de mult. A sosit cu o zi înaintea unui banchet organizat de Saul în onoarea festivalului pentru luna nouă. David i-as spus lui Ionathan că nu va risca să participe la banchetul regelui și că Ionathan va trebui să explice absența sa, spunând că David a mers la Bethlehem pentru sacrificiul anual pentru tot neamul său. David l-a instruit pe Ionathan să urmărească reacția regelui.

Cei doi prieteni au căzut de acord ca David să plece pentru trei zile și apoi să revină și să se ascundă pe un câmp. Ionathan urma să vină acolo sub pretextul că trage la țintă, dar de fapt să-l informeze pe David, printr-un cod prestabilit, dacă este sigur sau nu să se întoarcă la curtea regală. În ziua următoare, la banchet, regele a observat faptul că David nu e prezent, dar nu a spus nimic, gândindu-se că David "nu este curat" (1 Samuel 20:26).

A doua zi a festivalului, locul lui David a rămas iarăși neocupat. Saul l-a întrebat pe Ionathan: "Pentru ce fiul lui Iesei n-a venit la masă nici ieri, nici astăzi?" Ionathan a răspuns: "David s-a cerut la mine să meargă la Betleem. Şi a zis: Dă-mi voie să mă duc, că în cetatea noastră este jertfă pentru neamul nostru şi m-a poftit fratele meu. Deci de am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, mă duc să mă văd cu fraţii mei. De aceea n-a venit el la masa regelui." (1 Samuel 20:27–29)

Saul s-a mâniat și a strigat la Ionathan: "Fiu netrebnic şi neascultător! Oare nu ştiu eu că te-ai împrietenit cu fiul lui Iesei, spre ruşinea ta şi spre batjocura mamei tale? Căci atâta vreme cât fiul lui Iesei va fi viu pe pământ, nu eşti scutit de primejdie, nici tu, nici regatul tău. Trimite dar acum şi adu-mi-l mie, că este hotărât la moarte!" (1 Samuel 20:30–31). După răspunsul insolent al lui Ionathan, Saul și-a pierdut controlul și a încercat să-l lovească cu sulița. Ionathan s-a ridicat de la masă furios, deoarece tatăl său îl umilise în mod public. A realizat că regele este hotărât să-l ucidă pe David și s-a întristat. Ionathan s-a întâlnit cu David pe câmp a doua zi, la locul stabilit, și i-a spus că trebuie să plece. Apoi David a plecat către orașul preoțesc Nob.

Ionathan și David s-au mai văzut o singură dată, atunci când Ionathan a mers în pustiul Ziph să se întâlnească cu David, care devenise căpetenia unei bande de nelegiuiți. Ionathan i-a spus să nu se teamă, că mâinile lui Saul nu-l vor atinge niciodată, și că, într-o zi, David va fi rege și Ionathan îi va fi secund.

Ionathan a luptat de partea tatălui său într-o bătălie împotriva filistenilor lângă muntele Gilboa. El și frații săi Abidanab și Malchișua au murit în luptă, iar Saul s-a sinucis.

Ionathan și Saul au fost plânși de către David într-o frumoasă elegie. În urma lui Ionathan a rămas un fiu, pe nume Mefiboșeth, care a căzut din brațele doicii sale și a rămas olog. Câțiva ani mai târziu, după ce băiatul a crescut, David l-a adus la curtea sa și, în memoria lui Ionathan, i-a returnat terenurile bunicului său Saul.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.3.1 Hannah

Narațiunea din I Samuel 1-2, a cărei protagonistă este Hannah, este amplasată la sfârșitul perioadei pre-monarhice târzii (secolul XI Î.Hr.). Aceasta începe oblic cu prezentarea soțului acesteia, Elkanah, care este identificat prin nume, amplasare și o genealogie extinsă. Importanța femeilor se află în strânsă legătură cu relația acestora cu Elkanah și cu capacitatea lor de a produce copii: "Omul acela avea două femei: numele uneia era Hannah şi numele celeilalte era Peninnah. Peninnah avea copii, iar Hannah nu avea copii" (I Samuel 1:2).

Hannah și Peninnah

Utilizarea chiasmului (figură de stil care constă în reluarea inversată a două cuvinte sau expresii pentru a forma o antiteză) subliniază poziția femeilor: Hannah este soția principală și totuși Peninnah a reușit să dea naștere unor copii. De asemenea, prevestește tensiunea relației celor două femei. Statutul lui Hannah de soție principală și infertilitatea acesteia reamintesc de Sarah și Rebekah, și determină o comparație implicită cu aceste două femei pe întreg parcursul narațiunii. Sarah și Rebekah au cautat recunoașterea maternității prin intermediul unor femei surogat, o soluție care a adus mai multă durere decât onoare.

Pe acest fundal, cititorul poveștii lui Hannah ar putea presupune că Elkanah a luat-o pe Peninnah ca a doua soție datorită infertilității lui Hannah; dar Hannah, spre deosebire de Sarah și Rebekah, nu se îndoiește niciun moment de capacitatea ei de maternitate. Cu toate că este ofensată de către Peninnah, Hannah nu intră în acea rivalitate care a caracterizat poveștile lui Sarah și Rebekah. Cu un soț iubitor (dar lipsit de tact) și o soție rivală geloasă, Hannah își păstrează sfaturile și suferințele sale pentru sine.

Dorind un copil cu orice preț

În timpul sacrificiului anual la altarul de la Shiloh, necazurile lui Hannah sunt amplificate de alocarea de către soțul ei a ofrandelor, câte una pentru fiecare soție și copil: valoarea femeilor este demonstrabil mărită de capacitatea acestora de a avea copii. Deși acesta oferă o jertfă consistentă și pentru Hannah, acest gest tot subliniază faptul că nu a născut copii și astfel nu o consolează.

Atunci când aceasta suspină și nu mănâncă, Elkanah încearcă să-i aline suferința cu o serie de întrebări "de ce", concluzionând cu "Nu sunt eu oare pentru tine mai bun decât zece copii?" (1:8). Această "consolare" poate fi înțeleasă drept un gest înduioșător din partea unui soț sensibil. Sau cuvintele acestuia pot transmite imaginea unui bărbat insensibil care nu realizează cât de mult își dorește soția sa să aibă copii. Lanțul de întrebări retorice al lui Elkanah nu-i permite lui Hannah să răspundă, iar aceasta rămâne tăcută și la ultima sa întrebare. Neprimind demnitatea suferinței sale, Hannah suferă și mai mult după "consolarea" lui Elkanah.

Rugăciunea lui Hannah

La Shiloh, scena izolării sale acute și a șicanărilor din partea lui Peninnah, Hannah apelează la Dumnezeu în templu. Aceasta se roagă cu râvnă, jurând că dacă Dumnezeu îi va acorda un copil de sex masculin, va oferi copilul înapoi lui Dumnezeu după ce-l va înțărca. Desperarea jurământului lui Hannah indică faptul că numai și simpla naștere a unui copil de sex masculin ar consacra-o în comunitate; ea se va lipsi și de bucuria de a-l crește. Din jurământul se deduce că în cadrul structurii sociale a Israelului timpuriu, atunci când femeile făceau jurăminte, soții acestora trebuiau să le respecte.

Rugăciunea lui Hannah este remarcată de către preotul Eli, care presupune că mișcarea buzelor acesteia indică faptul că este beată; astfel Hannah este acostată (și de această dată greșit judecată) de către un al doilea personaj masculin din poveste. La vremea când rugăciunea era spusă cu voce tare, rugăciunea personală și privată a lui Hannah era o inovație, fiind privită cu scepticism de către preot.

Vocea acesteia în surdină ar putea reprezenta poziția "mută" a femeilor: ea se retrage de sub controlul autorităților religioase și sociale - soțul și preotul - în sine, pentru a oferi o rugăciune pe care acestea nu o pot nici înțelege nici auzi. Ea presupune că Dumnezeu poate auzi și răspunde la rugăciunea unei femei. Hannah îi răspunde lui Eli cuviincios și cu amărăciune. În schimb, preotul nu oferă vreo scuză: doar o exprimare banală.

Acordarea unui copil

Rugăciunile lui Hannah primesc răspuns de la Dumnezeu care își "aduce aminte" de ea (1:19), tot așa cum și-a adus aminte de Rahel, sugerând că pântecele femeilor sunt controlate de către divinitate, care acționează asupra acestora închizându-le sau deschizându-le. După naștere, Hannah alege un nume pentru fiul ei: autoritatea femeilor în această privință fiind deseori exprimată de Biblie. Aceasta îl numește Samuel, deoarece s-a rugat Domnului pentru el (Samuel/Șmuel - "auzit de Dumnezeu" sau "Dumnezeu a auzit"). Elkanah nici nu este menționat în această acțiune.

La vremea următorului pelerinaj la Shiloh, întărită de maternitate, Hannah alege să rămână acasă până când băiatul va fi înțărcat. Conversația lui Hannah cu soțul său, cu această ocazie, are un ton cu totul diferit. Femeia inițiază dialogul și stabilește condițiile în care va relua călătoria (când băiatul va fi înțărcat), iar Elkanah nu face altceva decât să aprobe vorbele ei.

Atunci când Hannah, în cele din urmă, renunță la fiul ei pentru Dumnezeu, aceasta i-l duce lui Eli, oferind sacrificii Domnului; apoi îi reamintește preotului de rugăciunea ei anterioară. Cele mai vechi traduceri și tradiții (Septuaginta și 4Qsama) prezintă o "patriarhalizare" a textului îndepărtând-o pe Hannah de la efectuarea sacrificiului ("iar tatăl său a adus jertfa rânduită în asemenea zile"), lipsind-o de un rol ritual care-i aparținea în mod legitim. În textul ebraic, Hannah prezintă copilul și tot ea efectuează sacrificiul.

Cântecul lui Hannah

Un poem de mulțumire, Cântecul lui Hannah (2:1-10), (și o scurtă digresiune legată de fiii lui Eli) întrerupe narațiunea. Atribuirea acestei declarații poetice lui Hannah o distinge între personajele biblice. Cântecul ei este în esență un imn de laudă închinat lui Dumnezeu. Cântecul include, de asemenea, multe teme specifice culturii israelite: înfrângerea inamicilor și creația, bătălia și relația lui Dumnezeu cu liderii Israelului, înțelepciunea și imaginea unui zeu al furtunii ("Domnul din înălţimea cerului va tuna peste vrăjmaşii Săi"). Fertilitatea și nașterea sunt astfel considerate ca fiind egale ca importanță cu alte motive, și demne de a fi lăudate de cântăreții Israelului.

Povestea lui Hannah se încheie cu un comentariu privind vizita sa anuală, împreună cu soțul ei, pentru a oferi ofranda la Shiloh. La acea vreme, maternitatea acesteia este subliniată: nu mai este doar "Hannah", ci "mama sa [a lui Samuel]", cea care face un "meil" (un fel de robă) și i-l aduce la Shiloh (2:20; 2:19 în biblia în limba română). Elkanah și Hannah primesc binecuvântările preotului Eli, care profețește că aceasta va mai avea și alți copii datorită jurământului față de Dumnezeu. Într-adevăr, poveste lui Hannah se termină cu îndeplinirea binecuvântărilor Domnului sub forma a trei băieți și două fete.

Imaginea lui Hannah este garantată într-adevăr: este recunoscută drept mama lui Samuel, care devine profet, judecător și făcător de regi, și ca o femeie dreaptă. Ea se dovedește independentă și inventivă, ne-abandonându-și țelurile sau înjosindu-i pe alții pentru a și le atinge; demonstrează existența implicării femeii în obiceiurile rituale familiale; dezvăluie responsabilitate socială prin efectuarea unui jurământ care este îndeplinit de soțul său; leagă sferele vieții private și religioase prin închinarea juruită a fiului ei și aducerea unui sacrificiu lui Dumnezeu la îndeplinirea acelui jurământ.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.3 Cartea lui Samuel

Cartea lui Samuel este a treia carte din Neviim (Profeţi), a doua secţiune a Bibliei Ebraice. În bibliile creştine, cartea este de obicei împărţită în două, 1 Samuel (sau Cartea Întâia a Regilor) și 2 Samuel (Cartea a Doua a Regilor), dar în tradiţia iudaică Samuel este o singură carte.

Samuel este atât o realizare literară cât şi una istorică. Începe cu "domnia" profetului Samuel, ultimul conducător pre-monarhic al Israelului, şi continuă cu poveştile regelui Saul şi regelui David. O mare parte din carte se concentrează pe ascensiunea şi decăderea regelui David. De vreme ce nu există atestări extra-biblice ale evenimentelor descrise de carte, acestea nu sunt considerate ca fiind istorice de către cercetători. Cu toate acestea, cartea descrie o perioadă critică din istoria israelită: tranziţia de la liderii carismatici, numiţi lideri în momente de criză, la o monarhie dinastică, stabilă, care unește politic israeliţii.

Este evident din ruinele descoperite la Hazor şi Gezer că a existat o puternică monarhie în Israel în secolul X Î.Hr. (perioada corespunde domniei lui Solomon, fiul lui David). Veridicitatea istorică a Casei lui David nu poate fi negată în mod convingător, după descoperirea în anul 1993 a inscripției de la Tel Dan, care datează din anul 841 Î.Hr. şi menţionează "[Ahaz]iah, rege din casa lui David."

Alegerea unui rege

Samuel portretizează tensiunile din cadrul monarhiei israelite: tensiunile dintre obedienţa faţă de Dumnezeu şi practicabilitate, dintre a acţiona în conformitate cu imperativele morale şi a acţiona cu promptitudine politică. Primul exemplu de acest gen apare în I Samuel 8, când israeliţii îi cer lui Samuel să numească un rege. Cererea este determinată de practicabilitate: "Şi vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru, va merge înainte şi va purta războaiele noastre" (8:20). Samuel a avut atât obiecţii practice la acest plan (regele va abuza de puterile sale privind taxarea şi exproprierea), cât şi obiecţii de principiu ("peste voi împărăţea Domnul Dumnezeul vostru", I Samuel 12:12).

Dumnezeu îi porunceşte lui Samuel să numească un rege, dar tensiunile dintre obedienţa şi promptitudinea politică apar aproape imediat ce Saul este uns rege. Principala sarcină a lui Saul era să lupte împotriva filistenilor, poporul care a încercat să cucerească teritoriul Israelului în secolele XI şi X I.Hr. Samuel i-a poruncit lui Saul să-l aştepte la Gilgal, astfel încât Samuel să poată efectua un sacrificiu înainte de începerea războiului (I Samuel 13:8-9). Saul a aşteptat şapte zile, dar, văzând că israeliţii se împrăştie cu fiecare zi care trecea, ia chestiunea în mâinile sale şi oferă ofranda el însuşi. Pentru acest act de insubordonare, Samuel i-a spus lui Saul: "Acum însă nu va dura domnia ta; Domnul Îşi va găsi un bărbat după inima Sa şi-i va porunci Domnul să fie conducătorul poporului Său, deoarece tu nu ai împlinit ceea ce ţi s-a poruncit de la Domnul" (I Samuel 13:14).

Ascensiunea lui David

Acest "bărbat după inima Sa" - David - şi-a început cariera în slujba lui Saul, şi este portretizat ca fiind rivalul lui Saul în inimile şi mințile poporului. În mod cert Saul s-a simţit ameninţat de către acest impertinent, şi l-a urmărit pe David, care avea propriii săi susţinători, prin deşert. Două episoade din acest conflict dintre Casa lui Saul şi Casa lui David evidenţiază tensiunea dintre moralitate şi promptitudine:

1) În timpul urmăririi, David îl surprinde pe Saul inconştient într-o peşteră şi-i taie colţul hainei în loc să-l ucidă (I Samuel 24). David pretinde că a acţionat în mod moral, spunând că: "Află dar şi te încredinţează că nu este rău în mâna mea, nici vicleşug şi n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi sufletul meu ca să-l iei" (I Samuel 24:12). Însă această acţiune a fost şi avantajoasă din punct de vedere politic pentru David. Mai întâi, deoarece actul tăierii colţului hainei cuiva nu era un gest neutru: simboliza sfârşitul domniei purtătorului (I Samuel 15:28); iar în al doilea rând, deoarece şansele lui David de a câştiga sprijinul popular probabil depindeau de faptul a nu fi văzut drept ucigaşul lui Saul.

2) Saul a fost ucis în luptă împotriva filistenilor (pentru care David lucra atunci, deşi textul menționează că acesta n-a participat la bătălie). Unul dintre fiii supravieţuitori ai lui Saul, Eşbaal, a fost numit rege asupra triburilor nordice din Israel, în vreme ce David a fost numit rege de către tribul lui Iudah, în regiunea sudică a Ierusalimului. Însă David a preluat destul de repede şi tronul nordic, de asemenea: rebelii l-au ucis pe fiul lui Saul, iar generalul lui David, Ioab, l-a ucis pe generalul lui Saul, forţa din spatele fiului lui Saul. David a făcut eforturi pentru a se distanţa de ambele crime, pedepsindu-i în mod public pe rebelii care l-au ucis pe fiul lui Saul.

La prima vedere, David nu poate fi condamnat pentru distrugerea Casei lui Saul. Cu toate acestea, unii cercetători moderni au ridicat problema regicidului de partea lui David, care reprezintă o chestiune de o oarecare dificultate, având în vedere că tradiţia biblică ulterioară (Cronicile) și tradiţia rabinică au încercat să-l idealizeze pe David şi să-l prezinte drept un personaj cu un caracter moral neîndoielnic. O parte dintre dovezile cercetătorilor, care sugerează responsabilitatea lui David, sunt reprezentate de faptul că se poate găsi, în această parte a cărţii, un subtext politic împotriva lui David. Narațiunea pare să devieze de la calea sa pentru a aduna, pentru a nu crede decât pe jumătate, toate dovezile necesare pentru a sugera că David a fost responsabil pentru căderea întregii case a lui Saul. Oricare ar fi cazul, David a avut mijloacele şi motivele, iar condamnarea sa publică a uciderii membrilor casei lui Saul a servit în pricipal pentru a legitima ocuparea tronului lui Saul. Faptul că restul moştenitorilor lui Saul, care ar fi putut ameninţa domnia lui David, au fost executaţi ulterior pentru un delict obscur (II Samuel 21), pare să susţină această ipoteză.

Alţii au pretins că David a deplâns sincer morţile violente ale lui Saul, fiului şi generalului acestuia. Oricum, oricine ar fi fost responsabil, David a profitat de pe urma eliminării rivalului său prin ascensiunea sa la putere, iar ca rezultat al acestor decese, David a devenit regele întregului Israel.

O "Casă pentru Dumnezeu"

Una dintre primele acţiuni ale lui David din poziţia de rege a fost să încerce să construiască o "Casă pentru Dumnezeu", în care chivotul legământului să fie găzduit (II Samuel 7:2). Poate datorită diverselor maşinațiuni politice cu care David avea unele legături, Dumnezeu a refuzat să-i permită lui David să construiască această casă. În cartea lui Samuel nu este oferit vreun motiv al acestui refuz, dar în I Cronici 22:8 [Cartea întâia Paralipomena] este oferit următorul motiv: "Tu ai vărsat mult sânge şi ai purtat războaie mari; nu se cuvine să zideşti tu casă numelui Meu..." În II Samuel 7:12-13, Dumnezeu îi spune lui David : "Voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci." Deși această sarcină cade în seama fiului său, Solomon, totuși David va fi cel care va stabili Ierusalimul drept reședință regală și capitală politică a Israelului.

Ca rege, David a stabilit hegemonia israelită asupra țării Israelului. Filistinii și regatele trans-iordaniene Edom și Moab au fost supuse, iar câteva regate aramene au devenit vasale sau aliate ale lui David. II Samuel 8:15 spune: "Şi a domnit David peste tot Israelul, făcând judecată şi dreptate în tot poporul său."

Critici la adresa lui David

Textul prezintă cele mai mari eșecuri ale lui David din sfera personală. II Samuel 1 spune că: "Peste un an, pe vremea când regii pornesc la război, David a trimis pe Ioab şi slugile sale cu el şi pe toţi Israeliţii şi aceştia au lovit pe Amoniţi şi au împresurat Raba; dar David a rămas în Ierusalim." Versetul conține o critică implicită la adresa lui David pentru că a rămas în oraș, în vreme ce slujitorii săi devotați se "istovesc" pe câmpurile de bătălie.

Următorul verset chiar ascute critica: "Odată, spre seară, sculându-se David din pat şi plimbându-se pe acoperişul casei domneşti, a văzut de pe acoperiş o femeie scăldându-se, şi femeia aceasta era foarte frumoasă." Nimic explicit nu este spus pentru a-l critica pe David pentru comportament omenesc prin evitarea mergerii la război, dar felul în care versetul juxtapune ridicarea taberei israelite la Rabbah cu rămânerea lui David la Ierusalim și ridicarea acestuia din pat la ceas de seară, oferă cititorului senzația că David se comportă imoral.

Femeia care se îmbăia era Bathşeba, pe care David a luat-o în patul său. Acesta a determinat și moartea soțului acesteia - care era unul dintre ofițerii lui David - în luptă, iar apoi a încercat să ascundă atât adulterul, cât și omorul. Cu toate acestea, această poveste a începutului căderii lui David nu justifică valorile utilitariste ale acestei mușamalizări, și condamnă eșecurile morale ale lui David. Un profet acționând ca emisarul lui Dumnezeu l-a anunțat pe David despre pedeapsa pe care o va primi: "nu se va depărta sabia de deasupra casei tale în veac" (II Samuel 12:10).

Această profeție a fost îndeplinită în ultimii ani ai lui David, când un fiu și-a violat sora vitregă și a fost ucis pentru această crimă de un altul (II Samuel 13), care ulterior s-a răsculat și a încercat să-i uzurpe tronul lui David (II Samuel 15-19). O altă rebeliune a izbucnit în nord, amenințând fragila uniune dintre Nord și Sud (II Samuel 20), prevestind dezmembrarea completă a uniunii după Solomon, lăsând numai regatul lui Iudah în mâinile Casei lui David.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.2.4 Samson

Samson (שמשון - Șimșon) este biblicul Hercule, un bărbat cu putere supraumană care, cu toate acestea, nu a putut evita tragedia. Povestea lui Samson se găsește în Cartea Judecătorilor, capitolele 13-16. Acesta este ultimul judecător important care i-a condus pe israeliți, dar poate fi cu greutate considerat modelul ideal sau un mântuitor. Samson încalcă jurăminte, se căsătorește în afara poporului lui Israel de două ori, și acționează mai mult ca un bătăuș decât ca un lider.

Nașterea lui Samson

Detaliile nașterii lui Samson deja îl prezintă ca pe un viitor personaj mitic. Capitolul 13 din Judecători spune povestea lui Manoah și a soției sale, care era sterilă. Într-o zi, un înger al lui Dumnezeu îi apare soției lui Manoah și-i promite că va naște un fiu. Dar acest lucru vine cu un avertisment: aceasta nu-și poate contamina trupul cu alcool, deoarece copilul ei va fi un nazireu - dedicat lui Dumnezeu de la naștere. De asemenea, aceasta află că fiul ei îi va salva pe israeliți din mâinile filistenilor.

Destinul lui Samson, și legătura acestuia cu filistenii, este dezvăluit în mod explicit de către Dumnezeu chiar înainte ca acesta să se fi născut. Ideea că Dumnezeu acordă un copil pentru ca acesta să fie destinat să-i salveze pe israeliți prevestește o naștere faimoasă, care apare în prima carte a lui Samuel. Acolo, profetul Samuel este născut dintr-o femeie care fusese stearpă și este închinat Domnului de la o vârstă fragedă, pentru a servi în cadrul Templului. (Samuel I, 1)

Viața lui Samson

Povestea lui Samson sare de la nașterea sa la maturitate, unde primul său act deosebit este de a-i cere tatălui său să-i aducă o anumită femeie filisteană să-i fie soție. Părinții lui Samson obiectează, cerându-i să-și găsească o femeie printre israelite. Dar textul justifică alegerea lui Samson, explicând că, prin căsătoria cu o femeie filisteană, Samson va avea șanse să se infiltreze și să lupte împotriva filistenilor, care erau opresorii de la acea vreme ai israeliților.

De fapt, tocmai pe drumul către pretinderea acestei mirese își descoperă Samson puterile sale supra-omenești: "Deci s-a dus Samson cu tatăl său şi cu mama sa la Timna; iar când s-au apropiat de viile Timnei, iată un leu tânăr venea răcnind înaintea lor. Atunci s-a coborât peste el Duhul Domnului şi el a sfâşiat leul ca pe un ied; şi nu avea nimic în mână. şi n-a spus tatălui său şi mamei sale ce făcuse" (Judecători 14:5-6). La scurt timp după aceasta Samson își folosește puterile să ucidă 30 de filisteni într-un acces de furie, îndeplinind profețiile îngerului din capitolul anterior (Judecători 14:19). Această primă acțiune împotriva filistenilor exemplifică genul de comportament al lui Samson, bazat pe răzbunare.

Cel mai faimos dintre toate atacurile lui Samson împotriva filistenilor apare în capitolul 15. Filistenii întreprind un atac împotriva unui oraș din regatul lui Iudah pentru a-l ademeni și a-l captura pe Samson. Pentru a se salva, cei din Iudah îl leagă pe Samson și-l predau inamicului. Dar acest episod nu se termină bine pentru filisteni:

"Dar când s-a apropiat el de Lehi, Filistenii l-au întâmpinat cu strigăte. Atunci s-a coborât peste el Duhul Domnului şi funiile care erau peste mâinile lui s-au făcut ca nişte câlţi arşi de foc şi au căzut legăturile de pe mâinile lui. Iar el găsind o falcă sănătoasă de asin, şi-a întins mâna, a luat-o şi a ucis cu ea o mie de oameni" (15:14-15). Din nou, Samson nu conduce nicio armată, ci acționează complet singur, alimentat de abilitatea sa supra-omenească.

În pofida directivei continue de la Dumnezeu de a lupta contra filistenilor, Samson are o legătură ceva mai personală cu aceștia. Se îndrăgostește de o a doua femeie filisteană - legendara Delilah (Dlila), care fusese însărcinată de către poporul ei să-i găsească secretul puterii lui Samson.

De trei ori îl roagă aceasta să-i spună secretul puterii sale, și de trei ori o minte acesta. În cele din urmă, după ce Delilah îl sâcâie neîncetat, acesta mărturisește: "Briciul nu s-a atins de capul meu, căci eu sunt nazireu al lui Dumnezeu din pântecele maicii mele; de m-ar tunde cineva, atunci s-ar depărta de la mine puterea mea şi eu aş slăbi şi aş fi ca ceilalţi oameni" (16:17).

Bineînțeles, Delilah profită de această informație, adormindu-l și tăindu-i părul. Acesta își pierde imediat puterea, Dumnezeu părăsindu-l. Delilah îl dă pe mâna filistenilor, care-i scot ochii și-l obligă să râșnească la o moară în închisoare.

Moartea lui Samson

Moartea lui Samson se dovedește a fi cea mai mare victorie a sa împotriva filistenilor. Filistenii îl aduc pe Samson la Gaza și îl leagă de doi stâlpi din templul lor, ca o imagine de amuzament pentru credincioșii filisteni. Aici Samson se roagă lui Dumnezeu, cerând să mai aibă puterea sa încă o dată (16:28).

Dumnezeu îi răspunde și-i trimite o ultimă izbucnire de putere, iar Samson împinge stâlpii și dărâmă întreg templul, ucigându-i pe toți cei dinăuntru alături de el. Textul concluzionează: "Şi cei pe care i-a ucis Samson la moartea sa au fost mai mulţi decât toţi cei pe care-i ucisese în viaţa sa" (16:30).

Samson în tradiția iudaică

Talmudul dezbate adevăratul caracter al lui Samson. Un mișnah îl portretizează într-o lumină nefavorabilă, spunând că lui Samson i-au fost scoși ochii drept pedeapsă pentru faptul că a urmat dorințele ochilor săi (Sotah 9B).

Discutând acest mișnah, Talmudul se întreabă asupra felului în care Samson ar fi putut fi pedepsit, de vreme ce Dumnezeu s-a aflat mereu în spatele acțiunilor sale. În cele din urmă, Talmudul încearcă să găsească o cale de mijloc: că Samson și-ar fi urmat pornirile sale, dar arhitectul planului a fost Dumnezeu. Motivațiile lui Samson poate că au fost discutabile, dar acesta a fost totuși în erou important al vremurilor tulburi în care au trăit israeliții.

Delilah

Delilah (דלילה – Dlila) este singura femeie din povestea lui Samson al cărei nume este menționat. Oricare ar fi etimologia, numele ei este un joc de cuvinte al ebraicului layla, "noapte," pentru că noaptea copleșește puternicul soare (numele Samson, Șimșon, este înrudit cu "soare", șemeș), așa că Delilah îl învinge pe aparent invincibilul bărbat, Samson.

Povestea biblică, în care Samson se îndrăgostește de ea și apoi filistenii o folosesc să-i afle secretul puterii sale, ne lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri despre Delilah. Aceasta nu este, așa cum sunt femeile din Biblie de obicei, identificată prin termenii unui bărbat (soț, tată sau frate). Tot ceea ce știm despre ea este numele ei, care este un nume ebraic, precum și locul unde locuiește, valea Sorek, care se află între teritoriul israelit și cel filistean. Ea și Samson sunt în mod aparent iubiți, dar nu sunt căsătoriți.

Care este statutul acesteia în societate? Este ea o văduvă bogată, precum Iudith? O femeie independentă sexual, precum femeia din Cântecul lui Solomon? O prostituată, așa cum se presupune în mod obișnuit?

Delilah nu este numită prostituată în Biblie. Samson este desfrânatul, și deoarece vizitează o prostituată în Judecători 16:1-3, unii cititori trag concluzia că Delilah este de asemenea o prostituată (propoziția "După acestea a iubit el o femeie care trăia în valea Sorec şi pe care o chema Dalila" [Judecători 16:4] le leagă de asemenea pe cele două femei).

Delilah nu este numită nici filisteană, deși asta este presupus în general deoarece (1) Samson este atras de femeile filistene, (2) aceasta are legături cu conducătorii filisteni și este improbabil ca filistenii să caute ajutorul unei femei israelite, și (3) aceasta îl trădează pe eroul israelit în mâinile inamicilor săi, fiind greu de crezut că un autor biblic și-ar portretiza o conațională de-a sa făcând un astfel de act scandalos fără a comenta în vreun fel. Toate motivele sunt plauzibile, dar niciunul nu este conclusiv. De fapt, numai una dintre cele trei femei cu care Samson este implicat - soția sa - este în mod specific identificată drept filisteană.

Delilah acceptă o mită pentru a dezvălui sursa puterii lui Samson filistenilor. Mita ar avea sens dacă femeia era israelită - aceasta ar fi trebuit ispitită să-l trădeze pe liderul poporului ei. Fiecare dintre conducătorii filisteni (probabil cinci din aceștia, reprezentând cinci orașe-state filistene importante) îi plătesc acesteia 1100 de sicli de argint (Judecători 16:5). Pe de altă parte, dacă Delilah este filisteană, poate că mita doar subliniază ce femeie perfidă este aceasta.

Samson și Delilah

Textul menționează că Samson o iubește pe Delilah (16:4), dar nu și că aceasta îl iubește - un indiciu, posibil, al faptului că aceasta nu-l iubește și nu va avea scrupule în a-l trăda.

De trei ori încearcă Delilah fără succes să-i afle secretul puterii lui Samson. Filistenii o instruiesc să-l "amăgească" pe Samson, lucru care sugerează ceva de natură sexuală, dar textul informează numai despre întrebările și sâcâielile ei insistente. Aceasta nu-și ascunde deloc intențiile.

Până la a patra oară, este evident că aceasta va efectua orice procedură va descrie Samson, dar Samson îi spune oricum, iar aceasta îi taie parul, permițându-le filistenilor să-l captureze. Textul ebraic spune că Delilah îi taie părul lui Samson, așa cum tot ea l-a legat (de două ori) și i-a împletit părul. Textul însă este destul de dificil, iar unele versiuni introduc un "om" sau "bărbier" care i-ar fi tăiat părul lui Samson.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.2.3 Iefthah

Iefthah (פתח - Yifthaḥ, Ieftae), un bărbat care a devenit renumit pentru curajul său, a fost fiul unei prostituate și a unui bărbat pe nume Gilead (Galaad) - care era de asemenea și numele regiunii unde a trăit. Frații săi vitregi, fiii soției legitime a tatălui lor, temându-se că Iefthah va beneficia de moștenirea lor, l-au alungat din familie după ce acesta a crescut. Iefthah a fugit în țara Tob, unde s-a înconjurat de o serie de persoane cu un caracter moral îndoielnic.

Israeliții se simțeau amenințați de către ammoniți. Bătrânii din Gilead au mers în țara lui Tob și i-au cerut lui Iefthah să le conducă armata împotriva ammoniților. Iefthah i-a întrebat: "Oare nu m-aţi urât voi şi m-aţi alungat din casa tatălui meu? La ce ați venit la mine acum, când sunteţi la necaz?" La care aceștia i-au răspuns: "De aceea am venit acum la tine, ca să mergi cu noi, să te lupţi cu Amoniţii şi să ne fii căpetenie nouă, tuturor locuitorilor Galaadului." (Judecători 11:7–8).

Iefthah a acceptat oferta, s-a întors cu bătrânii în regiunea Gilead, și a preluat comanda armatei la Mizpeh. Mai întâi a încercat să rezolve criza în mod pașnic, prin mijloace diplomatice. A trimis mesageri către regele ammonit, întrebându-l de ce îi atacă. Regele a replicat că Israelul îi ocupa pământul și a cerut ca acesta să-i fie returnat.

Iefthah și-a retrimis mesagerii la Ammon pentru a explica faptul că israeliții au venit din Egipt și nu au ocupat vreun pământ de la Moab sau Ammon. Nu erau nici măcar interesați de teritoriilor celor din Moab. În schimb, aceștia s-au luptat împotriva lui Sihon, regele amoriților, l-au înfrânt și i-au luat teritoriile.

Mai mult, timp de vreo 300 de ani, israeliții au locuit teritoriul și nu numai o singură dată în acest timp amoriții au încercat să-l recupereze. În consecință, Iefthah nu vedea vreo justificare pentru cererile celor din Ammon.

Regele din Ammon a respins argumentele și și-a continuat agresiunea. Văzând că această criză nu poate fi rezolvată prin mijloace pașnice, Iefthah a mărșăluit cu armata sa către ammoniți.

Înainte de a se angaja în luptă, Iefthah a făcut un jurământ Domnului, spunând: "De vei da pe Amoniţi în mâinile mele, când mă voi întoarce biruitor de la Amoniţi, oricine va ieşi din porţile casei mele în întâmpinarea mea va fi afierosit Domnului şi-l voi aduce ardere de tot" (Judecători 11:30–31).

Ammoniții au fost înfrânți, iar Iefthah s-a întors victorios la casa din Mizpeh. Fiica sa, unicul său copil, a ieșit din casă pentru a-l întâmpina cu tamburine și dansuri. Iefthah, îngrozit, și-a rupt hainele și a strigat că nu-și poate lua înapoi jurământul.

Fiica și-a acceptat soarta cu resemnare; dar a cerut să-i fie oferite două luni, pentru a merge pe munte cu prietenele ei și a-și plânge virginitatea. Iefthah a îndeplinit jurământul după ce aceasta s-a întors.

Tribul lui Ephraim s-a plâns că Iefthah nu le-a cerut să-l ajute împotriva ammoniților și au amenințat că-i vor arde casa. Iefthah a replicat că i-a convocat, dar aceștia nu au reacționat. Iefthah a adunat o armată formată din oameni din Gilead și i-a învins pe cei din Ephraim.

Ephraimiții au încercat să scape traversând râul. Gileadiții, care controlau împrejurimile râului Iordan, au întrebat pe fiecare dintre supraviețuitori dacă erau ephraimiți. Dacă omul nega, era pus să spună cuvântul Șibboleth, un cuvânt pe care ephraimiții îl pronunțau "Sibboleth." Dacă respectivul nu pronunța cuvântul în mod corect, gileadiții îl ucideau. Aproximativ 42.000 de ephraimiți au fost astfel masacrați. Iefthah a judecat în Israel vreme de șase ani, până la moartea sa. A fost îngropat într-unul dintre orașele regiunii Gilead.

Tragedia fiicei lui Iefthah se află la originea obiceiului israelit ca fetele tinere să-și exprime mâhnirea pentru aceasta timp de patru zile pe an.

Fiica lui Iefthah

Povestea acestei femei fără nume apare la sfârșitul povestii tatălui ei (vezi Judecători 11:1–12:7). Amplasarea acesteia, precum și evenimentele pe care le descrie, sugerează că aceasta funcționează în principal, deși nu în mod necesar, ca o explicație suplimentară a personajului tatălui ei. Reprezintă una dintre cele mai enigmatice povești din Biblia Ebraică.

Tatăl femeii, Iefthah, are un trecut mai degrabă neconvențional. Mama acestuia este o prostituată; tatăl acestuia a fost identificat ca fiind Gilead (Galaad). Dar, de vreme ce Gilead este și numele regiunii din Transiordania de unde provine Iefthah, textul ar putea sugera că oricare dintre bărbații din Gilead ar putea fi tatăl lui Iefthah. Paternitatea îndoielnică conduce la faptul că Iefthah este gonit de acasă de către rudele sale. Acesta devine un proscris și prezumtiv își construiește o reputație de luptător.

Atunci când poporul său este amenințat militar de către ammoniți, aceștia apelează la Iefthah să le fie comandant; Iefthah este de acord, fiind ademenit de promisiunea că va deveni liderul suprem al israeliților dacă va fi victorios. Însă, înainte să meargă la luptă, acesta caută garanția succesului printr-o făgăduială lui Dumnezeu, jurând că în cazul unei victorii va sacrifica lui Dumnezeu pe "oricine va ieşi" primul din casa sa la întoarcerea din bătălie (Judecători 11:31).

Conflictul care decurge se dovedește a fi victorios pentru Iefthah și forțele sale. Bucuria este însă de scurtă durată, deoarece la revenirea acasă este tocmai fiica sa cea care iese prima să-l întâmpine. Dar în vreme de Iefthah își plânge soarta crudă pe care i-a adus-o jurământul cu pricina, fiica sa afirmă pur și simplu că trebuie să facă ceea ce a jurat să facă (Judecători 11:36). Ea cere numai să-i fie acordat un răgaz de două luni, pentru a petrece acest timp împreună cu prietenele sale pe munte, plângându-și virginitatea. Cererea este aprobată. Atunci când se întoarce la tatăl ei, "acesta a făcut cu ea cum făgăduise" (Judecători 11:39).

Întrebări și critici

Episodul care o implică pe fiica lui Iefthah generează numeroase întrebări, parțial datorită scurtimii sale. Cititorii vor să știe motivul pentru care Iefthah a făcut un astfel de jurământ. Textul nu oferă vreun indiciu, precum dubiile legate de șansele sale cu privire la un succes militar. Îl determină Duhul lui Dumnezeu să facă acel jurământ? Iar când face acel jurământ, nu știe Iefthah că este obiceiul în Israel ca femeile să iasă și să-i întâmpine cu cântece și dansuri pe bărbații victorioși la întoarcerea acestora din bătălie (vezi Exodul 15:19-21; 1 Samuel 18:6-7), și că este foarte probabil ca și fiica sa să urmeze acest obicei? Sau crede cumva că va fi un animal cel care va ieși primul din casa sa? (Animalele erau deseori înjunghiate într-o încăpere de mici dimensiuni, aflată în apropiere de intrarea într-o casă tipică israelită. Iar animalele erau un obiect comun de sacrificiu în Israelul antic.)

O altă întrebare este legată de faptul dacă fiica lui Iefthah are cunoștință de jurământul tatălui ei înainte a ieși din casă. Textul sugerează că jurământul lui Iefthah a fost făcut în orașul său natal, Mizpah; dacă a fost pronunțat în mod public, probabil că fiica sa ar fi auzit despre acesta. Poate că aceasta a fost și intenția lui Iefthah: ca ea să afle despre jurământ și să nu iasă prima din casă. Dar chiar dacă jurământul a fost făcut în intimitate, este totuși de conceput că acesta s-ar fi aflat și fiica lui ar fi auzit. Și totuși, dacă fiica a știut, ne putem întreba de ce a ieșit să-l întâmpine.

La fel de tulburătoare este aparenta complicitate a fiicei precum și complicitatea celorlalți. Se pune întrebarea de ce nimeni, nici măcar Dumnezeu, nu a intervenit. În povestea lui Abraham, care aproape că-și sacrifică primul său fiu, pe Isaac, Dumnezeu trimite un înger spre a preveni omorul. Acel sacrificiu, cu toate acestea, fusese în primul rând ideea lui Dumnezeu (Gen. 22:1-14). Și de ce oamenii din comunitate nu opresc îndeplinirea jurământului? De ce prietenele fiicei sale nu o conving pe aceasta să fugă și să scape astfel? Și unde este mama fetei? De ce nu este nici măcar menționată în această poveste, cu atât mai puțin prezentată ca un apărător al fiicei sale?

O altă ambiguitate a poveștii se referă la Judecători 11:34-40, soarta efectivă a fetei. Textul nu menționează în mod explicit faptul că Iefthah o ucide. Poate că acesta doar o oferă în slujba lui Dumnezeu; posibil ca aceasta să fi intrat pe viață în serviciul unui sanctuar dedicat lui Dumnezeu. În acest caz, lamentările tatălui și fiicei sunt explicate de pierderea de către fiică, potrivit normativelor israelite, a rolurilor de soție și mamă (o tragedie și pentru Iefthah, de asemenea, de vreme ce aceasta era singurul său copil și, fără copiii acesteia, moștenirea lui este pierdută astfel pe vecie).

În cele din urmă, care este menirea acestei povești în cadrul textului biblic? Unii sugerează că are rolul de a sublinia graba și comportamentul prostesc al lui Iefthah. Dar acest comportament inconștient ar fi, de asemenea, și un semn al depravării Israelului și astfel un argument pentru instituirea conducerii monarhice, posibil o formă de guvernare mai stabilă și mai dreaptă decât ceea ce exista la acea vreme.

Acest mesaj este mijlocit în principal cu ajutorul victimizării unei femei. Viețile femeilor și potențialul reproductiv al acestora erau esențiale pentru supraviețuirea comunității și familiei. Pierderea unei fiice reprezintă, într-o formă dramatică, pericolele conducerii judecătorilor. Ca o potențială mamă, fiica reprezintă viitorul pentru familie și comunitate. Miopia tatălui ei semnifică haosul vieții pre-monarhice.

În pofida posibilităților de comprehensiune a poveștii ca făcând parte din propaganda pro-monarhică din Cartea Judecătorilor, istoria fiicei lui Iefthah rămâne enigmatică și tulburătoare pentru cititorii moderni. Într-adevăr, această poveste a unei tinere femei fără nume, abia având o voce proprie și cu o soartă violentă grăbită și îndeplinită de către propriul ei tată, este cu siguranță una dintre cele mai înfiorătoare povești din întreaga Biblie.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.2.2 Yael

Soția lui Heber Kenitul (Heber Cheneul), Yael, joacă un rol important în povestea războaielor lui Israel împotriva cananiților, poveste descrisă în Cartea Judecătorilor. În narațiunea despre eroina militară Deborah, Yael îl ucide pe Sisera, generalul canaanit al regelui Yabin din Hazor, după ce acesta scapă din bătălia cu generalul lui Deborah, Barak. Faptele lui Yael sunt relatate în capitolul 4 din Judecători și în poeticul Cântec al lui Deborah, în Judecători 5. Cântecul este vechi, probabil datând de la sfârșitul secolului al XII-lea Î.Hr., și ar putea fi cel mai timpuriu poem din Biblia Iudaică.

În descrierea în proză, Deborah îl trimite mai întâi pe Barak să lupte împotriva canaaniților și abia apoi este de acord să-l însoțească. Aceasta profețește că victoria nu va fi una glorioasă pentru Barak, deoarece Sisera va cădea "în mâna unei femei" (Judecători 4:9), iar acea femeie va fi Yael. Sisera fuge din bătălie și merge în cortul lui Yael, pentru că era "pace" între Yabin și keniți (4:17). Această pace ar fi putut însemna că, de vreme ce keniții erau fierari, Heber era aproape pentru a repara armele canaaniților.

Atunci când Sisera se apropie de cortul ei, Yael îl întâmpină, îl invită înăuntru, îl acoperă cu o pătură și, la cererea acestuia de puțină apă, îi oferă lapte. Apoi acesta îi spune să stea la intrarea în cort și să răspundă negativ oricui întreabă dacă este cineva înăuntru (4:18-20). Pe când acesta doarme, epuizat de luptă, Yael ia un țăruș de cort și i-l înfige în tâmplă, arătând apoi cadavrul acestuia lui Barak, care venise în urmărirea generalului inamic (4:21-22).

Astfel Yael împlinește profeția lui Deborah, dar povestea este destul de bizară. O femeie căsătorită din Orientul Apropiat al acelor timpuri (și nu numai) nu poate primi un alt bărbat în cortul ei, oricine ar fi acesta. De asemenea, este neclar motivul pentru care Yael îl ucide pe Sisera. Poate că, știind rezultatul luptei și aflând că Barak se apropie de spațiul ei "domestic", decide să se folosească de oportunitate și să devină o eroină. Povestea este destul de tulbure.

Acțiunile acesteia nu sunt explicate. Acționează aceasta, precum Rahab, din loialitate față de Dumnezeu și Israel, sau reacționează la comportamentul nepotrivit al generalului? Sau este un alt pericol la adresa acesteia rămas nespus? S-a întrebat Yael ce se va întâmpla cu ea după ce Sisera se va trezi? Oricare ar fi motivele acesteia, povestea consideră acțiunea femeii drept voința lui Dumnezeu. În același timp, transmite ideea că faptul că a fost ucis de către o femeie îl face de rușine atât pe generalul mort cât și pe generalul israelit victorios, care a eșuat să săvârșească asta el însuși.

Descrierea poetică din Judecători 5 nu prezintă astfel de incertitudini despre femeile războinice. Aproape de debutul poemului, Yael este asociată cu Șamgar, fiul lui Anath, o altă figură războinică a Israelului timpuriu (5:7; comparați cu 3:31). În relatarea uciderii lui Sisera, poetul cere să fie binecuvântată de către femei în corturi (5:24; "Binecuvântată să fie între femei Iaela, femeia lui Heber Cheneul! Binecuvântată fie între femeile ţării." Traducerile românești omit cuvântul "cort".) Faptele acesteia sunt în mod evident eroice: aceasta este o femeie războinică feroce (5:25-27). Nu este menționat nimic despre pături sau somn. Sisera stă în picioare atunci când aceasta îi dă lovitura fatală; apoi acesta cade la picioarele ei, un războinic înfrânt.

Eroina tainică din descrierea în proză și războinica feroce din poem reprezintă două inversiuni dramatice ale maternității. Una oferă îngrijire maternă înainte de a lovi, iar cealaltă stă cu inamicul măcelărit la picioarele ei într-o parodie sinistră a nașterii. Însă atunci când războiul îi încalcă spațiul familial, această femeie kenită devine una dintre "mamele" lui Israel.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.2.1 Deborah

Cu toate că, în mod tradițional, Cartea Judecătorilor a fost văzută ca descriind o perioadă haotică situată temporal între cucerirea ordonată a lui Ioșua și fondarea monarhiei, mulți cercetători biblici moderni consideră cartea drept o istorie alternativă a felului în care a avut loc de fapt "cucerirea Canaanului". Aceasta reprezintă și viziunea autorului acestui articol, și potrivit acestei interpretări, Deborah devine un personaj important în povestea înfrângerii canaaniților.

Mulți dintre eroii din Cartea Judecătorilor nu sunt liderii model stereotip. Aceștia au slăbiciuni morale, fizice sau sociale, astfel încât este accentuat rolul divin, și nu cel uman, în cucerirea de către Israel a inamicilor săi. Faptul că Deborah este femeie este deseori menționat ca fiind factorul care o face și pe ea o alegere atipică pentru un conducător.

Dar Tikva Frymer-Kensky afirmă că, deși genul lui Deborah poate fi punctul central al poveștii, aceasta nu este chiar atât de "atipică" așa cum am putea crede, iar alte aspecte ale poveștii acesteia servesc la accentuarea rolului divin. Argumentele acesteia sunt prezentate în continuare, într-un fragment extras și tradus din lucrarea "Reading the Women of the Bible: A New Interpretation of Their Stories", completat cu unele mențiuni personale.

Provocarea războiului

Israelul, prin intrarea în Canaan, și-a schimbat rolul. Este timpul cucerii, timpul pentru război. Israeliții au devenit luptători, iar salvatorii Israelului - femei și bărbați - trebuie sa fie agresori. Vremurile cer războinici, iar doua femei războinice (Deborah și Yael) apar în înfrângerea decisiva a canaaniților. Una dintre acestea, Deborah, inițiază bătălia, cerând trupelor sa treacă la acțiune și declarând începerea ostilităților.

Povestea (lui Deborah) se găsește în Judecători 4, iar cântecul se află în Judecători 5. "Cântecul lui Deborah" este un poem foarte vechi, una dintre cele mai timpurii scrieri păstrate în Biblie; a fost probabil scris în secolul al XI-lea I.Hr., la scurt timp după producerea evenimentelor prezentate.

Povestea a căpătat forma actuală mult mai târziu în istoria Israelului. Cele două creații literare conțin diferențe subtile de atitudine, iar prin amplasarea lor una lângă alta, istoricul cărții Judecătorilor încurajează cititorul să le citească atât împreună cât și separat.

Deborah, profetesă și judecătoare: Judecători 4:4-5

"În vremea aceea era judecător în Israel Debora-proorociţa, soţia lui Lapidot.

Aceasta locuia sub palmierul Deborei, între Rama şi Betel, pe muntele Efraim şi veneau acolo la ea fiii lui Israel să se judece."

Femeie-profetesă și "femeia [lui] Lapidot"

Povestea începe la vremea la care Israelul este asuprit de către Yavin (Iabin) regele din Hazor. Deborah este o femeie-profet, o persoană care vorbește cu autoritatea divină, și este și femeia-Lapidot. "Eșet lapidot" ar putea fi tradus ca "soția lui Lapidot", dar înseamnă și "femeia torțelor". Cuvântul lapidot, "torțe", este amplasat acolo unde am aștepta să găsim numele unui soț, dar acesta este un nume cu o rezonanță ciudată pentru un bărbat și, mai mult, nu are numele patronimic standard "fiul lui".

Cititorul trebuie să decidă dacă să traducă lapidot ca un nume sau ca un substantiv. Traducerea "soția lui Lapidot" are avantajul că subliniază faptul că o profetesă putea fi căsătorită și că o femeie căsătorită putea avea și un alt rol.

Pe de altă parte, "femeia torțelor" sau "femeia ca de foc" se potrivește cu imaginea lui Deborah și s-ar potrivi cu obiceiul numelor biblice. "Femeia-torță" furnizează un joc de cuvinte semnificativ, deoarece Deborah, și nu soțul ei, este torța care îl aprinde pe generalul Barak (al cărui nume înseamnă "fulger").

Mai mult, în mitologia mesopotamiană, torța și fulgerul (tsullat și haniș) sunt însemnele zeului furtunii. În același fel, "femeia-torță" și "fulgerul" sunt reprezentanții potriviți ai Dumnezeului lui Israel, care îl înfrâng pe Sisera prin crearea unui râu de nămol pentru a-i scoate din luptă carele.

Deborah Judecătoarea

Povestea ne spune și că Deborah a judecat Israelul. "Judecătorii" erau conducători carismatici ai Israelului în zilele dinaintea monarhiei. Acești lideri de obicei își obțineau autoritatea politică după ce salvau Israelul în timpul unei bătălii. Primul astfel de judecător, Othniel ben Kenaz, a stabilit criteriile: poporul oprimat s-a plâns Domnului, "Şi a fost Duhul Domnului peste acesta (Othniel) şi a fost el judecător lui Israel. Acesta a ieşit la război împotriva lui Cuşan-Rişeataim şi Domnul (YHWH) a dat în mâinile lui pe Cuşan-Rişeataim, regele Mesopotamiei (Aram), şi a apăsat mâna lui pe Cuşan-Rişeataim" (Judecători 3:10).

A devenit Deborah judecător în același fel, conducând trupele în luptă? Sau poate că și-a obținut autoritatea prin oferirea de sfaturi înțelepte care au condus la victorie, sau prin prezicerea unei probleme importante care s-a adeverit. Povestea nu ne spune ceva despre asta.

În "cântec", Deborah descrie o descompunere completă a ordinii în Israel. Călătorii trebuie să-l ocolească pentru a evita pericolul; în acele zile nu exista nicio salvare "Până m-am sculat eu, Debora, Până m-am ridicat eu, mamă în Israel" (Judecători 5:7). Într-un fel sau altul, Deborah a impus ordinea în Israel. Cum s-a întâmplat acest lucru, nici poemul nici povestea nu menționează. Tăcerea acestora asupra unui astfel de aspect important este un memento că nici povestea nici Cântecul nu reprezintă un dosar al vieții lui Deborah.

Într-o zi, Deborah l-a chemat pe Barak: Judecători 4:6‑10

"Şi a trimis Debora de a chemat pe Barac, fiul lui Abinoam (Barak ben Avinoam), din Chedeşul Neftalimului (Qedesh‑Naftali) şi i-a zis: "Domnul (YHWH) Dumnezeul lui Israel îţi porunceşte: Du-te şi te suie pe muntele Tabor şi ia cu tine zece mii de oameni din fiii lui Neftali şi din fiii lui Zabulon (Zebulun);

Iar Eu voi aduce la tine, la pârâul Chişon, pe Sisera, căpetenia oştirilor lui Iabin şi carele lui şi oastea lui cea multă şi-l voi da în mâinile tale".

Iar Barac a zis către dânsa: "De mergi tu cu mine, mă voi duce; iar de nu mergi cu mine, eu nu mă voi duce. Căci eu nu ştiu ziua când are să trimită Domnul pe îngerul Său în ajutorul meu".

Atunci ea a zis către el: "De mers voi merge cu tine, dar să ştii că nu va mai fi slava ta în calea aceasta în care mergi; ci în mâna unei femei va da Domnul (YHWH) pe Sisera". Şi s-a sculat Debora şi s-a dus cu Barac la Chedeş.

Şi a chemat Barac pe Zabulonieni şi Neftalimieni la Chedeş şi s-au dus după dânsul zece mii de oameni şi s-a dus şi Debora cu dânşii."

Ce anume a determinat-o pe Deborah să-l cheme pe Barak? Poate că poporul a inițiat apelul. Poporul nu numai că mergea la ea în mod regulat pentru decizii, ci veneau într-o anumită zi pentru un fel de "judecată". Poemul oferă un indiciu asupra a ceea ce voiau: "Deşteaptă-te, Debora, deşteaptă-te! Deşteaptă-te, deşteaptă-te şi cântă! Scoală şi tu, Barac! Scoală fiul lui Abinoam Şi ia în robie pe cei ce te-au robit! (Judecatori 5:12). Acest strigăt îndurerat ar putea s-o fi impulsionat pe Deborah să înceapă izbăvirea.

Deborah îl cheamă pe Barak din rolul de profetesă, un emisar al lui Dumnezeu. Pe lângă asta, Deborah sugerează că duce la bun sfârșit un apel anterior la Barak: Nu a poruncit YHWH Dumnezeul lui Israel? Dumnezeu i-a vorbit lui Barak, iar apelul lui Deborah reprezintă o a doua invitație. Barak ezită însă să răspundă chemării, precum Moise înaintea sa, precum Gideon și Samuel mai târziu în istoria Israelului, alții chemați de Dumnezeu să-i fie mesageri. Acesta caută asigurări că Dumnezeu este într-adevăr cu el și insistă ca Deborah să meargă cu el în zona unde se pregătesc luptătorii pentru bătălie.

Este un semn de "slăbiciune" faptul că Barak are nevoie de Deborah?

Cititorii au fost deseori deranjați de către ezitarea lui Barak de a merge la luptă fără Deborah, declarând că această șovăială îl face mai "puțin bărbat" sau îi diminuează gloria. Dar Barak are motive întemeiate să fie nesigur: Yavin, la urma urmei, are nouă sute de care de luptă! Mai mult, profeții joacă diferite roluri în batalii: aceștia mobilizează și inspiră trupele, de asemenea anunță momentul corect, potrivit de a începe lupta. Profeții constituie astfel de prezențe importante în bătălie, încât Eliyahu (Ilie) și Elișa sunt numiți "carul și cavaleria lui Israel".

Profetese, femei la război

Mulți cititori ai acestei povești au fost preocupați de prezența femeilor la război, considerând că acestea sunt oarecum nelalocul lor și presupunând că israeliții antici au simțit la fel. Însă majoritatea profeților asirieni au fost femei, iar informațiile despre Orientul Apropiat antic dar și mai recent arată un model consecvent al prezenței femeilor pentru a inspira trupele și a batjocori inamicul. Nu există niciun motiv de a crede că cititorii biblici au găsit ceva ciudat cu privire la cererea lui Barak legată de Deborah, fie ca profetesă fie ca femeie.

Bătălia: Judecători 4:13‑16

"Atunci Sisera a adunat toate carele sale, nouă sute de care de fier, şi tot poporul pe care-l avea şi a venit din Haroşet-Goim la râul Chişon.

Iar Debora a zis către Barac: "Scoală, că aceasta este ziua aceea în care Domnul (YHWH) are să dea pe Sisera în mâinile tale. Însuşi Domnul (YHWH) are să meargă înaintea ta". Şi s-a coborât Barac din muntele Taborului şi după el şi cei zece mii de oameni.

Atunci Domnul (YHWH) a pus pe fugă pe Sisera şi toate carele lui şi toată tabăra lui prin sabia lui Barac; şi s-a coborât Sisera din carul său şi a fugit pe jos.

Iar Barac a urmărit carele lui şi tabăra lui până la Haroşet-Goim şi a căzut toată oştirea lui Sisera de sabie şi nimeni n-a rămas."

Arma lui Deborah, Cuvântul, îl arată pe Dumnezeu ca adevăratul Salvator al Israelului

Pe Muntele Tabor, profetesa Deborah anunță victoria. Ea însăși nu participă la bătălie. Precum Moise, Deborah nu este un comandant militar. Rolul acesteia este de a inspira, prezice și celebra prin cântec. Arma ei este cuvântul, iar până și numele ei este o anagramă a sintagmei "ea a vorbit" (dibberah). Bătălia propriu-zisa nu este esențială. Este important numai de reținut faptul că Dumnezeu a luptat: Dumnezeu l-a chinuit pe Sisera. Deborah a anunțat victoria lui Dumnezeu, Barak a facilitat acest lucru, iar Dumnezeu a salvat Israelul. Cântecul lui Deborah furnizează o privire fugară asupra felului în care Dumnezeu a înfrânt Canaanul: Dumnezeu a adus un potop fulger care a creat o baltă nămoloasă în care carele de luptă au fost inutile.

O femeie și mamă, nici nedezvăluită nici neînsemnată

Atât povestea cât și cântecul subliniază faptul că Deborah este femeie. Povestea ne spune că era o femeie-profetesă, adăugând cuvântul femeie, ișah, deși substantivul "profetesă", nebi'ah, deja transmite această informație. Aceasta este numită "femeie-lapidot" sau femeia lui Lapidot, repetând cuvântul "femeie", eșet.

Iar cântecul afirmă că Deborah a fost "mamă în Israel". Feminitatea acesteia nu este nici nedezvăluită nici neînsemnată: reprezintă o parte integrantă a poveștii. Maternitatea acestei "mame din Israel" merge dincolo de biologie. Descrie rolul ei de sfătuitor în zilele dinaintea războiului și indică rolul acesteia de păstrare a moștenirii Israelului, în cazul ei prin oferirea de sfaturi în bătălie.

Esența completă a lui Deborah ca mamă este dezvăluită de numele ei, care nu este numai o anagramă a sintagmei "ea a vorbit", ci și un substantiv însemnând "albină". Precum regina albinelor, aceasta ridică roiul pentru bătălie, trimițând trântorii să apere stupul și să cucerească noi teritorii.

*** Interpretarea lui Frymer-Kensky, deși extrem de pertinentă și interesantă, vine, în mod evident, de pe o poziție cu nuanțe ușor părtinitoare, de sorginte feministă. (Un lucru, de altfel, caracteristic lucrărilor lui Frymer-Kensky.) Deborah, în rolul ei de femeie-conducător, reprezintă o excepție în Biblia Iudaică. Este posibil ca intenția redactorului Cărții Judecătorilor să fi fost ceva mai subtilă: sublinierea decăderii israeliților, aceștia ajungând să fie conduși de către o femeie. Sau poate este vorba numai despre una dintre poveștile care integrează civilizația iudaică în Orientul Apropiat; acolo unde profetesele care inspirau trupele în luptă nu erau ceva neobișnuit - o reminiscență a păgânismului israelit.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.2 Cartea Judecătorilor

Cartea Judecătorilor este a doua carte din Nevi'im (Profeți), a doua secțiune a Tanakh. Este considerată ca făcând parte din istoria deuteronomică, istorie care începe cu ultima carte din Torah și se încheie cu A Doua Carte a Regilor. Aceste cărți relatează stăpânirea israeliților asupra ținutului Canaanului și se concentrează mai ales asupra recompensei și pedepsei divine.

Judecători începe la scurt timp după moartea lui Ioșua și continuă până la nașterea lui Samuel. Analizând textul și numeroasele triburi ale căror povești le prezintă, se găsesc dovezi că această carte este compusă din mai multe surse. Deoarece fiecare judecător important provine din alt trib israelit, fiecare cu tradiția sa, cercetătorii au teoretizat că aceste povești au fost la origine texte separate adunate ulterior laolaltă. Redactorul mai mult ca sigur a adăugat fragmente tranziționale, inclusiv scurte povestiri despre judecători mai puțin importanți, pentru a lega poveștile una de cealaltă.

Cicluri

Judecători are doua introduceri (1:1-3:6), amândouă oferind un rezumat al Cărții lui Ioșua și o prezentare asupra modalităților israeliților de a eșua. Judecători are de asemenea două concluzii care gravitează amândouă în jurul propoziției repetate : "În zilele acelea nu era rege în Israel", completată cu povești ale decăderii morale continue.

La mijloc se găsește secțiunea principală, la care cercetătorii se referă cu denumirea de "cicluri". Aceste cicluri conțin o secvență clară a unor evenimente repetate axate în jurul poveștilor a șase judecători importanți: Othniel, Ehud, Deborah, Gideon, Iefthah și Samson. Aceste cicluri urmează acest tipar:

•    Israeliții păcătuiesc.

•    Dumnezeu îi pedepsește trimițându-le un inamic să-i oprime.

•    Aceștia devin robii inamicului vreme de câțiva ani.

•    Își plâng durerea Domnului și se roagă pentru iertare.

•    Dumnezeu trimite un salvator (judecător) să-i elibereze.

•    Judecătorul învinge inamicul.

•    Există o perioadă de pace înainte ca ciclul să reînceapă.

Dar, cu fiecare ciclu, starea israeliților se degradează treptat și liniile morale sunt tot mai vagi, din vina atât a israeliților cât și a judecătorilor. La vremea lui Samson, ciclu este abia recognoscibil - Samson însuși abia poate fi considerat drept un model al idealului israelit.

Până la sfârșitul cărții, anarhia totală se instaurează. Așa cum enunță versetul final: "În zilele acelea nu era rege în Israel şi fiecare făcea ce i se părea că este cu dreptate." (21:25). (Răspunsul rabinilor la întrebarea "ce nevoie are Israelul de un rege, dacă are unul în Ceruri?" Ergo: declinul moral și instabilitatea.) Acest lucru îi lasă pe israeliți pregătiți pentru stabilitatea unei monarhii care va sosi în curând în prima carte a lui Samuel.

Othniel, Ehud și Deborah

Sunt șase judecători importanți în acest ciclu principal al cărții, completat pe alocuri de câteva povești mai scurte despre judecători mai puțin importanți. Fiecare judecător major provine dintr-o regiune diferită a Israelului și luptă cu un alt dușman.

Othniel Ben Kenaz (3:9-11), primul judecător, luptă și înfrânge regele din Aram. Sub conducerea lui Othniel, Israelul are parte de 40 de ani de pace, până la moartea acestuia. Este singurul judecător menționat care are legătură cu tribul lui Iudah.

Ehud ben Gera (3:11-29), din tribul lui Beniamin, urmează la scurt timp după Othniel. Acesta este chemat de Dumnezeu să pună capăt unei opresiuni de 18 ani a regelui moabit Eglon. Într-o poveste faimoasă, Ehud ajunge prin vicleșug în camera obezului Eglon, spunând că are un mesaj secret pentru rege. Atunci când îi este permis să se apropie, Ehud spune: "am către tine un cuvânt al lui Dumnezeu" (3:20). Apoi îl ucide pe rege cu ajutorul sabiei. După victoria subsecventă a lui Ehud împotriva armatei moabite, israeliții se bucură de 80 de ani de pace.

Capitolele 4 și 5 ne-o prezintă pe Deborah, profetesă din tribul lui Ephraim, precum și pe Barak, liderul armatei acesteia. Povestea lui Deborah este remarcabilă, deoarece aceasta este singura femeie conducător din întreaga biblie iudaică, Tanakh. Povestea ei are două forme diferite, una în proză în capitolul 4, și apoi o redare poetică în capitolul 5. În ambele prezentări israeliții merg la război, conduși de către Barak împotriva lui Iabin din Hazor. Însă înfrângerea finală a lui Sisera, comandantul armatei lui Iabin, vine datorită unui alt personaj feminin cu un caracter puternic, Yael.

Gideon, Iefthah și Samson

În capitolele 6-8, Dumnezeu îl cheamă pe Gideon, din tribul lui Menașe, pentru a-i elibera pe israeliți de sub opresiunea aspră a madianiților și amaleciților. Gideon manifestă o puternică împotrivire la a urma apelul, foarte asemănătoare cu cea a lui Moise: "Atunci Ghedeon a zis: "Doamne, cum să izbăvesc eu pe Israel? Iată neamul meu este cel mai sărac din seminţia lui Manase, iar eu sunt cel mai mic în casa tatălui meu" (6:15). Umilința este o trăsătură deseori întâlnită la cei mai importanți lideri ai Israelului și îi asigură locul lui Gideon între mântuitorii israeliți. Victoriile acestuia în luptă oferă Israelului o perioadă de 40 de ani de pace.

Următorul judecător, Iefthah (11-12:7), are o proveniență și mai umilă, fiind fiul unei prostituate. Acesta eliberează triburile estice, Menașe și Gad, de sub opresiunea ammoniților. Cu toate că "domnește" numai șase ani, cele mai remarcabile povești provin din perioada stăpânirii sale.

Înaintea bătăliei împotriva ammoniților, Iefthah face un jurământ: "De vei da pe Amoniţi în mâinile mele, când mă voi întoarce biruitor de la Amoniţi, oricine va ieşi din porţile casei mele în întâmpinarea mea va fi afierosit Domnului şi-l voi aduce ardere de tot" (11:30-31). Din nefericire, este tocmai fiica sa cea care îl întâmpină prima și astfel israeliții săvârșesc un act de sacrificiu uman fără precedent. Un semn al decăderii acestora, evident. Sau poate o aluzie la originile păcătoase ale lui Iefthah.

Ultimul judecător important este reprezentat de figura herculeană a lui Samson (13-16), din tribul lui Dan. Precum Samuel, a cărui poveste urmează după Cartea Judecătorilor, Samson era un nazir (nazireu), dedicat din naștere slujirii lui Dumnezeu. O parte a acestui legământ însemna că "nu se va atinge briciul de capul lui" (13:5), o particularitate care sfârșește prin a-i conferi puterea sa supraomenească.

Samson merge să-și izbăvească poporul din mâinile filistenilor. În cele din urmă, o femeie pe nume Delilah îi află secretul puterii și-l dezvăluie filistenilor. O dată cu raderea părului său, care încalcă legământul din naștere, Dumnezeu (adevărata sursă a puterii sale) îl abandonează. Dar moartea lui Samson devine moștenirea acestuia. Ținut captiv de către filisteni, Samson este legat de doi piloni ai templului. Cu o ultimă rugă adresată lui Dumnezeu, acesta deplasează pilonii și determină prăbușirea templului, ucigându-i pe toți cei aflați înăuntru: "Şi cei pe care i-a ucis Samson la moartea sa au fost mai mulţi decât toţi cei pe care-i ucisese în viaţa sa... Şi a fost el judecător în Israel douăzeci de ani" (16:30-31).

Femeile în Judecători

Cartea Judecătorilor conține unele dintre cele mai energice femei din Biblia Iudaică. Mulți cercetători biblici văd o paralelă între decăderea generală din Israel și tratarea femeilor pe măsură ce Cartea Judecătorilor avansează. La începutul cărții le găsim pe Deborah și Yael (capitolele 4-5), care sunt amândouă puternice și curajoase. Însă acestea sunt urmate de către poveștile fiicei lui Iefthah, care se lasă sacrificată (11:35); Delilah, care îl seduce și îl trădează pe Samson (16:4-22); și de cea mai tulburătoare poveste dintre toate: concubina fără nume din capitolul 19.

După ce suferă din cauza stăpânului ei, această femeie anonimă este ucisă și apoi tăiată în 12 bucăți, fiecare dintre acestea fiind trimisă la triburile israelite pe post de mesaj (19:29). Atunci când cartea ajunge în acest punct de groază, devine limpede că decăderea israeliților nu poate să fie mai jos de atât. A sosit vremea stabilirii unei monarhii. Acesta fiind de fapt și leit-motivul întregii cărți: explicarea nevoii unui împărat teluric în Israel.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.1 Cartea lui Ioșua

Cartea lui Ioșua (Ioșua Navi) este prima carte din Nevi'im (Profeți), a doua secțiune a Tanakh. Este considerată ca făcând parte din istoria deuteronomică, aceasta începând cu Deuteronomul și sfârșindu-se cu A Doua Carte a Regilor. Aceste cărți spun povestea israeliților de la rătăcirea în deșert până la stabilirea unei monarhii în Țara lui Israel.

A șasea carte a lui Moise?

Istoria deuteronomică este cunoscută pentru sublinierea referitoare la traiul în ascultarea lui Dumnezeu și îndeplinirea legământului. Așa cum Dumnezeu îi spune lui Ioşua în capitolul introductiv: "Tot locul pe care vor călca tălpile picioarelor voastre, îl voi da vouă, cum am spus lui Moise... Fii tare şi curajos, că tu vei împărţi poporului acestuia, prin sorţi, țara pe care M-am jurat părinţilor lor să le-o dau. Fii dar tare şi foarte curajos, ca să păzeşti şi să împlineşti toată legea pe care ţi-a încredinţat-o Moise, robul Meu; să nu te abaţi de la ea nici la dreapta nici la stânga, ca să pricepi toate câte ai de făcut." (1:3-7).

Respectând voința lui Dumnezeu poporul va beneficia de toate roadele pământului.

Ioșua Bin Nun

Personajul care oferă titlul cărții este fiul lui Nun (Yehoșua Bin Nun), care este considerat de textele din Torah drept protejatul lui Moise. Ioșua apare anterior drept garda lui Moise la tabăra de la Muntele Sinai în timpul incidentului cu vițelul de aur (Exodul 32). Acesta a avut de asemenea un rol important ca unul dintre cei 12 spioni trimiși în ținutul Canaan, fiind numai unul dintre cei doi întorși cu vești pozitive despre ținut (Numerii 13).

În cele din urmă, după ce Moise lovește stânca și își pierde dreptul de a intra în Țara lui Israel (Numerii 20), Ioșua este desemnat drept următorul lider al israeliților. Sub conducerea lui Ioșua aceștia intră în ținutul Canaan.

Povestea principală din Cartea lui Ioșua gravitează în jurul cuceririi și așezării israeliților în ținutul Canaan. Cartea, ca întreg, poate fi împărțită în trei secțiuni: istoria cuceririi, împărțirea pământului și discursul de adio al lui Ioșua.

În afara de ordinea cronologică evidentă, cartea urmează și o logică geografică, de la est la vest intrând în Canaan, până la cucerirea circulară a triburilor autohtone. Mai întâi israeliții cuceresc națiunile centrale, apoi pe cele din sud, și la final națiunile nordice și periferice.

Cucerirea

Cartea lui Ioșua oferă o viziune extrem de optimistă asupra cuceririi Canaanului și relatează o serie de povești notabile. Prima poveste este chiar faimoasa istorie a trimiterii iscoadelor la Yeriho (Ierihon), unde prostituata Rahab îi protejează (capitolul 2). După ce spionii scapă nevătămați din oraș, israeliții primesc ordinul de a avansa. Ioșua conduce poporul peste râul Iordan, printr-o miraculoasă despărțire a apelor.

După ce israeliții ajung cu succes în Canaan, aceștia trebuie să-și reconfirme legământul cu Dumnezeu. Israeliții rătăceau de 40 în deșert la începutul cărții lui Ioșua, și înainte de a cuceri Țara Sfântă, trebuiau să se pregătească în mod adecvat.

În capitolul 5, versetul 4, aflăm că toți bărbații care ieșiseră din Egipt au murit în timpul călătoriei prin pustie, iar toți bărbații născuți în deșert nu erau circumciși. Astfel Ioșua este instruit să instituie o circumcizie în masă a tuturor bărbaților, înainte de a le fi permis să continue marșul. Acest act reprezintă reînnoirea legământului israeliților cu Dumnezeu, devenind astfel demni de a călca în Țara Promisă.

Din acest punct începe cucerirea sistematică a Canaanului. Până la finalul capitolului al 12-lea, fiecare națiune nativă a căzut. Cucerirea este completă și împărțirea pământului poate să înceapă.

Împărțirea pământului

De la capitolul 13 până la capitolul 22, Cartea lui Ioșua furnizează o relatare amănunțită a felului în care pământul va fi împărțit între triburi. Aproape toate triburile se așază între Marea Mediterană și râul Iordan, cu doar câteva excepții bătătoare la ochi: Gad, Reuven și jumătate din tribul lui Menașe (Manase) aleg să se stabilească pe malurile estice ale Iordanului. Motivul poate fi identificat într-o istorie anterioară din Numerii, unde aceste triburi cer să se stabilească în regiunea trans-iordaniană. Moise fusese de acord cu această cerere, cu condiția ca aceste triburi să participe la cucerirea completă a ținutului înainte de a li se permite să revină și să se stabilească. Acum, după împlinirea acestei cuceriri, promisiunea este îndeplinită.

Viața și moartea lui Ioșua

Cartea lui Ioșua conține multe asemănări cu povestea lui Moise:

-          Moise conduce israeliții la ieșirea din Egipt. Ioșua îi conduce în Canaan.

-          Moise desparte miraculos Marea Roșie. Ioșua desparte miraculos râul Iordan.

-          Moise trimite spioni în Canaan. Ioșua trimite doi spioni la Yeriho.

-          Moise împarte pământul de la est de Iordan. Ioșua împarte pământul de la vest de Iordan.

-          Moise ține un lung discurs înainte de a muri. Ioșua face la fel. Acest discurs de adio de la finalul cărții completează cercul asemănărilor dintre cei doi lideri.

Ioșua a murit la vârsta de 110 ani. Numai un singur personaj patriarhal a trăit exact 110 ani - Iosif. Iar Cartea lui Ioșua conectează acești doi lideri în rândurile finale ale cărții. După ce Ioșua a trecut deja în lumea tăcerii, găsim acest verset: "Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră fiii lui Israel din Egipt, le-au îngropat în Sichem, în partea de ţarină pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, tatăl lui Sichem, cu o sută de arginţi, şi care căzuse de moştenire fiilor lui Iosif" (24:32).

Iosif a fost responsabil de aducerea israeliților în Egipt. Dar Ioșua i-a condus înapoi în Țara Canaan, punând capăt în mod oficial exilului și deschizând un nou capitol în istoria israeliților.

Perspectiva istorică

Ioșua și-a asumat conducerea poporului său într-o perioadă crucială din istoria Orientului Apropiat. Din Egipt până la hotarele Indiei, superputerile se clătinau și își pierduseră abilitatea de a-și controla vasalii. Aceștia în schimb au folosit oportunitatea pentru a se elibera, perturbând astfel structurile tradiționale și transformând regiunea într-un cazan încins de conflictele armate. A fost de asemenea perioada în care așa-zisele "popoare ale mării" au migrat către Mediterana și s-au stabilit de-a lungul coastei Canaanului și Libanului.

Aceste schimbări au coincis cu folosirea fierului pentru fabricarea de diverse instrumente, dintre care se distinge plugul. Introducerea acestuia a propulsat agricultura într-o poziție dominantă, strămutând popoarele nomade și semi-nomade în decursul procesului. Astfel, evenimentele descrise în Cartea lui Ioșua se potrivesc în tabloul general al migrațiilor și luptelor teritoriale ale vremii, și înfățișează ceea ce a avut loc într-o regiune relativ mică, amplasată între deșertul estic și marea vestică.

Viața anterioară a lui Ioșua este descrisă de Torah: acesta era un efraimit care a fost unul dintre spionii trimiși să exploreze Țara Promisă și care (alături de Caleb) a adus un raport încurajator (Numerii 13). A devenit ajutorul de încredere al lui Moise și în cele din urmă a fost ales de către Dumnezeu drept succesor al lui Moise (Numerii 27:15-23). Dibăcia sa militară a purtat pecetea aprobării divine și a fost învăluită de legende legate de căderea zidurilor orașului Yeriho și de oprirea soarelui la comanda sa.

Cu toate acestea, în pofida detaliilor oferite de carte despre conducerea sa, acesta nu apare drept o personalitate deosebită, și nu cunoaștem nimic despre viața sa personală. Deși a fost numit profet, unul care putea spune cu încredere: "pe care le-a grăit El (Dumnezeu) cu noi astăzi" (24:27), acesta a rămas în umbra marilor săi predecesori. Convingerea sa de bază era însă aceeași: îndepliniți voința Domnului și pământul va fi al vostru.

Cartea se încheie cu menționarea morții acestuia, petrecută la vârsta de 110 ani, exact aceeași cu durata vieții lui Iosif. În acest fel, tradiția închide cercul legându-l pe Iosif de Ioșua: unul a determinat plecarea poporului său din Canaan, iar celălalt l-a adus înapoi.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2 Profeţii Dintâi

În cel de-al 18-lea an al regelui Iosiah din regatul lui Iudah (622 Î.Hr.), a fost făcută o descoperire remarcabilă în timpul renovării templului, potrivit 2 Regi 22:3-8. Marele preot Hilkiah a găsit un manuscris care se presupunea că a fost scris de către însuşi Moise - "cartea legii". Regele a fost profund afectat de către ceea ce a citit în manuscris şi acest lucru l-a inspirat să înceapă o serie de reforme religioase care vor ţine tot restul domniei sale şi care vor schimba în mod semnificativ faţa regatului. Repercusiunile acestei reforme au avut efecte până în zilele noastre.

Dar ce manuscris era acesta? Cât timp a stat ascuns vederii oamenilor în tainiţele templului? Nimeni nu ştie cu certitudine provenienţa documentului, dar acesta a fost identificat ca fiind legislaţia prezentă astăzi în cartea numită Deuteronomul. (Cercetătorii Torei se referă la acest Cod Deuteronomic cu numele de D.)

Preocupările D

Principala preocupare a codului o constituie legământul făcut la Horeb (Sinai) şi semnificaţia acestuia pentru comunitatea Israelului. Cititorilor manuscrisului le este reamintit pactul solemn încheiat între Israel şi Dumnezeul său şi le este explicat ceea ce necesită asta pentru Israel. Pentru cei care aleg să trăiască respectând legământul, răsplata vor fi viaţa şi binecuvântările, iar pentru cei care nu fac asta, moartea şi blestemele.

Originile D

Pare destul de clar că nucleul Codului Deuteronomic este mai vechi cu cel puţin un secol decât epoca lui Iosiah, deoarece păstrează multe legi şi obiceiuri străvechi de dinaintea zilelor monarhiei şi reflectă tradiţii ale preoţimii şi centrului religios de la Şechem. Totuşi, există alte secţiuni care sunt în mod cert mai târzii, precum apelul la centralizarea venerării într-un singur sanctuar, un principiu de exclusivitate care este puţin probabil să fie anterior vremii lui Hezekiah.

Nu este foarte clar dacă aceste secţiuni ale codului au fost adăugate de către editori din vremea lui Iosiah sau erau deja prezente în cod atunci când acesta a fost găsit în anul 622 Î.Hr. De vreme ce nu poate fi identificat autorul sau autorii, ne vom referi la acesta pur şi simplu numindu-l "deuteronomistul". Pentru locuitorii din regatul lui Iudah din zilele lui Iosiah, autorul era în mod indubitabil Moise.

Marea reformare a vieţii religioase şi naţionale din regatul lui Iudah instituită de către Iosiah este bine-cunoscută şi foarte bine documentată în Biblie (2 Regi 22:3-23:25; 2 Cronici 34:8-35:19). În reforma acestuia a fost inclusă şi publicarea unei serii de scrieri promovând renaşterea, fără îndoială texte aprobate de către rege, inclusiv scrierile profetice ale lui Ieremiah şi Zephaniah, care erau suporteri loiali ai regelui Iosiah.

Naraţiune epică istorică

Cu toate acestea, cel mai important dintre noile documente era reprezentat de o istorie narativă a regatelor lui Israel şi Iudah de proporţii epice. Această lucrare, care ţine de la capitolul al doilea al Deuteronomului până la 2 Regi în Biblia modernă, foloseşte Codul Deuteronomic ca punct de plecare şi etalon, procedând apoi la rememorarea evenimentelor semnificative din istoria Israelului şi reamintirea regilor ambelor regate, judecându-i în lumina codului.

Autorul, pe care-l vom numi "istoricul deuteronomic" (Dtr), reproduce întregul cod legislativ la începutul lucrării sale (cu adăugiri), dar îl reconstituie într-o formă narativă ca o predică oferită de Moise pe câmpiile din Moab. Puse în gura acestuia, legile obţin astfel o autoritate incomparabilă. Moise este considerat drept cel mai mare dintre profeţi, adevăratul profet, cel care a prevăzut distrugerea regatului nordic al Israelului pentru nerespectarea prevederilor testamentare (legământul cu Dumnezeu), precum şi supravieţuirea regatului lui Iudah numai în condiţiile respectării stricte a obligaţiilor testamentare.

Iosiah "Messiah"

Prima ediţie a acestei istorii îl vede pe Iosiah drept îndeplinirea speranţelor regatului. Acesta era un "messiah" în spiritul lui David, care putea restaura întregul regat la gloria sa de odinioară, politic şi religios, şi să-şi conducă poporul către respectarea codului deuteronomic. Istoricul deuteronomic aparent avea acces la documente guvernamentale oficiale, precum şi la lucrări antice de literatură, unele chiar de provenienţă nordică israelită, pe care le-a folosit în avantajul său, încorporându-le în produsul final; totuşi, mâna sa este vizibilă în întreaga istorie.

Căderea lui Iudah

Atunci când Iosiah a fost ucis pe neaşteptate în luptă, marile speranţe ale susţinătorilor săi s-au prăbuşit. Succesorii acestuia la tron au constituit o dezamăgire pentru mişcarea deuteronomică, asta ca să spunem numai atât. Atunci când regatul lui Iudah a căzut în mâinile babilonienilor în anul 586 Î.Hr. şi exilaţii au fost duşi la Babilon, totul părea pierdut.

Cu toate acestea, privind în retrospectivă unii au văzut în ceea ce s-a întâmplat în Iudah drept o lecţie, şi s-a decis că o nouă ediţie a istoriei ar fi valoroasă pentru o nouă audienţă. Văzând în căderea regatului lui Iudah rezultatul unui eşec al respectării depline a Codului Deuteronomic, istoria a fost refăcută pentru a demonstra că regatul a căzut datorită neglijenţei sale, în acelaşi fel în care a fost portretizată căderea regatului lui Israel. Istoria a fost de asemenea extinsă pentru a cuprinde regii care i-au urmat lui Iosiah, alături de o descriere şi o explicaţie a distrugerii Ierusalimului.

Activitate editorială

Deşi este posibil ca autorul istoriei originale să fi fost de asemenea responsabil şi pentru a doua ediţie, acest lucru nu este cert, iar în consecinţă cercetătorii utilizează denumirile Dtr1 şi Dtr2 pentru a se referi la fiecare autor (sau acelaşi autor, în două calităţi diferite).

Ulterior, editorii au încorporat istoria, alături de alte lucrări, într-un complex mai mare constând din Geneza până la 2 Regi ("Istoria primară"). Cea mai probabilă perioadă, pentru a plasa această activitate editorială în timp, este reprezentată de zilele lui Ezra şi Nehemiah.

Descoperirea istoriei deuteronomice

Creditul pentru descoperirea istoriei deuteronomice îi este acordat cercetătorului german Martin Noth, care şi-a publicat descoperirile în cartea sa "Überlieferungsgeschichtliche Studien" în 1943. Noth remarca faptul că un limbaj şi o ideologie similare erau conţinute de cărţile Deuteronomul până la 2 Regi, şi a demonstrat că o singură persoană era responsabilă pentru scrierea și editarea întregii istorii. Teza sa este acceptată încă de către majoritatea cercetătorilor biblici de astăzi, deşi au existat numeroase îmbunătăţiri aduse modelului acestuia.

Una dintre aceste îmbunătăţiri este teoria că au existat două ediţii ale istoriei, una în timpul domniei lui Iosiah, şi una în exil. Această teorie este asociată cu cercetătorul american Frank Moore Cross şi a câştigat o largă acceptare mai ales în Statele Unite.

Identificarea autorului (autorilor)

Au fost făcute mai multe eforturi pentru identificare autorului sau autorilor istoriei deuteronomice. Unii au postulat existenţa unei şcoli deuteronomice, adică a unei comunităţi de tradiţionalişti deuteronomici, care ar fi fost responsabili pentru ambele ediţii ale istoriei, precum şi pentru editarea deuteronomistă (în stil deuteronomic) a altor cărţi biblice. Alţii au considerat că o singură persoană ar fi putut să fie responsabilă pentru toate compoziţiile deuteronomiste din Biblie, de vreme de lucrarea pare să fi fost făcută într-o perioadă de 60 de ani.

Deşi nu există vreo metodă de a stabili cu certitudine identitatea persoanei sau persoanelor care sunt responsabile, un caz convingător a fost prezentat de către Richard Elliott Friedman, care a afirmat că istoricul deuteronomic este nimeni altul decât scribul profetului Ieremiah, Baruch ben-Neriyah. Această concluzie este bazată pe faptul că părţi importante din cartea lui Ieremiah sunt scrise în stil deuteronomic, unele pasaje chiar duplicând cuvânt cu cuvânt ceea ce vedem în istoria deuteronomică, iar cartea lui Ieremiah îl indică drept scrib pe Baruch (şi prin urmare probabilul autor al fragmentelor narative).

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA