Cartea lui Stephen Hawking "A Brief History of Time" a înregistrat vânzări record. O notă din culegerea sa ulterioară, "Black Holes and Baby Universes", dezvăluie că "A Brief History of Time" a rămas pe lista celor mai vândute cărți din The New York Times timp de 53 de săptămâni, că din februarie 1993 a fost pe lista celor mai vândute cărți din The Sunday Times timp de 205 săptămâni și că a fost deja tradusă în 33 de limbi. (p. 29). Tot în acea culegere, Hawking remarca într-o paranteză: "În faza de redactare am tăiat aproape complet ultima propoziție din carte... Dacă făceam asta, vânzările ar fi fost înjumătățite." Pentru a aprecia acea propoziție este necesar să fie citit întregul paragraf cu care se încheie cartea:
"Totuși, dacă descoperim într-adevăr o teorie completă, ea trebuie să poată fi înțeleasă în mare, cu timpul, în principiu de oricine, nu numai de câțiva oameni de știință. Atunci noi toți: filozofi, oameni de știință și oameni obișnuiți, ar trebui să putem lua parte la discutarea problemei: de ce existăm noi și universul. Dacă găsim răspuns la această întrebare, acesta ar reprezenta triumful final al rațiunii umane — pentru că atunci am cunoaște gândirea lui Dumnezeu." (pagina 193, în ediția în limba engleză)
De vreme ce cartea lui Hawking a ajuns extrem de populară, iar autorul consideră că aceasta se datorează în mare parte presupuselor implicații teologice ale cărții, acestea merită cu siguranță o examinare critică. Însă, faptul că a fost atât de aproape de șterge acea propoziție finală, sugerează că Hawking nu a fost foarte interesat de aceste posibile implicații. Cu certitudine, acesta nu reușește să facă distincțiile necesare pentru examinarea productivă a acestora.
De exemplu, dacă există un răspuns adevărat la întrebarea de ce există universul, acesta poate fi numai din cauză că, de fapt, universul a fost și/sau este cauzat ceva din afara sa. Chiar dacă acesta este cazul, aceasta nu înseamnă în mod imperios - așa cum se presupune prea ușor de multe ori - că o astfel de cauză trebuie să fie un Dumnezeu personal, capabil să aibă intenții în crearea și susținerea noastră și a universului pe care-l locuim.
Mulți dintre oamenii de știință din secolele anterioare - Michael Faraday, de exemplu - credeau că toate legile naturale, și nu numai cele fundamentale, furnizează o privire în gândirea lui Dumnezeu. Deoarece, aceste legi naturale erau și sunt, în viziunea acestora, principiile pe baza cărora Dumnezeu a proiectat și controlează universul Său.
Pentru aceștia, și probabil pentru majoritatea cititorilor lui Hawking, cuvântul "Dumnezeu" se referă la ipoteticul omnipotent, omniscient, imaterial și totuși personal Creator; tradiționalul Dumnezeu mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului. Această concepție a lui Dumnezeu trebuie să fie deosebită în mod clar de aceea a lui Einstein; care este într-un fel și cea a lui Hawking. Einstein a fost întrebat odată dacă crede în Dumnezeu. Acesta a replicat că el crede în Dumnezeul lui Spinoza. De vreme ce pentru Spinoza cuvintele "Dumnezeu" și "Natura" erau sinonime, Einstein a fost, în ochii iudaismului, creștinismului și islamului, în mod neechivoc un ateist. A fost în această înțelegere a lui Spinoza a cuvântului "Dumnezeu", protestul lui Einstein împotriva teoriei cuantice: "Dumnezeu nu joacă zaruri..." Într-o manieră similară trebuie interpretată declarația acestuia, inscripționată astăzi în Fine Hall din Universitatea Princeton: "Dumnezeu care creează, și este natura, este foarte dificil de înțeles, dar acesta nu este arbitrar sau răuvoitor."
I. A EXISTAT UN BIG BANG INIȚIAL?
Să presupunem acum că, făcând această deosebire, ne punem întrebarea dacă Hawking a oferit vreun motiv pentru a crede că universul a fost și/sau este cauzat pentru a exista, iar pentru a avea caracteristicile observabile astăzi a fost determinat de către un Dumnezeu, în înțelesul tradițional și popular dintre cele două înțelegeri. În pofida faptului că fraza de încheiere din prima sa carte pare să ofere răspunsul "de niciun fel". În 1981 a fost emisă pentru prima oară "posibilitatea ca spațiul-timpul să fie finit, dar fără să aibă graniță, lucru ce înseamnă că nu are nici început, nici un moment al Creației". Această posibilitate a ajuns să fie considerată o realitate de către Hawking; o realitate care are "implicații profunde pentru rolul lui Dumnezeu în problemele universului."(p. 158):
"Atâta timp cât universul a avut un început, putem presupune că a avut un creator. Dar, dacă universul este complet independent, neavând limită sau margine, el nu ar fi avut nici început nici sfârșit: el pur și simplu ar fi fost. Și atunci, la ce bun un creator?" (p. 156 - 157)
Sugestia reprezentată de acea întrebare retorică nu poate decât să fie pe placul celor lipsiți de credință. Totuși, oricât de atrăgătoare este acea concluzie, oricine care nu este un fizician teoretician este tentat să răspundă precum personajul unei piese de Broadway: "Dacă Big Bang-ul nu a fost începutul, totuși este satisfăcător până când va veni începutul." Se pare că însuși Hawking are măcar puțină simpatie pentru un astfel de răspuns. Deoarece acesta spune că: "Un univers în expansiune nu exclude posibilitatea unui creator, dar introduce limitări asupra momentului când el ar fi putut să facă aceasta!" (p. 10). La aceeași pagină Hawking menționează că:
"Observațiile lui Hubble sugerau că a existat un moment numit Big Bang, când universul era infinit de mic și infinit de dens. În aceste condiții, toate legile științei și, prin urmare, toată capacitatea de a preciza viitorul, nu funcționau. Dacă au existat evenimente înaintea acestui moment, atunci ele nu puteau afecta ceea ce se întâmplă în prezent. Existența lor poate fi ignorată deoarece nu ar avea consecințe observabile." (p. 10)
Prin urmare, consecința pare să fie aceea că, chiar dacă s-ar considera că universul așa cum îl știm a început cu Big Bang-ul, fizica trebuie să rămână în mod radical agnostică: este imposibil din punct de vedere al fizicii să se descopere dacă ceva anume a provocat acel Big Bang.
Scriind că "un univers în expansiune nu exclude posibilitatea unui creator, dar introduce limitări asupra momentului când el ar fi putut să facă aceasta!" (p. 10), Hawking se comportă ca și cum pentru el, sau poate că numai pentru cititorii săi, problema este nu să descopere dacă este suficient sau măcar există vreo dovadă clară pentru a crede în existența unui Creator, ci în schimb să găsească vreo utilizare cosmologică convenabilă pentru un Dumnezeu deja cunoscut sau despre care se crede că există și este activ. Așadar, odată ce Hawking este convins că, de vreme ce universul nu a avut un început, nu există vreun loc pentru Dumnezeu pentru a servi drept Primă Cauză "la început", acesta începe să caute altundeva o utilizare divină convenabilă.
Această deosebire între cele două concepții ale problemei este de o importanță crucială. Deoarece, numai în cazul în care o persoană crede că are suficiente motive explicite raționale care să justifice credința sa în existența și în activitățile unui Dumnezeu, devine rațional pentru aceasta să presupună că Dumnezeul său a cauzat universul să existe și să se producă Big Bang-ul. În absența unei astfel de credințe prealabile, fizicienii aleg să speculeze în privința naturii posibilei dar necunoscutei cauze a Big Bang-ului, fiind determinați să găsească o cauză, care ei și colegii lor au descoperit că funcționează în cadrul universului cunoscut. Doar în ultima instanță, le va intra în mințile lor imparțiale o astfel de idee, precum crearea unei Ființe omnipotente, omnisciente, imateriale și personale. Iar, chiar dacă ar lua în considerare o astfel de idee, vor ezita cu siguranță să adauge la aceasta ideea că Creatorul se comportă părtinitor cu creația sa, favorizând un anumit fel de comportament și pedepsind un altul.
Cu toate că are o mare importanță, acest ultim aspect este de multe ori trecut cu vederea. Motivul, în mod cert, este acela că toți cei care au încercat să găsească motive explicite pentru a crede în Dumnezeul mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului, ei înșiși au crescut în mijlocul celor pe care islamul îi cunoaște drept "popoarele Cărții". Bărbații și femeile crescuți în astfel de medii au fost, și majoritatea dintre noi încă suntem, înclinați, prin intermediul învățăturilor profetice ale generațiilor de părinți și pedagogi, de preoți și rabini, de imami și ayatolahi, să accepte, fără a pune întrebări, concepția unei cauze ipotetice și de susținere a universului, a unei Ființe omnipotente, omnisciente, imateriale și totuși personale, care este în același timp părtinitoare, aprobând și recompensând un anumit gen de comportament uman, în timp ce dezaprobă și pedepsește un altul. Însă, pentru cineva care a fost de prima dată deschis la ideea unui Creator omniscient și omnipotent, i se va părea în mod sigur evident faptul că tot ceea se întâmplă sau nu se întâmplă în cadrul unui univers creat trebuie să fie exact și numai ceea ce dorește Creatorul acestuia să aibă loc sau nu, va avea loc. [N.trad: Flew ignoră aici cu bună-știință liberul arbitru, insistând pe ideea perimată a determinismului.] Cu siguranță suntem cu toții membrii unui gen de creaturi care pot să facă alegeri între posibilele cursuri alternative ale unei acțiuni. Însă, un Creator ipotetic omnipotent și omniscient trebuie presupus - în absența unei revelații supranaturale contrare - a garanta faptul că suntem cu toții indivizi care alegem în mod liber să efectuăm toate alegerile pe care le facem, indiferent în ce sens dorește acel Creator ca aceste alegeri să fie făcute în mod liber.
În această perspectivă putem considera realizarea, atribuită în mod tradițional lui Moise, drept având o importanță cu adevărat istorică. Pentru că acesta a fost cel care se presupune că a produs Dumnezeul teismului mozaic, printr-o îmbinare extraordinară a unui zeu limitat, finit, tribal cu un Creator omniscient și omnipotent. Deși, extrem de bogat, acest lucru nu a fost cazul unui amestec teologic. Zeii tribali sunt devotați în mod natural valorilor și intereselor tribului. Acest lucru este, la urma urmei, scopul acestora. Însă, este la fel de natural să fie descris Creatorul drept o ființă aflată "dincolo de bine și rău."
II. AȘADAR, DE CE EXISTĂ UNIVERSUL?
Către sfârșitul cărții sale, "A Brief History of Time," Hawking transcende pentru o clipă agnosticismul auster, care ar părea că este atitudinea potrivită pentru fizicienii despre care nu se presupune că au fost învredniciți cu vreo revelație supranaturală. Deoarece, acesta emite posibilitatea ca într-o bună zi toată lumea să poată juca un rol "la discutarea problemei: de ce existăm noi și universul." (p. 193). Această posibilitate, crede acesta, va fi realizată "dacă descoperim într-adevăr o teorie completă, ea trebuie să poată fi înțeleasă în mare, cu timpul, în principiu de oricine" (p. 193). Însă, așa cum acesta a spus anterior:
"Chiar dacă există o singură teorie unificată posibilă, ea este doar un set de reguli și ecuații. Ce este ceea ce animă ecuațiile și le face să descrie universul? Abordarea obișnuită a științei construcției unui model matematic nu poate răspunde la întrebări de genul: de ce trebuie să existe un univers pe care să-l descrie modelul? De ce există universul? Teoria unificată este atât de restrictivă încât determină propria lui existență? Sau el a avut nevoie de un creator și dacă da, a avut acesta un efect asupra universului? Și cine l-a creat pe el?" (p. 192)
Putem afla mai multe despre gândirea lui Stephen Hawking, din cartea sa ulterioară, "Black Holes and Baby Universes". Acolo, în interviul acordat pentru Desert Island Discs, acesta spune că, după toată munca sa teoretică, "există încă întrebarea: de ce universul se deranjează să existe? Dacă vreți, puteți să-l definiți pe Dumnezeu ca fiind răspunsul la această întrebare" (p. 159).
Într-adevăr, puteți. Însă, este important să apreciați cât de puțin s-a realizat prin această manevră verbală. Hawking a precizat pur și simplu că cuvântul "Dumnezeu" este echivalent cu expresia "cauza existenței universului". Iar această manevră verbală nu face nimic pentru a stabili măcar că a existat o cauză a existenței universului, cu atât mai puțin ca această cauză a fost Dumnezeul mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului.
Poate fi edificator aici de amintit un fragment din cartea "Dialoguri asupra religiei naturale" de David Hume. Deoarece în partea I a acelor Dialoguri, Philo, care de obicei este considerat drept purtătorul de cuvânt al lui Hume însuși, sugerează că:
"Atunci când oameni raționali tratează aceste subiecte, întrebarea nu poate privi niciodată ființa, ci numai natura Divinității. Prima...este incontestabilă și axiomatică. Nimic nu există fără o cauză; iar cauza inițială a universului (oricare ar fi) o numim Dumnezeu." (subliniază inițială)
Philo face astfel aceeași sugestie ca Hawking: cuvântul "Dumnezeu" este definit ca referindu-se la cauza prezumtivă a existenței universului. Definind cuvântul "Dumnezeu" în acest sens neutru, Philo ar fi trebuit să accepte că acest Dumnezeu ar avea, de asemenea, nevoie de o cauză a existenței sale, iar acea cauză ar trebuie, de asemenea, să aibă o cauză a existenței sale; și așa la infinit. Însă, dacă oamenii cred fie că universul a avut un început și că Dumnezeul iudaismului, creștinismului și islamului a fost Prima Cauză, fie că universul nu a avut un început și că Dumnezeu a fost, este și va fi Prima Cauză a existenței acestuia, atunci aceștia ar trebui să respingă întrebarea "Cine sau ce l-a făcut sau produs pe Dumnezeu?" ca fiind necuprinzătoare și inutilă. Deoarece Dumnezeul lor este prin definiție Prima Cauză neprovocată a tuturor lucrurilor; o Ființă necreată, eternă și fără început.
Într-o conferință ținută în anul 1987, și publicată drept capitolul 9 din "Black Holes and Baby Universes," Hawking spunea că "știința...nu poate răspunde la întrebarea de ce universul există," și se confesa că "nu știu răspunsul la asta" (p. 90). Dar, dacă universul nu a avut început, de ce trebuie să presupunem că trebuie să fi existat o cauză a existenței acestuia, chiar dacă nici Hawking nici altcineva nu știe care a fost aceasta? Hawking însuși, așa cum am văzut, a argumentat în "A Brief History of Time" că, "dacă universul este complet independent, neavând limită sau margine, el nu ar fi avut nici început nici sfârșit: el pur și simplu ar fi fost. Și atunci, la ce bun un creator?" (p. 157). Dar la ce bun atunci orice alt gen de cauză? De ce nu putem pur și simplu accepta existența universului, așa cum pur și simplu teiștii acceptă existența Dumnezeului lor, ca fiind până la urmă un fenomen neexplicat și inexplicabil? [N.trad.: Aici Flew aberează. Universul a apărut din neant și fără cauză?! Asta nu este știință, ci se numește fanatism.]
Este important aici să recunoaștem că orice sistem explicativ poate esențialmente să se sfârșească cu ceva care nu este, iar unele lucruri nu sunt, explicabil. Să presupunem, de exemplu, că observăm și suntem nedumeriți de faptul că noua noastră vopsea albă de deasupra aragazului a devenit foarte repede închisă la culoare. Prima etapă este aceea de a descoperi că asta se întâmplă întotdeauna, cu acest gen de aragaz și cu acest gen de vopsea. Ducând chestiunea către a doua etapă, învățăm că acest fenomen este explicat de anumite regularități ale combinațiilor chimice: sulful din fumul aragazului formează un compus cu ceva din vopsea, iar asta îi schimbă acesteia culoarea. Mergând mai departe, vom afla că murdăria din bucătăria noastră este una dintre numeroasele consecințe ale adevărului privind teoria atomo-moleculară a structurii materiei. Și așa mai departe. În fiecare etapă, explicația este și trebuie să fie definită în termeni care, cel puțin în respectiva etapă, sunt sau au fost acceptați drept fenomene inexplicabile ale faptului că pur și simplu așa stau lucrurile.[N.trad.: Raționament pueril. Trebuie să acceptăm că sursa inițială a universului este ce? Magia?]
Prin urmare, concluzia este aceea că până și numai dacă găsește suficiente dovezi explicabile pentru a justifica faptul că el consideră că universul este creat și menținut de către o Ființă personală, Hawking trebuie să adopte poziția pe care Hume, din respect pentru Pierre Bayle, nu a numit-o ateism stratonian, ci stratonician. Această poziție este numită astfel după Strato din Lampsacus, care a fost următorul director după Aristotel al Lyceum. Afirmația lui Strato a fost aceea că existența universului și existența a orice ar putea fi descoperite ca fiind legile sale fundamentale pur și simplu trebuie acceptate ca atare, fără ca alte explicații să fie necesare sau posibile. [N.trad.: Cu alte cuvinte, Flew, spune crede și nu cerceta. Amuzant!]
Antony Flew - 1996
N.trad.: Ceea ce este interesant este că, atât Hawking, cât și Flew, s-au răzgândit ulterior. Flew a ajuns să accepte faptul că universul este creat, de ceva sau cineva, iar Hawking l-a exclus pe Dumnezeu din ecuația originii universului. Voi aborda aceste aspecte într-o postare viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu