2.7.12 Nehama Leibowitz

Născută în 1905 la Riga, Letonia, Nehama Leibowitz a crescut într-o familie care prețuia valorile tradiționale iudaice dar și cultura seculară. În anul 1919, familia s-a mutat la Berlin, unde tânăra Nehama a învățat Biblia în școli evreiești, a scris articole despre metode de predare a Bibliei în ebraică (Ivrit B'Ivrit) și a studiat pentru doctorat, concentrându-se asupra traducerilor iudeo-germane din secolele XV și XVI.

S-a căsătorit cu unchiul ei mai în vârstă, Yedidyah Lipman Leibowitz, și s-a mutat cu acesta în Palestina în 1930. După sosirea acolo, Nehama Leibowitz a călătorit prin țară predând Torah în cadrul instituțiilor academice și religioase și în fața unor adunări neoficiale. Cursanții acesteia includeau persoane din toate categoriile sociale: imigranți, soldați, kibbutznici (membri ai kibbutz-urilor), religioși sau laici, tineri și bătrâni.

Înainte să împlinească 30 de ani, Leibowitz a început pregătirea altor educatori instruindu-i în tainele predării Bibliei, în cele din urmă publicând câteva lucrări de natură pedagogică. A devenit repede cunoscută drept o profesoară excelentă, având un stil cald, spiritual și creativ, alături de o manieră strictă în sala de clasă.

A obținut un post de profesor la Universitatea din Tel-Aviv, și a primit numeroase premii în decursul vieții, inclusiv prestigiosul Premiu pentru Domeniul Educației în Israel în 1956.

Studii și lucrări

În 1942, o parte din studenții lui Leibowitz, un grup de femei tinere dintr-un program special de absolvire, au hotărât că vor să continue studierea materialelor acesteia chiar și după încheierea semestrului școlar. Drept răspuns, Leibowitz a început expedierea unor lucrări - cunoscute drept gilyonot - către kibbutzurile acestora.

Lucrările conțineau comentarii biblice indisponibile la acea vreme, pe care Leibowitz le descoperise la Biblioteca Națională din Ierusalim - de exemplu, lucrarea unui cărturar italian, Isaac Reggio (1784-1855). Studenții lui Leibowitz au replicat cum au putut mai bine, contestând anumite comentarii sau versete din Biblie, și expediind răspunsurile prin poștă. Nehama le-a răspuns în următoarea lucrare, creând astfel un dialog neîntrerupt.

În curând, și alții și-au exprimat interesul pentru lucrările lui Leibowitz, iar numărul corespondenților a urcat la câteva mii. Leibowitz a continuat această acțiune vastă timp de câteva decenii, fără să fie plătită pentru asta.

În anii 1950, Leibowitz a început publicarea unor pamflete, apoi a unor cărți cu eseuri despre pericopele săptămânale ale Torah. Aceste cărți au fost traduse ulterior în șase limbi.

Impactul asupra studierii Bibliei

Maniera analitică în care Leibowitz a prezentat, examinat și comparat ideile diverșilor comentatori ai Bibliei a fost fără precedent. A îndrăznit să aducă laolaltă voci diferite de comentatori, inclusiv anumiți gânditori neortodocși și ne-evrei precum Martin Buber și Thomas Mann.

În locul folosirii metodelor tradiționale ale criticismului biblic, Leibowitz a ales o abordare literară a textului biblic. Influențată de operele lui Martin Buber, Franz Rosenzweig și Ludwig Aryeh Strauss, aceasta a implementat felurite tehnici de analiză literară a Bibliei, acordând atenție unor cuvinte-cheie, pasaje retrospective, paralelisme și alte mijloace literare.

Este cunoscută mai ales pentru compararea narațiunilor repetate. De exemplu, a subliniat diferențele subtile ale felului în care soția lui Potifar relatează povestea inventată a încercării de viol a lui Iosif, mai întâi servitorilor săi, apoi soțului. Diferențele dintre cele două relatări, a explicat Leibowitz, oferă cititorului o privire asupra stării mentale a personajului.

În pofida insistenței acesteia împotriva acestui fapt, analiza literară originală este prezentă în opera sa. În consecință, poate că a afirmat că nu este "decât o profesoară", dar de fapt a fost o deschizătoare de drumuri în analiza Bibliei. Multe din metodele sale literare au fost popularizate de lucrările unor scriitori ulteriori, precum Jan Fokkelman și Robert Alter.

Abordarea lui Leibowitz nu a fost, totuși, limitată numai la abordarea literară modernă. A anticipat, de asemenea, unele tendințe postmoderne în analiza textuală, și anume legitimitatea interpretărilor multiple și căutarea unor dimensiuni psihologice sau morale ascunse. Acest lucru a inițiat un aspect subiectiv al interpretării, un concept principal în cadrul gândirii postmoderne.

Leibowitz și-a concentrat atenția și asupra comentariilor clasice despre Biblie, precum cele ale lui Rashi și Nahmanides. Acestea fuseseră întrucâtva desconsiderate atât de lumea Yeshiva (care era preocupată aproape exclusiv de studierea Talmudului), cât și de lumea seculară (interesată doar de criticismul biblic și de istorie). Astăzi, întrebarea ei, "Care este problema lui Rashi?" este una obișnuită.

În scrierile și învățăturile sale, Leibowitz a respins abordarea criticismului biblic pe care l-a studiat în universitățile germane în tinerețea ei. Nu a acceptat dimensiunile arheologice, geografice și istorice, considerându-le irelevante pentru adevăratul mesaj al textului. În schimb, Leibowitz credea că profesorul trebuie să se concentreze asupra lecțiilor etice și teologice importante ale narațiunii, fără a pierde timpul cu informații "triviale".

Personalitatea, valorile și credințele

Leibowitz a insistat ca toată lumea s-o numească "Nehama" și a refuzat interviurile sau să le permită oamenilor să vină la prelegerile sale doar pentru a o întâlni. Obișnuia să spună, "Nu sunt un muzeu!" Stilul ei de viață era unul modest, iar cei care-i pătrundeau în apartament erau deseori surprinși de puținul confort fizic pe care și-l acorda.

Sionistă înfocată, Leibowitz a refuzat să părăsească Israelul chiar atunci când i-au fost oferite sume mari de bani pentru a ține prelegeri în străinătate. Preda lecțiile despre Biblie în ebraică, limbă care credea că trebuie vorbită de toți evreii.

Leibowitz era o persoană extrem de religioasă, dar de genul care punea accentul pe studiu și pe legi, pe responsabilitate și etică, mai degrabă decât pe dimensiunile extazului și misticismului. În această privință semăna cu fratele ei, Yeshayahu, un filosof și sociolog faimos și controversat.

În vreme ce credea în plată egală pentru femei, și că femeile trebuie să poată studia Torah, Leibowitz s-a opus multor idei feministe. Nu dorea să conteste balanța rolurilor desemnate în mod tradițional în cadrul iudaismului sau să modifice halakhot (legile evreiești) referitoare la femei. Respingea apelul ca femeile să obțină funcții precum cea de rabin și să preia porunci precum purtarea de tefillin (tefillin, pl.; sg.-tefillah=cutie din piele conținând pergamente inscripționate cu versete din Torah, pe care evreii practicanți trebuie să le poarte în timpul slujbelor săptămânale de dimineață).

Deși Leibowitz a refuzat să recunoască faptul că era o revoluționară, realizările ei remarcabile au deschis în cele din urmă ușile pentru femei în domeniul predării Torei.

Leibowitz nu a avut copii, și în pofida tuturor realizărilor sale, afirma deseori că ar renunța la tot pentru a putea avea copii. La înmormântarea Nehamei în 1997, nepotul ei a spus: "Toți cei care se simt la fel ca mine, ca un fiu pentru Nehama, se pot alătura rostind rugăciunea Kaddish împreună cu mine." Zeci de voci din camera respectivă s-au ridicat la unison: "Yitgadal v'yitkadash shemei raba." Conform dorinței sale, piatra ei de mormânt este inscripționată simplu: "Nehama Leibowitz: Învățătoare."

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA