Argumentul ontologic al lui Kurt Gödel 1/3

Kurt Gödel este cel mai bine cunoscut de către matematicieni și de către publicul larg pentru teoremele sale de incompletitudine. Fizicienii, de asemenea, îi cunosc faimosul său model cosmologic, în care liniile temporale se apropie una de cealaltă într-un continuum spațiu-timp curbat, astfel încât trecutul îndepărtat și viitorul sunt unul și același. Ceea ce este mai puțin cunoscut este faptul că Gödel a schițat o versiune revizuită a argumentului ontologic tradițional al lui Anselm de Canterbury, pentru existența lui Dumnezeu.

Cum ajunge un matematician să fie implicat în chestiunea legată de Dumnezeu? Gödel a fost un mistic, a cărui cercetare matematică a ilustrat o atitudine filozofică apropiată de neo-platoniști. Din acest punct de vedere, Gödel a avut multe în comun cu teologii și filozofii medievali, precum și cu matematicienii secolului XX, care au fost pionierii teoriei computației și științelor computaționale moderne. Totuși, un motiv mai profund al contribuției lui Gödel la argumentul ontologic este acela că cele mai sofisticate versiuni ale argumentului ontologic sunt scrise astăzi în termeni de logică modală, o ramură a logicii care era familiară cărturarilor medievali și care a fost axiomatizată de către C. I. Lewis (a nu fi confundat cu C. S. Lewis sau C. Day Lewis). S-a dovedit că logica modală nu constituie numai un limbaj folositor pentru discutarea chestiunii lui Dumnezeu, dar de asemenea este un limbaj util pentru teoria argumentării, studiul a ceea ce poate sau nu poate fi dovedit cadrul sistemelor deductive matematice. Chestiunile completitudinii sistemelor matematice, a independenței axiomelor față de alte axiome, și chestiunea consistenței sistemelor matematice formale constituie toate părți ale teoriei argumentării.

Discuțiile despre teoria argumentării seamănă deseori cu un discurs despre Dumnezeu:

* Atunci când vorbești despre Dumnezeu, trebuie să discuți chestiuni ca "dacă Dumnezeu a creat Universul, atunci cine l-a creat pe Dumnezeu?" În cadrul teoriei argumentării trebuie să discuți probleme ca "dacă o propoziție este adevărată, atunci este adevărat că putem dovedi propoziția?"

* În metafizică, o persoană discută posibila existență a unor lumi ipotetice în care Dumnezeu nu există. În teoria argumentării, o persoană examinează independența unei axiome prin găsirea unor modele în cadrul cărora axioma nu funcționează.

* În metafizică, o persoană poate vorbi despre "colapsul modal", în care orice propoziție care este adevărată într-o măsură oarecare este în mod necesar adevărată. În teoria argumentării, o persoană poate vorbi despre "completitudine", în care fiecare propoziție care poate fi adăugată complet sistemului de axiome poate fi dovedită din alte axiome.

O parte din munca de pionierat a lui Kurt Gödel a arătat faptul că logica modală a filozofilor, care a fost utilizată pentru analiza argumentului ontologic pentru existența lui Dumnezeu, a fost de asemenea foarte folositoare în cadrul teoriei argumentării și în matematică.

Neutrinii, viteza luminii și teoria relativității

Autorii unui experiment al CERN (experimentul OPERA) au susținut că au înregistrat neutrinii depășind limita fundamentală de viteză din universul cunoscut. Particulele subatomice se pare că au călătorit mai repede decât viteza luminii, de la un laborator din apropiere de Geneva, Elveția, până la un detector amplasat în Italia. Unele voci au mers de la a cere modificarea teoriei relativității, până la a postula posibilitatea călătoriei în timp. Cred că, înainte de a realiza un tablou complet, trebuie să luăm în considerare câteva chestiuni esențiale. Voi formula acest lucru sub forma a șapte întrebări, cu răspunsurile adecvate.

1. Ce sunt neutrinii?

Neutrinii sunt particule subatomice aproape lipsite de masă, care sunt recunoscute pentru faptul că rareori interacționează cu alte forme ale materiei, neutre din punct de vedere electric și cu un spin¹ semi-întreg. Neavând sarcină electrică, neutrinii nu sunt afectați de radiațiile electromagnetice care acționează asupra particulelor încărcate electric precum electronii sau protonii. Neutrinii sunt influențați numai de forța subatomică slabă² și de gravitație.

Neutrinii sunt creați ca urmare a unor anumite tipuri de dezintegrări radioactive sau reacții nucleare care au loc în stele, reactoare nucleare sau atunci când raze cosmice lovesc atomi. Există trei tipuri cunoscute de neutrini: electronic (ν_e), miuonic (ν_μ) și tauonic (ν_τ). Fiecărui tip de neutrin îi corespunde o anti-particulă, numită anti-neutrin cu o chiralitate³ opusă.

Majoritatea neutrinilor care traversează Terra provin de la Soare. Aproximativ 65 de miliarde de neutrini solari trec în fiecare secundă prin fiecare centimetru pătrat perpendicular pe direcția Soarelui în zona Pământului.

Neutrinul a fost postulat prima oară în 1930 de către Wolfgang Pauli, pentru a menține neschimbată conservarea energiei, conservarea impulsului și conservarea spinului unghiular în dezintegrarea beta. Acest lucru a fost realizat prin adăugarea unei particule încă nedetectate, pe care Pauli a denumit-o neutron, pe lângă proton și electron, ca produse deja cunoscute ale dezintegrării beta. Acesta a presupus că o particulă nedetectată purta vina pentru observarea diferențelor între energia, impulsul și spinul unghiular al particulelor inițiale și finale.

Pauli a propus inițial ca particula luminoasă să fie numită neutron. Atunci când James Chadwick a descoperit o particulă nucleară mult mai mare în 1932 și a numit-o tot neutron, asta a dus la existența a două particule cu același nume. Enrico Fermi, care a dezvoltat teoria dezintegrării beta, a născocit termenul "neutrino" (echivalentul în italiană a "cel mic neutru") în 1933, ca o metodă de a rezolva confuzia. Lucrarea lui Fermi, scrisa în 1934, a unificat neutrinul lui Pauli cu pozitronul lui Paul Dirac și modelul neutron-protonului lui Werner Heisenberg, furnizând baze teoretice solide pentru viitoarele lucrări experimentale. Cu toate acestea, revista Nature a respins lucrarea lui Fermi, susținând că teoria era "prea departe de realitate".

2.7.12 Nehama Leibowitz

Născută în 1905 la Riga, Letonia, Nehama Leibowitz a crescut într-o familie care prețuia valorile tradiționale iudaice dar și cultura seculară. În anul 1919, familia s-a mutat la Berlin, unde tânăra Nehama a învățat Biblia în școli evreiești, a scris articole despre metode de predare a Bibliei în ebraică (Ivrit B'Ivrit) și a studiat pentru doctorat, concentrându-se asupra traducerilor iudeo-germane din secolele XV și XVI.

S-a căsătorit cu unchiul ei mai în vârstă, Yedidyah Lipman Leibowitz, și s-a mutat cu acesta în Palestina în 1930. După sosirea acolo, Nehama Leibowitz a călătorit prin țară predând Torah în cadrul instituțiilor academice și religioase și în fața unor adunări neoficiale. Cursanții acesteia includeau persoane din toate categoriile sociale: imigranți, soldați, kibbutznici (membri ai kibbutz-urilor), religioși sau laici, tineri și bătrâni.

Înainte să împlinească 30 de ani, Leibowitz a început pregătirea altor educatori instruindu-i în tainele predării Bibliei, în cele din urmă publicând câteva lucrări de natură pedagogică. A devenit repede cunoscută drept o profesoară excelentă, având un stil cald, spiritual și creativ, alături de o manieră strictă în sala de clasă.

A obținut un post de profesor la Universitatea din Tel-Aviv, și a primit numeroase premii în decursul vieții, inclusiv prestigiosul Premiu pentru Domeniul Educației în Israel în 1956.

Studii și lucrări

În 1942, o parte din studenții lui Leibowitz, un grup de femei tinere dintr-un program special de absolvire, au hotărât că vor să continue studierea materialelor acesteia chiar și după încheierea semestrului școlar. Drept răspuns, Leibowitz a început expedierea unor lucrări - cunoscute drept gilyonot - către kibbutzurile acestora.

Lucrările conțineau comentarii biblice indisponibile la acea vreme, pe care Leibowitz le descoperise la Biblioteca Națională din Ierusalim - de exemplu, lucrarea unui cărturar italian, Isaac Reggio (1784-1855). Studenții lui Leibowitz au replicat cum au putut mai bine, contestând anumite comentarii sau versete din Biblie, și expediind răspunsurile prin poștă. Nehama le-a răspuns în următoarea lucrare, creând astfel un dialog neîntrerupt.

În curând, și alții și-au exprimat interesul pentru lucrările lui Leibowitz, iar numărul corespondenților a urcat la câteva mii. Leibowitz a continuat această acțiune vastă timp de câteva decenii, fără să fie plătită pentru asta.

În anii 1950, Leibowitz a început publicarea unor pamflete, apoi a unor cărți cu eseuri despre pericopele săptămânale ale Torah. Aceste cărți au fost traduse ulterior în șase limbi.

Impactul asupra studierii Bibliei

Maniera analitică în care Leibowitz a prezentat, examinat și comparat ideile diverșilor comentatori ai Bibliei a fost fără precedent. A îndrăznit să aducă laolaltă voci diferite de comentatori, inclusiv anumiți gânditori neortodocși și ne-evrei precum Martin Buber și Thomas Mann.

În locul folosirii metodelor tradiționale ale criticismului biblic, Leibowitz a ales o abordare literară a textului biblic. Influențată de operele lui Martin Buber, Franz Rosenzweig și Ludwig Aryeh Strauss, aceasta a implementat felurite tehnici de analiză literară a Bibliei, acordând atenție unor cuvinte-cheie, pasaje retrospective, paralelisme și alte mijloace literare.

Este cunoscută mai ales pentru compararea narațiunilor repetate. De exemplu, a subliniat diferențele subtile ale felului în care soția lui Potifar relatează povestea inventată a încercării de viol a lui Iosif, mai întâi servitorilor săi, apoi soțului. Diferențele dintre cele două relatări, a explicat Leibowitz, oferă cititorului o privire asupra stării mentale a personajului.

În pofida insistenței acesteia împotriva acestui fapt, analiza literară originală este prezentă în opera sa. În consecință, poate că a afirmat că nu este "decât o profesoară", dar de fapt a fost o deschizătoare de drumuri în analiza Bibliei. Multe din metodele sale literare au fost popularizate de lucrările unor scriitori ulteriori, precum Jan Fokkelman și Robert Alter.

Abordarea lui Leibowitz nu a fost, totuși, limitată numai la abordarea literară modernă. A anticipat, de asemenea, unele tendințe postmoderne în analiza textuală, și anume legitimitatea interpretărilor multiple și căutarea unor dimensiuni psihologice sau morale ascunse. Acest lucru a inițiat un aspect subiectiv al interpretării, un concept principal în cadrul gândirii postmoderne.

Leibowitz și-a concentrat atenția și asupra comentariilor clasice despre Biblie, precum cele ale lui Rashi și Nahmanides. Acestea fuseseră întrucâtva desconsiderate atât de lumea Yeshiva (care era preocupată aproape exclusiv de studierea Talmudului), cât și de lumea seculară (interesată doar de criticismul biblic și de istorie). Astăzi, întrebarea ei, "Care este problema lui Rashi?" este una obișnuită.

În scrierile și învățăturile sale, Leibowitz a respins abordarea criticismului biblic pe care l-a studiat în universitățile germane în tinerețea ei. Nu a acceptat dimensiunile arheologice, geografice și istorice, considerându-le irelevante pentru adevăratul mesaj al textului. În schimb, Leibowitz credea că profesorul trebuie să se concentreze asupra lecțiilor etice și teologice importante ale narațiunii, fără a pierde timpul cu informații "triviale".

Personalitatea, valorile și credințele

Leibowitz a insistat ca toată lumea s-o numească "Nehama" și a refuzat interviurile sau să le permită oamenilor să vină la prelegerile sale doar pentru a o întâlni. Obișnuia să spună, "Nu sunt un muzeu!" Stilul ei de viață era unul modest, iar cei care-i pătrundeau în apartament erau deseori surprinși de puținul confort fizic pe care și-l acorda.

Sionistă înfocată, Leibowitz a refuzat să părăsească Israelul chiar atunci când i-au fost oferite sume mari de bani pentru a ține prelegeri în străinătate. Preda lecțiile despre Biblie în ebraică, limbă care credea că trebuie vorbită de toți evreii.

Leibowitz era o persoană extrem de religioasă, dar de genul care punea accentul pe studiu și pe legi, pe responsabilitate și etică, mai degrabă decât pe dimensiunile extazului și misticismului. În această privință semăna cu fratele ei, Yeshayahu, un filosof și sociolog faimos și controversat.

În vreme ce credea în plată egală pentru femei, și că femeile trebuie să poată studia Torah, Leibowitz s-a opus multor idei feministe. Nu dorea să conteste balanța rolurilor desemnate în mod tradițional în cadrul iudaismului sau să modifice halakhot (legile evreiești) referitoare la femei. Respingea apelul ca femeile să obțină funcții precum cea de rabin și să preia porunci precum purtarea de tefillin (tefillin, pl.; sg.-tefillah=cutie din piele conținând pergamente inscripționate cu versete din Torah, pe care evreii practicanți trebuie să le poarte în timpul slujbelor săptămânale de dimineață).

Deși Leibowitz a refuzat să recunoască faptul că era o revoluționară, realizările ei remarcabile au deschis în cele din urmă ușile pentru femei în domeniul predării Torei.

Leibowitz nu a avut copii, și în pofida tuturor realizărilor sale, afirma deseori că ar renunța la tot pentru a putea avea copii. La înmormântarea Nehamei în 1997, nepotul ei a spus: "Toți cei care se simt la fel ca mine, ca un fiu pentru Nehama, se pot alătura rostind rugăciunea Kaddish împreună cu mine." Zeci de voci din camera respectivă s-au ridicat la unison: "Yitgadal v'yitkadash shemei raba." Conform dorinței sale, piatra ei de mormânt este inscripționată simplu: "Nehama Leibowitz: Învățătoare."

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.7.11 Malbim

Malbim este un acronim pentru Meir Laib Ben Yehiel Michal (sau Meir Leibush ben Jehiel Michel Weiser), rabin și exeget biblic rus (1809-1879).

Malbim a ocupat mai multe funcții de rabin, printre care și cea de rabin-șef al României, începând cu anul 1859, post pe care a fost silit să-l părăsească, deoarece a căzut în dizgrația comunității iudaice locale, din cauza viziunii sale stricte referitoare la legile alimentare și alte ritualuri.

O parte dintre evreii din București, cetățeni austrieci numiți sudiţi, conduși de către dr. Iuliu Barasch doreau să introducă o serie de schimbări în stilul de viață al comunității evreiești locale. Însă, Malbim prefera stilul de viață tradițional al evreilor ortodocși, care cerea păstrarea riguroasă a legilor și tradițiilor iudaice, respingând orice modificare a Siddur (cartea de rugăciuni iudaice), abandonarea bărbilor sau alte schimbări ale aspectului exterior.

Malbim era un oponent al Templului Coral, care avea cor și orgă, fiind o imitație a Marii Sinagogi din Leopoldstadt, Viena, și care va deveni în curând (1864) principala sinagogă neo-ortodoxă din România. De asemenea, acesta a condamnat înființarea (înaintea sosirii sale) a primelor două școli elementare laice pentru copiii evrei din București. Stilul autoritar al lui Malbim a făcut ca o parte a comunității religioase evreiești să devină ostilă la adresa sa. Datorită plângerilor, intrigilor și acuzațiilor acestora, Malbim a fost arestat. A fost eliberat după scurt timp, la intervenția lui Sir Moses Montefiore, cu condiția însă de a părăsi România.

Malbim a mers la Constantinopol, plângându-se despre felul în care fusese tratat guvernului otoman, fără a obține însă vreun rezultat. După șase luni petrecute la Paris, a ajuns la Lunschitz (Łęczyca), în Polonia aflată sub ocupația Rusiei la acea dată, drept succesor al socrului său decedat, Haim Auerbach (1866). La scurt timp după asta, devine rabin la Herson, fiind apoi chemat să conducă rabinatul din Moghilev, pe Dniepr (1870). Aici însă, lipsa sa de subordonare i-a adus antipatia evreilor bogați; aceștia l-au denunțat ca fiind un criminal politic, iar guvernatorul Moghilevului i-a ordonat să părăsească orașul.

Malbim a plecat apoi la Königsberg, devenind rabin-șef al comunității evreiești poloneze, dar nu a avut mai mult succes decât la București sau Moghilev, fiind mereu hărțuit de către evreii germani. În septembrie 1879, Malbim se afla pe drumul către Kremenchuk, unde fusese numit rabin, când s-a îmbolnăvit și a murit apoi la Kiev.

Comentariile lui Malbim despre Biblie au devenit unele dintre cele mai populare comentarii pentru comunitatea evreilor ortodocși, datorită intenției sale de a arăta, în principal prin investigația filologică, faptul că învățăturile Torei Orale, așa cum se găsesc în Talmud, sunt conținute de Torah Scrisă, Pentautehul.

Foarte puțini cercetători biblici moderni sunt atrași de metodologia lui Malbim, dar recunosc însă numeroasele pătrunderi ale semnificației textelor biblice cuprinse de comentariile acestuia.

Malbim era familiarizat cu teoriile științifice și filozofice din zilele sale, care - afirma acesta - nu sunt în vreun fel opuse Bibliei, dacă aceasta din urmă este înțeleasă și interpretată corect.

De exemplu, în comentariul său cu privire la porunca de a-ți iubi aproapele, acesta subliniază faptul că asta nu poate însemna că un om este obligat ad-litteram să-i iubească pe alții ca pe sine însuși, ci că porunca înseamnă că ceilalți trebuie tratați în felul în care vrem să fim tratați noi înșine. Mai mult, acesta susține că porunca nu se aplică numai altor evrei, ci tuturor ființelor umane.

În comentariul său despre primul psalm, Malbim dezbate, într-o manieră mai mult sau mai puțin modernă, natura fericirii și modul în care fericirea în viață poate fi obținută.

Malbim a studiat Kabbalah cu un profesor expert și se folosește deseori de idei cabaliste în interpretările sale despre Biblie, mai ales în comentariul său cu privire la povestea creației de la începutul Genezei. Comentariul lui Malbim este formulat pe de-a întregul în maniera tradițională. Nu găsește vreo utilizare pentru teoriile criticismului biblic, chiar dacă pare să accepte viziunea modernă conform căreia Psalmul 137 nu a fost compus de către regele David, ci de cineva care a trăit pe vremea evenimentelor pe care le descrie, în timpul exilului babilonian.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA