1.2.3 Critici

Critica surselor Torei

Cum furnizează revelația numelor lui Dumnezeu o privire asupra surselor literare ale Torah.

La începutul secolului al XX-lea, Solomon Schechter, șeful Seminarului Teologic Evreiesc, a considerat criticismul avansat al Torei (ceea ce este cunoscut drept "studiul critic al surselor") ca fiind "antisemitism avansat". Criticismul textual, stabilirea unui text bun și precis, pe baza analizei versiunilor și manuscriselor era acceptabil, dar împărțirea textului după surse nu era. Un secol mai târziu, când rabinii și cercetătorii aceleiași instituții au cooperat pentru a produce o nouă ediție a Torah cu un comentariu, a fost surprinzător faptul că a fost inclusă și o descriere clară și înțelegătoare a criticismului avansat. Benjamin Edidin Scolnic, care deține un doctorat în Biblie la Seminarul Teologic Evreiesc, a scris această introducere în domeniul criticismului surselor ca o anexă la noua Etz Hayim, Torah și Comentarii.

Torah pare să prezinte o viziune unitară a istoriei poporului israelian în timpul perioadei patriarhale și a celei mozaice. Studii moderne asupra textului au dus însă la teoria conform căreia Torah este o compilație din surse diferite, curente diferite ale tradițiilor orale, care au fost compuse și colectate în perioada 1200-400 Î.Hr. Deoarece Torah, din această perspectivă, este un amalgam de scrieri semnate de autori diferiți, ce conține multe inconsecvențe, contradicții regulate și diferențe de stil, vocabular și chiar teologice.

Prima perioadă a istoriei israeliților este cea a patriarhilor, descrisă în cartea Genezei. Începând cu Exodul, Torah descrie evenimente ale perioadei mozaice. Care este diferența între religia patriarhilor și cea a lui Moise? Torah specifică în mod clar că majoritatea legilor și poruncilor revelate lui Moise sunt noi. Torah prezintă ideea conform căreia Moise și Dumnezeu au o relație mai apropiată decât au avut patriarhii: "Dumnezeu a mai vorbit lui Moise, și i-a zis:Eu sunt Domnul [YHVH - יהוה]. Eu m-am arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic [El Shaddai - שַׁדַּי]; dar n'am fost cunoscut de el sub numele meu ca Domnul [YHVH]" (Exodul 6:2-3). Patriarhii îl știau pe Dumnezeu ca El Shaddai (Dumnezeul Cel Atotputernic), dar Moise îl va ști pe Dumnezeu sub numele său sacru, mai intim, de YHVH.

Numele lui Dumnezeu

Revelarea numelui lui Dumnezeu este un eveniment important. Când Moise și israeliții sunt informați de numele Domnului, ei devin un popor ales, destinat să aibă un legământ sacru cu Dumnezeu. Această nouă revelare a numelui lui Dumnezeu ridică două întrebări. Prima, acest nume al Domnului fusese deja folosit în Geneza; "Lui Set i s-a născut și lui un fiu, și i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului (YHVH)".

Astfel aflăm că, mult înaintea lui Moise, chiar înaintea lui Avraam, oamenii foloseau numele YHVH. Atunci cum poate Exodul 6 să ne spună că patriarhii foloseau doar numele de El Shaddai? Există texte în Geneza care utilizează numele El Shaddai, dar și mai multe care menționează numele YHVH. Atunci cum poate fi numele considerat nou pentru Moise?

În al doilea rând, Dumnezeu deja se revelase pe sine sub numele YHVH lui Moise la Rugul Aprins: "Dumnezeu a zis lui Moise: Eu sunt cel ce sunt [Ehyeh-Asher-Ehyeh - אהיה אשר אהיה]" (Exodul 3:14). "Ehyeh-Asher-Ehyeh" înseamnă "Eu sunt Cel ce sunt", iar YHVH înseamnă "El Cel care este". Dumnezeu îi mai explică lui Moise : "Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta este Numele Meu din neam în neam" (Exodul 3:15). Dacă numele YHVH fusese deja revelat lui Moise în Exodul 3, de ce este considerat ca fiind revelat prima oară în Exodul 6?

Pentru a rezuma, deși numele distinctiv israelit al lui Dumnezeu este YHVH, numeroase surse nu sunt de acord cu privire la momentul la care acest nume a fost utilizat pentru prima oară. Două surse ne spun că numele YHVH nu a fost revelat israeliților până când Dumnezeu nu i l-a revelat lui Moise la Rugul Aprins (Exodul 3:14-15) și apoi în Egipt (Exodul 6:2-3). Ambele surse sunt însă în dezacord cu a treia sursă, care susține că numele YHVH era cunoscut din timpuri străvechi, imediat după Adam și Eva (Geneza 4:26). Acest fapt sugerează o perspectivă teologică diferită asupra unui moment important în religia israelită și anume momentul în care aceasta se diferențiază de celelalte religii.

Numele care sunt folosite pentru Dumnezeu au servit ca indicii importante în împărțirea și descoperirea surselor care alcătuiesc Torah. Numele diferite ale lui Dumnezeu au condus criticismul surselor să găsească tradiții independente, fiecare utilizând numele divin într-un mod diferit. Aceste tradiții sunt complet independente și se contrazic reciproc.

Cum explică cercetătorii biblici toate aceste variații? Diverse teorii au apărut, încercând să explice divergențele asupra reperelor teologice, geografice și cronologice. Astfel, ar putea exista două versiuni ale aceleiași povestiri, una nordică și una sudică, care ar explica inconsecvențele. Aceste povestiri au fost transcrise de-a lungul secolelor și reflectă un proces evolutiv care a încorporat diverse interpretări și adăugiri pe măsură ce textul s-a dezvoltat.

Patru izvoare literare

Există un acord substanțial între cercetătorii biblici că Torah, Pentautehul, în forma sa originală, reprezintă o lucrare compusă și redactată din patru surse literare diferite. Cea mai veche dintre acestea este sursa Yahwistă, simbolizată prin litera J, deoarece folosește în mod frecvent numele YHVH (scris "Jahweh" în germană), și pentru interesul deosebit manifestat de aceasta pentru locurile din regatul sudic al lui Iudah. Această tradiție pare să fi fost scrisă în secolul X Î.Hr.

Sursa Elohistă, simbolizată prin litera E, este numită astfel deoarece folosește numele divin Elohim și este interesată mai mult de triburile nordice, dintre care cel al lui Ephraim este cel mai important. A fost probabil scrisă între anii 900 și 800 Î.Hr., prezentând materiale paralele și suplimentare față de ceea ce se găsește în J.

Sursa Preoțească, simbolizată prin litera P, utilizează numele divin de El Shaddai (până la Exodul 6) și conține numeroase texte rituale. Cercetătorii biblici nu sunt de acord cu privire la data la care această sursă a fost scrisă. Unii consideră că datează aproximativ din aceeași perioadă cu J și E, iar alții o plasează către exilul babilonian (secolul VI Î.Hr.).

Sursa Deuteronomică, simbolizată prin litera D, se considera că a fost scrisă mai târziu decât J și E (secolele VIII-VI I.Hr.). Revizuiește anumite povești și prezintă legi care diferă uneori de primele patru cărți. Este important de remarcat faptul că aceste contradicții se găsesc nu numai în cadrul materialului narativ, ci și cu privire la legile din Torah. De exemplu, Exodul 21:2-11 afirmă că un sclav bărbat ar trebui eliberat după șase ani de sclavie. Această lege, totuși, nu se aplică femeilor sclave (v. 7). În Deuteronomul 15;12, aceeași condiție de eliberare este extinsă atât asupra bărbaților, cât și asupra femeilor.

Majoritatea istoricilor și exegeților Bibliei consideră că Torah a fost compilată și redactată de către preoți în Babilonia, între anii 600-400 Î.Hr.

Criticismul literar

Criticismul literar s-a dezvoltat cu scopul examinării caracteristicilor literare (inclusiv tehnicile narative, modulația, tema, structura, repetițiile și imagistica) ale Bibliei.

Deși criticismul surselor biblice a contribuit foarte mult la înțelegerea noastră asupra dezvoltării tradițiilor biblice, prin definiție acesta ignoră unitatea literară a formei finale a textului. În schimb, criticismul literar s-a dezvoltat pentru examinarea caracteristicilor literare ale textelor. Cu alte cuvinte, criticismul surselor bibliei este interesat de despărțirea textelor pentru a descoperi diferitele straturi ale tradiției, iar criticismul literar ia în considerare textul așa cum arată astăzi, ca un întreg, nu așa cum ar fi fost odată. Criticismul literar privește Biblie ca un întreg unificat, dar nu are vreun interes teologic, ci o consideră ca fiind creația unor autori umani. Criticismul surselor bibliei este interesat de procesul care a adus textele diferite, de autori diferiți, laolaltă. Prin contrast, criticismul literar privește textele ca pe niște unități coerente care creează semnificațiile prin integrarea elementului lor, independent de autorii și de intențiile acestora.

Așa cum s-a observat mai sus, Exodul 6 repetă o serie de elemente prezente în Exodul 3. Înțelepții care au scris Midrașul și misticii Zoharului au creat povești pentru a explica această repetiție. În mod similar, criticismul literar nu consideră cele două texte din Exodul 6 și Exodul 3 ca fiind contradictorii, ci ca pe niște părți diferite ale unei narațiuni neîntrerupte. Moise primește un apel reînnoit la acțiune în Exodul 6, deoarece a devenit atât de dezamăgit de eșecul său anterior de a-l convinge pe faraon să-i elibereze poporul. Această nouă revelație completează revelația de la Rugul Aprins. Dumnezeu îi spune lui Moise că misiunea pentru care a fost chemat la Rugul Aprins se va îndeplini în timp; Moise nu ar trebui să fie demoralizat de eșecul inițial de la curtea faraonului și față de israeliți. Dumnezeu îi reamintește lui Moise că Abraham, Isaac și Iacov au primit la rândul lor revelații și promisiuni și că îndeplinirea acestora nu au avut loc în timpul vieții lor. Așa cum indică genealogia, israeliții au ajuns de la o familie la un popor, iar astfel promisiunea divină va fi îndeplinită, eliberarea din Egipt va avea loc, iar israeliții se vor întoarce pe pământurile lor.

Criticismul literar descoperă unitatea și funcția repetițiilor acolo unde alte abordări găsesc lipsa de armonie și contradicția.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA