Argumentul ontologic al lui Kurt Gödel 2/3

Argumentul ontologic al lui Anselm

Este o concepție comună pentru epoca noastră seculară tehnologică faptul că clericii creștini medievali erau intoleranți cu opiniile și religiile altora. Imaginea noastră despre viața monastică medievală reîntărește această idee. Ne imaginăm un călugăr stând într-o mănăstire întunecoasă și recitând la nesfârșit dogmele vechi ale unei religii antice, captiv într-o ordine socială care nu permitea vreo mobilitate. De fapt, adevărul este că universitățile au fost înființate pentru prima dată în Europa în perioada medievală. Multe din principiile libertății de gândire și a cuvântului au fost elaborate din dorința universităților timpurii de a păstra o oarecare independență față de puterea autoritară a vremii.

Oricât temei ar exista în tabloul Evului Mediu zugrăvit mai sus, provenit parțial din filme, emisiuni de televiziune și literatura medievală romantică, acesta reprezintă o simplificare excesivă a realității. Evul Mediu s-a întins pe o mare perioadă de timp. A pune laolaltă toate aceste societăți ar fi comparabil cu a confunda Anglia lui Jane Austen cu America lui Bill Gates. De asemenea, multe din ideile pe care le avem despre instituțiile eclesiastice nu provin din Evul Mediu, ci din schimbările dinamice ale perioadei Reformei și Contra-Reformei. Cu siguranță, acolo nu se găsea linia clară dintre sacru și secular, așa cum există astăzi. Dar nu era vorba despre faptul că viața obișnuită era mai sacră, ci instituțiile eclesiastice erau mai seculare. Violența era endemică în societatea de la mijlocul perioadei evului mediu, cea mai mare parte a puterii fiind concentrată în mâinile unor oameni care erau de fapt despoții războinici locali. Justificarea pentru violență nu era arbitrară, ci era determinată de autoritatea persoanei care o săvârșea. În vremea lui Anselm, marile catedrale din Europa încă nu fuseseră construite. Însă, nevoia de structuri fortificate din lemn era mare, datorită faptului că atacurile reciproce între liderii regionali erau un lucru obișnuit.

În educație, nu exista vreo separație între biserică și stat, așa cum există astăzi. Pentru ca o persoană cu o minte luminată să primească o educație bună, era necesar să se găsească în interiorul structurilor eclesiastice și nu să fie în afara acestora. Din acest motiv, liniile de separație dintre filozofi, savanți și teologi nu erau atât de mari ca în zilele noastre. Oportunitățile erau cu mult mai mari pentru bărbați. Cu toate acestea, oricine care a citit biografia (Historia Calamitatum) lui Peter Abelard (1101-1164), inclusiv povestea tumultuoasei aventuri romantice cu Heloise, știe că iubirea de cunoaștere a ambelor sexe nu reprezintă în exclusivitate un concept modern. (Cititorul lucrării Historia Calamitatum nu trebuie să-l confunde pe Anselm din acea poveste cu Anselm cel care a elaborat argumentul ontologic.) Știm din scrisorile acesteia faptul că Heloise era bine pregătită în domeniile filozofiei și logicii: una dintre scrisorile ei arată o cunoaștere profundă a problemelor filozofice ale timpului. Pe de altă parte, Abelard era un susținător puternic al principiului precum adevărata fundație a religiei nu era dogma nechibzuită, ci scepticismul hotărât. Numai o credință fundamentată pe posibilitatea îndoielii era demnă de respect în ochii acestuia.

Ce putem spune despre Hildegard de Bingen (1098-1179)? În termeni moderni, aceasta ar putea fi descrisă ca fiind o polimată, adică o persoană cu cunoștințe vaste, care a fost o contribuitoare majoră în trei domenii ale culturii medievale: arta, muzica și scrierile religioase.

Anselm din Aosta (1033-1109) trebuie înțeles, de asemenea, în același context. Precum Abelard sau Hildegard, Anselm a fost un individ genial a cărui vocație naturală se găsea în cadrul Bisericii medievale. Biografii săi s-au referit la transformarea pe care acesta a prezentat-o drept "revoluția Anselmiană." Cu toate că este mai cunoscut în afara cercurilor ecleziastice pentru argumentul ontologic, influența sa asupra scrierilor religioase este la fel de importantă. Anselm a inventat o nouă formă de poezie: poezia devotamentului personal scrisă cu rimă în latină, cu o structură logică complexă și antiteze.

Anselm s-a născut la Aosta, în regatul Burgundiei. A intrat în mănăstirea Notre-Dame du Bec, și, la vârsta de 30 ani, l-a înlocuit pe Lanfranc în funcția de egumen al mănăstirii. În 1078 a devenit stareț, după moartea lui Herluin. În 1093 a devenit arhiepiscop de Canterbury, o funcție pe care a deținut-o până la moartea sa. Totuși, majoritatea materialului pentru care a rămas în memoria posterității l-a scris în perioada petrecută la Bec, inclusiv "Rugăciuni și Meditații" și "Proslogion". Lucrarea intitulată Proslogion este cea care conține argumentul de bază pentru existența lui Dumnezeu, pe care-l cunoaștem astăzi drept argumentul ontologic.

Dacă numim argumentul ontologic privind existența lui Dumnezeu abordarea lui Anselm, este probabil mai bine decât dacă numim acest lucru dovada ontologică. Pentru ca un argument să constituie o dovadă trebuie să înceapă printr-o înșiruire de propoziții, fiecare dintre acestea putând fi dedusă din propozițiile anterioare sau care poate fi considerată axiomatică prin natura ei. Dovezile matematice, de exemplu, sunt de obicei extrem de convingătoare, lăsând foarte puțin loc de îndoială, atâta vreme cât nu sunt prea complexe încât să copleșească intelectul persoanei care le abordează. Argumentul ontologic al lui Anselm, deși foarte subtil, nu este complex în acest sens, precum, să zicem, demonstrația lui Wiles a ultimei teoreme lui Fermat. Cu toate acestea, foarte puțini oameni au fost convertiți de la ateism sau agnosticism către tabăra teistă de acest argument. Motivul acestui lucru este acela că majoritatea oamenilor care încep prin a fi sceptici rămân astfel, deoarece au o obiecție la una dintre presupunerile argumentului ontologic sau la una dintre regulile sale de deducție. Nu numai scepticii au aceste obiecții. Multi gânditori religioși și-au găsit fundamentul pentru viețile lor spirituale în experiența personală mai degrabă, decât în argumentările logice seci.

Totuși, argumentul este unul puternic. Cunoscutul scriitor religios C. S. Lewis, autorul cărților pentru copii despre Narnia și a altor lucrări de natură religioasă, se pare că s-a convertit la creștinism datorită argumentului ontologic. Alte persoane au considerat argumentul ontologic absurd și l-au respins. ("Existența," spunea Immanuel Kant, "nu este un predicat.") Alții au găsit argumentul ca fiind curios de captivant. Un lucru este cert, totuși: cei care îl resping pe Dumnezeu, ca fiind produsul culturilor iraționale sau superstițioase, trebuie să se lupte cu contextul intelectual pe care argumentul ontologic îl stabilește. Au existat multe persoane, atât în trecut cât și în prezent, care au fost atrase de credința în Dumnezeu, dar și-au găsit calea blocată de anumite bariere intelectuale. Pentru acești oameni, credința nu era suficientă dacă nu era compatibilă cu rațiunea umană. Dacă inima umană ne călăuzește spre Dumnezeu, în vreme ce mintea își strigă indignarea, atunci o reconciliere între cele două ar putea deveni punctul de pornire pentru o credință adevărată pentru aceste persoane. Pentru cei care nu au dificultăți intelectuale cu existența lui Dumnezeu, argumentul ontologic va rămâne probabil doar o curiozitate și nimic mai mult.

Așa cum am prezentat în prima parte, o determinare a existenței sau neexistenței oricărui individ necesită o examinare a proprietăților esențiale ale acelui individ. De exemplu, o afirmație că Moș Crăciun nu există trebuie să fie susținută de o argumentare referitoare la faptul că purtarea unui costum roșu și a unei bărbi albe nu te transformă în Moș Crăciun. Același lucru pare să fie adevărat cu privire la argumentele despre existența sau neexistența lui Dumnezeu. Dacă două persoane au păreri diferite cu privire la existența lui Dumnezeu, sunt părerile lor contradictorii, sau pur și simplu au concepții diferite despre Dumnezeu (adică, despre esența lui Dumnezeu)? Unii oameni simt că au depășit nevoia unui Dumnezeu. Pentru acești oameni, Dumnezeul iudeo-creștin cu care au crescut este mult prea uman în caracteristicile sale, pentru a fi mai mult decât o simplă proiecție a vanității umane pe canavaua cosmică. Alți oameni, care cred în Dumnezeu, sunt de acord cu acest lucru. Aceștia consideră că Dumnezeu reprezintă o constantă, una către care ne îndreptăm cu un grad de aproximare din ce în ce mai exact. Iar alții, care consideră Biblia ca fiind infailibilă, argumentează că pasajele biblice ne oferă o înțelegere clară și precisă a lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu a considerat potrivit să ne fie revelată. Înțelegerea acestor oameni cu privire la proprietățile esențiale ale lui Dumnezeu variază, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Una dintre concluziile importante ale lui Anselm, a fost aceea că existența reprezintă o proprietate esențială a lui Dumnezeu. Această idee este obținută în Proslogion prin deducția dintr-o înțelegere a esenței lui Dumnezeu. Proslogion nu se oprește la existența lui Dumnezeu, ci deduce multe alte atribute ca fiind esențiale pentru Dumnezeu: că Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor, că Dumnezeu este atotputernic, milos totuși dincolo de pasiune, nemărginit dar în afara timpului, precum și alte proprietăți sau atribute. Totuși, cel mai important argument oferit de Anselm este cel al existenței.

Traducerea lucrării Proslogion pe care o voi folosi este cea a lui Benedicta Ward, care poate fi găsită în populara ediție Penguin Classics "The Prayers and Meditations of Saint Anselm with the Proslogion," publicată în anul 1973. Numerotarea versetelor urmează această ediție.

În acest pasaj introductiv al Proslogion, Anselm întreabă

"Dumnezeul meu, învaţă inima mea unde şi cum să te caute, unde şi în ce chip să te găsească: Doamne, de ce nu eşti aici, unde să te caut, absent fiind? Iar dacă eşti pretutindeni, de ce nu te văd prezent?" (27)

Consider aceasta întrebare ca fiind o investigare privind calitățile esențiale (proprietățile) ale lui Dumnezeu, și posibil o investigare a esenței lui Dumnezeu. Anselm realizează ca fără o oarecare înțelegere a calităților esențiale ale lui Dumnezeu, acesta va fi complet inaccesibil.

"Căci fără îndoială credem că tu eşti ceva decât care nimic nu poate fi gândit mai mare." (160)

Aceasta este faimoasa afirmație a lui Anselm despre Dumnezeu. Poate fi înțeleasă fie ca o afirmație despre esența lui Dumnezeu, fie o afirmație despre o proprietate esențială a lui Dumnezeu din care multe alte proprietăți esențiale pot fi deduse. Expresia "poate fi gândit" nu este intenționată ca având sensul psihologic, ci ca o limitare a posibilității: Dumnezeu este motivul pentru care este imposibil sa existe o ființă mai mare în orice privință.

"Ori poate nu e nimic de asemenea fire, căci spuse-n inima sa nesocotitul: Nu este Dumnezeu? E sigur însă că nesocotitul însuşi, de îndată ce aude ceea ce spun - ceva decât care nu poate fi gândit ceva mai mare - înţelege ceea ce aude, iar ceea ce înţelege, în intelectul lui se află, chiar dacă nu
înţelege că acesta este." (163, 173) [Proslogion sau Alloquium de Dei existentia PROSLOGION sau Discurs despre existenţa lui Dumnezeu; traducere din limba latină,note şi postfaţă de Alexander Baumgarten APOSTROF Cluj, 1996]

Cuvântul "nesocotit" nu trebuie înțeles în sensul modern. Anselm se referă la un ateist prin acest termen. Această întrebuințare provine din Biblie, unde cuvântul ebraic tradus ca "nesocotit" denotă mai degrabă o persoană cu deficiențe morale, decât o persoană care este proastă în sensul intelectual. Din nou, prin "intelect", Anselm se referă la sfera modală a posibilității. Ceea ce există în intelect este ceea ce este posibil. Prin urmare, Anselm afirmă că până și ateiștii ar putea accepta că este posibil ca Dumnezeu să existe. Chiar dacă ateiștii susțin că existența lui Dumnezeu reprezintă o noțiune falsă, aceștia vor accepta cu siguranță faptul că aceasta este o falsitate contingentă. Precum un pictor care realizează o schiță a tabloului înainte de a-l picta, ateul poate concepe o lume în care Dumnezeu există, chiar dacă acea lume nu este lumea reală. Acest lucru ne aduce la prima dintre axiomele lui Anselm, și anume

Axioma 1: g

unde g este propoziția "Dumnezeu există". Atunci când vom lua în considerare argumentul ontologic al lui Gödel, vom vedea că această propoziție nu va fi luată ca fiind axiomatică. Într-adevăr contribuția lui Gödel la argumentul ontologic este în parte o analiză profundă a acestei propoziții, care la Anselm este axiomatică. Trebuie să spunem că Anselm furnizează un argument pentru Axioma 1. Totuși, argumentul său nu este convingător, deoarece nu face distincția între propozițiile care sunt conceptibile și propozițiile care sunt posibile. Distincția este foarte importantă. De exemplu, pot sa concep un număr întreg mai mare ca doi, care nu poate fi scris sub forma sumei a două numere prime. Cu toate acestea, faptul că eu pot concepe un astfel de număr nu înseamnă posibilitatea existenței unui astfel de număr. Obiectele matematice, precum numerele întregi, sunt de obicei interpretate ca având numai proprietăți esențiale și nu accidentale. (Cel puțin, asta este înțelegerea obișnuită a matematicienilor platoniști.)

"Există, prin urmare, departe de orice îndoială, ceva decât care nu are sens a fi gândit ceva mai mare, şi în intelect, şi în fapt." (194)

Cu această afirmație, Anselm exclude contingentul (accidentalul) existentei unei zeități. Putem formaliza acest lucru în logica modală, ca

Axioma 2: g g

Argumentul lui Anselm este acela că, dacă Dumnezeu ar fi existat numai într-un sens contingent, atunci am fi putut să ne imaginăm o ființă mai mare, adică una a cărei existență este necesară (inevitabilă). Prin înțelegerea noastră a proprietăților esențiale ale lui Dumnezeu, așa cum au fost prezentate mai sus, este imposibil să putem concepe o ființă mai mare decât Dumnezeu. Poate un limbaj mai modern va ajuta la înțelegerea Axiomei 2. Anselm spune, de fapt, că dacă Dumnezeu ar exista în mod contingent, dar nu și în mod necesar, atunci ne-am putea pune întrebări precum "dacă Dumnezeu a creat universul, atunci cine l-a creat pe Dumnezeu?" O ființă invocată pentru a explica existența universului, dar a cărei existență are nevoie de o explicație, nu este suficient de mare pentru ca Anselm s-o numească Dumnezeu.

Ideea fundamentală a lui Anselm era că Dumnezeu are o proprietate care le lipsește altor indivizi, și anume mărimea maximală sau perfecțiunea. Imaginați-vă că dumneavoastră, precum marele poet italian Dante Alighieri, sunteți transportați prin intermediul unui vis pentru un interviu personal cu Dumnezeu. După ce vă explica modul în care a creat universul și vă oferă răspunsurile la întrebările misterioase ale mecanicii cuantice și fizicii nucleare, la final ajungeți să puneți următoarea întrebare: "Bine, Doamne, mi-ai explicat cum ai creat universul. Așa că, acum știu de unde provine universul și de ce este așa cum este. Dar Tu de unde provii?" Dacă Dumnezeu ar răspunde "Păi, nu știu", am fi probabil dezamăgiți. Am simți că Dumnezeu nu este chiar atât de atotștiutor precum ar trebui să fie. Abordarea lui Anselm este că Dumnezeul care ar putea răspunde acestei întrebări (chiar dacă noi n-am înțelege răspunsul) ar fi mai mare decât Dumnezeul care n-ar putea răspunde. De vreme ce Dumnezeu, prin definiție, este maximal mare, ar trebui să aibă un răspuns. A spune că nu poate exista un răspuns înseamnă a spune că Dumnezeul lui Anselm nu există în mod necesar. A spune că exista un răspuns înseamnă a spune că Dumnezeul lui Anselm există în mod necesar. (A se remarca faptul că am vorbit numai despre Dumnezeul lui Anselm aici. Alții l-au văzut pe Dumnezeu în termeni diferiți.) De vreme ce Dumnezeu este maximal mare, aceasta trebuie să se fi creat singură, adică să își aibă cauza întregii existențe (inclusiv a existenței sale) în sine.

[Ca o paranteză tehnică, trebuie să notăm afinitatea dintre acest punct al argumentului lui Anselm și anumite raționamente din cadrul argumentului cosmologic pentru existența lui Dumnezeu. Principiul cauzei suficiente presupune că, pentru ca universul să aibă o primă cauză, adică Dumnezeu, prima cauză trebuie să fie o cauză avându-și propria cauza în sine. Dacă nu, atunci Dumnezeu ar avea o cauză anterioară. Dar o cauză cu propria cauză în sine - una care conține explicația pentru propria sa existență - este mai curând o ființă care există în mod necesar. Asemănările între argumente nu trebuie exagerate: credința într-un argument nu necesită credința în celălalt. De exemplu, Toma de Aquino a acceptat argumentul cosmologic dar nu și argumentul ontologic.]

Acum să luăm în considerare ramificațiile axiomelor 1 și 2N în cadrul sistemului modal S5.

1. g g (Axioma 2)

2. ~g ~g (Postulatul lui Becker 2)

3. g ~g (legea terțului exclus)

4. g ~g (2, 3 folosind regula substituirii)

5. ~g ~g (contrapoziția axiomei 2)

6. ( ~g~g) (postulatul necesității asupra 5)

7. ~g ~g (modus ponens asupra 6)

8. g ~g (regula substituirii asupra 4 și 7)

9. ~~g (Axioma 1)

10. g (8 și 9)

Aceasta reprezintă forma modernă a argumentului ontologic al lui Anselm, datorată lui Charles Hartshorne. Anselm însuși nu a avut la dispoziție întreaga putere a sistemului S5. În consecință, acest argument nu este identic cu al său. Totuși, ideea fundamentala a ambelor argumente este că existența necesară constituie o proprietate esențială pentru Dumnezeu, impusă de mărimea lui Dumnezeu.

Trebuie fie să acceptăm concluzia argumentului, și anume, că Dumnezeu există în mod necesar, fie să găsim fisuri în cadrul unei axiome sau a unui postulat. Cercetarea critică a ajuns să se refere la următoarele părți ale argumentului:

Postulatul lui Becker

Axioma 2

Axioma 1

Deși a existat inițial un oarecare grad de suspiciune cu privire la postulatul lui Becker și sistemul modal S5, praful pare să se fi așezat peste asta. Știm astăzi că nu este nimic remarcabil asupra presupunerilor sistemului S5. Deși postulatul lui Becker nu este necesar în cadrul altor sisteme modale, semantica lumilor posibile ale lui Saul Kripke a interpretat postulatul lui Becker pentru noi. Dacă ne imaginăm că doi indivizi din două lumi posibile diferite sunt capabili să-și compare comprehensiunea cu privire la semnificațiile , atunci postulatul lui Becker este o propoziție de echivalență a interpretărilor . Am putea să ne imaginăm, de pildă, că un Napoleon care a câștigat bătălia de la Waterloo a fost capabil să se așeze la aceeași masă cu acel Napoleon care a pierdut bătălia de la Waterloo pentru a discuta modul în care s-a desfășurat bătălia. Dacă postulatul lui Becker este satisfăcut, atunci aceștia ar trebui să poată cădea de acord asupra contingențelor care sunt cu adevărat posibile. Acest lucru pare să fie cel mai apropiat de viziunea noastră naivă asupra posibilităților modale. Nu se poate spune însă că acest lucru ne este impus.

În absența unor erori grosolane în sistemul modal S5, putem să ne îndreptăm atenția spre cele două axiome. Axioma 2 a fost analizată deseori. Cu toate acestea, multe dintre argumente și-au pierdut puterea. În versiunea originală a argumentului, Anselm a susținut că existența contingentă este mai mare decât existența posibilă, iar existența necesară este mai mare decât existența contingentă.

Acest lucru pare să considere existența ca pe o altă proprietate a indivizilor, precum faptul dacă poartă costume roșii sau au bărbi albe. Immanuel Kant (1724-1804) a criticat argumentul ontologic prin susținerea faptului că existența nu este un predicat. Asta însemnând că existența nu este o proprietate a indivizilor în același fel în care sunt a fi scund sau roșu. Este cu siguranță adevărat că trebuie să fim atenți aici. Dacă putem în mod arbitrar să adăugăm existența ca pe o proprietate definitorie pentru un individ, se pare că nu există nicio limită pentru ceea ce putem dovedi că există. De exemplu, am putea defini un unicorn după cum urmează:

Definiție: Un unicorn este o creatură cu patru picioare care seamănă cu un cal și are un corn pe cap și există.

Prin urmare, unicornii există. Prin definiție.

Însă, aceasta este o parodie a argumentului lui Anselm, și nu rezistă la o examinare îndeaproape. Orice matematician ne va permite (în limita bunului simț) să ne definim termenii așa cum dorim. Așadar, nu este nimic în neregulă cu definiția. Putem oare să dovedim cu adevărat că unicornii există, folosind acest argument? Răspunsul este nu. Definiția noastră asupra unicornului ar însemna doar sugerarea faptului că unicornii există, sau că pentru orice x, dacă x este un unicorn, atunci x există. Totuși, această afirmație este trivial adevărată, deoarece este satisfăcută fără noimă. [Un adevăr fără noimă este un adevăr lipsit de conținut, deoarece afirmă ceva despre un lucru inexistent sau spune "dacă A, atunci B..." când de fapt A este fals. De exemplu, propoziția "toate telefoanele mobile din cameră sunt oprite" ar putea fi adevărată, pur și simplu deoarece nu sunt telefoane mobile în cameră. În acest caz, propoziția "toate telefoanele din cameră sunt pornite" ar fi și aceasta adevărată, și fără noimă astfel, precum și conjuncția celor două: "toate telefoanele din cameră sunt pornite și oprite".]

Oricum, forma argumentului ontologic folosită mai sus nu presupune în mod explicit că existența este un predicat. Presupune faptul că statutul modal al unui individ (turnul Eiffel, sau numărul 17) poate fi considerat o proprietate. Un număr între 16 și 18 există în mod necesar, în vreme ce turnul Eiffel există în mod contingent, iar deosebirea între cele două poate fi privită drept o proprietate a fiecăruia. Propozițiile

(x) (16 < x < 18) (x) (16 < x < 18)

și

(x) (18 < x < 16) (x) (18 < x < 16)

sunt amândouă adevărate în domeniul numerelor naturale, deoarece numerele naturale sunt obiecte platonice. (Ultima este de asemenea adevărată fără noimă.) Ambele propoziții sunt rezonabile matematic și paralele cu Axioma 2. În consecință, Axioma 2 nu poate fi respinsă cu ușurință.

Problema cu argumentul ontologic al lui Anselm este Axioma 1. Am considerat că motivele oferite pentru a crede Axioma 1 nu sunt corecte, deoarece confundă propoziții care sunt posibil adevărate cu propoziții care sunt presupus (conceptibil) adevărate. Dacă îndepărtăm Axioma 1 din argument, atunci tot putem dovedi afirmația

g g

și anume, că posibilitatea existenței lui Dumnezeu implică necesitatea existenței lui Dumnezeu. Dar nu putem dovedi mai mult de atât. Mulți filozofi care au studiat argumentul ontologic pot să accepte faptul că raționamentul lui Anselm ne poate duce până aici, dar nu mai departe. În vreme ce saltul de la existența posibilă la existența necesară ar părea util, trebuie să ne amintim că, dacă propoziția g este interpretată ca orice propoziție matematică, adevărată sau falsa, despre numerele naturale, atunci propoziția este adevărată, de asemenea. Poate fi puțin exagerat să declarăm că Anselm a demonstrat că Dumnezeu, precum cel mai mic număr natural par mai mare decât doi care nu poate fi reprezentat sub forma sumei a două numere prime, este o entitate platonică. Totuși, în sensul larg, aceasta este ceea ce a realizat Anselm.

A fost Gödel cel care a abordat problema posibilei existențe a lui Dumnezeu mai departe. Înainte să luăm în discuție argumentul acestuia, trebuie subliniat că o mare parte din argumentul lui Gödel este inspirat de scrierile lui Leibniz asupra subiectului. Leibniz a căutat să arate că slăbiciunea argumentului lui Anselm constă în propoziția despre posibila existență a lui Dumnezeu. Argumentul lui Gödel îl urmează pe Leibniz, prin susținerea acestui pas cu argumente adiționale. Cititorii care sunt familiarizați cu argumentul ontologic al lui Leibniz, pot descoperi ecouri ale metodei afirmativelor simple a lui Leibniz în lucrarea lui Gödel.

* Traducere și adaptare după "Kurt Gödel's Ontological Argument" de Christopher Small.

©

Toate drepturile rezervate autorului.