2.7 Comentarea Bibliei

Biblia este un text complex și auto-referențial. În perioada midraș-ului clasic (interpretările rabinice omiletice ale Scripturii, dintre secolele II-VII), cărturarii au scris midrașim (plural) pentru a conecta diversele texte biblice unul cu celălalt, conform canonului prescris de halahah (legea evreiască), și potrivit propriilor lor experiențe contemporane. Această abordare midrașică a fost practic singura metodă prin care evreii interpretau Biblia, până la cucerirea islamică din secolul al VII-lea.

După ce evreii au început să învețe de la cărturarii arabi principiile gramaticii și filologiei, un nou model de interpretare a Bibliei s-a dezvoltat - metoda p'shat (simplă). Pentru practicanții săi medievali, p'shat însemna căutarea semnificației textului în cadrul contextului lingvistic, literar și istoric al acestuia. Mulțumită dezvoltării gramaticii ebraice, începând cu studiul lui Saadiah Gaon din secolul al X-lea și continuând în Spania cu lingviști precum Yonah Ibn Yanach, practicanții metodei p'shat au avut unelte redutabile în sprijinul lor.

Metoda p'shat respinge presupunerile fundamentale ale metodei midrașice sau d’rash (omiletice). Luând în considerare acest verset, referitor la cuvintele lui Dumnezeu către Moise, anterioare revelației de pe muntele Sinai: “Grăiește casei lui Iacov și vestește fiilor lui Israel așa” (Exodul 19:3). Pentru Rashi, comentatorul biblic preeminent care s-a bazat într-o bună măsură pe metoda d'rash, cele două jumătăți ale versetului trebuie să se refere la chestiuni diferite. Rashi: “Grăiește casei lui Iacov - acestea sunt femeile, vorbește-le dulceag. Și vestește fiilor lui Israel - explică pedepsele și detaliile bărbaților." Apologeții ar putea argumenta că Rashi sugerează că Dumnezeu l-a instruit pe Moise să enunțe legea față de bărbați, care sunt nesupuși din fire, în vreme ce femeile nu aveau nevoie de amenințări, dar pentru cine a citit scrierile lui Rashi, este evident că acesta folosește metoda midrașică în interpretarea acestui verset.

Pe de altă parte, Avraham Ibn Ezra, din școala medievală spaniolă, prezintă două interpretări p'shat diferite. Prima se bazează pe analiza filologică; "Grăiește casei lui Iacov - aceasta se referă la cei care sunt aici astăzi, precum și la descendenții acestora..iar cuvântul casa l-am explicat deja" referindu-se la comentariul său privind Exodul 1:1, unde arată precum "casa" înseamnă descendenții cuiva. Acesta respinge interpretarea precum "casa" ar însemna soție, așa cum a considerat Rashi. A doua interpretare a lui Ibn Ezra este din punct de vedere literar:

"De ce fac oamenii asta? Este ca și cum nu ar fi citit profeții, care se repetă pentru subliniere, iar aceasta este abordarea limpezimii. Vedem, de asemenea, acest lucru în poezia liturgică a străbunilor, în rugăciunile pentru Roș Hașanah."

Metodele filologice moderne ar putea să difere de interpretarea lui Ibn Ezra, dar analiza literară a paralelismelor concordă cu modul în care orice cercetător modern ar putea interpreta acest text. Alți mari practicanți medievali ai metodei p'shat, precum Rashbam (un strănepot al lui Rashi) își exprimă în mod clar fidelitatea față de metoda midrașică, dar când vine vorba de interpretarea scripturii, aceștia consideră că trebuie utilizate unelte raționale și științifice, precum mijloacele lingvistice și cunoașterea istoriei. Potrivit acestei abordări, în mod interesant, metoda p'shat poate fi în dezacord cu halahah (legea evreiască).

Alte două metode de interpretare, deși mult mai puțin aplicate, includ metoda remez (aluzie), care interpretează textul biblic ca pe o alegorie sau o metaforă extinsă, și metoda sod (secret), care interpretează Biblia prin prisma cunoștințelor iudaismului mistic.

Aceste patru metode - p'shat, remez, d'rash și sod - au fost cunoscute în mod tradițional sub un acronim, combinând primele lor litere pentru a forma PaRDeS (asemănător cuvântului paradis), care înseamnă livadă sau grădină. Fiecare dintre aceste abordări are multe de oferit cititorului modern al Bibliei. Citind Biblia împreună cu Mikra'ot Gedolot (מקראות גדולות - Scripturile Mari), care conține un mic text biblic pe fiecare pagină, înconjurat de diferite comentarii tradiționale (inclusiv Rashi, Nahmanides și Ibn Ezra), majoritatea medievale, este asemănător asistării la o conversație antică, o dezbatere profundă, întinsă pe mai multe secole, în țări și culturi diferite.

Această dezbatere aprigă a continuat dincolo de Evul Mediu, pe măsură ce evreii din lumea modernă au creat comentarii reflectând propriile lor experiențe și îngrijorări. Unii cărturari evrei moderni au contestat provocările ridicate de studierea științifică a iudaismului și criticismul biblic. Alții au interpretat Biblia cu scopul promovării unei anumite ideologii evreiești. Indiferent de perspectiva cititorului, textul biblic este deschis, iar interpretarea oricui este binevenită - alăturați-vă conversației!

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.6 Traducerea Bibliei

Traducerea este o artă, nu o știință. Sunt arta, abilitatea și sensibilitatea translatorului cele care fac diferența. Acesta trebuie să ia decizia individuală asupra fiecărui pasaj: cum să-l capteze, cum să transmită ceea ce reprezintă, către cineva care nu-l poate citi în original. Traducerea Bibliei constituie un șir de decizii. Translatorul se găsește întotdeauna în căutarea balanței dintre literar și idiomatic. A obține balanța exactă este practic imposibil. Cea mai apropiată traducere rămâne cea reprezentată de Septuaginta.

Există câteva puncte principale comune traducerilor Bibliei în majoritatea limbilor globului. Acestea sunt următoarele:

1. Amestecarea de cuvinte vechi și noi: Deși, multe traduceri moderne elimină majoritatea cuvintelor vechi folosite în limbile țărilor respective, pentru a putea produce o versiune contemporană, păstrează o serie de termeni arhaici, care nu au corespondent în limba contemporană. Rezultatul este, deseori, o exprimare pe care majoritatea contemporanilor au dificultăți în a o înțelege. Totuși, de multe ori, nu există o altă cale mai simplă de a exprima însemnătatea unei fraze în ebraica veche, prin intermediul unei limbi moderne.

2. Prescurtări: majoritatea translatorilor folosesc rareori prescurtări, chiar atunci când traduc discuții în limbajul vulgar. Însă, în vorbirea curentă, rareori cineva vorbește mai mult de cinci minute fără a utiliza o prescurtare. Rezultatul este acela că, practic fiecare conversație din Biblie sună artificial în traducere.

3. Începerea unui verset cu cuvântul "și": Conjuncția ebraică se găsește la începutul aproape tuturor versetelor. De obicei, înseamnă "și", dar are o gamă mult mai largă de semnificații, așa că translatorii o traduc de multe ori prin "dar", "de vreme ce" sau "în timp ce".

4. Idiomuri ebraice: Unele traduceri păstrează idiomurile originale ebraice, chiar dacă acestea sună arhaic în limba în care sunt traduse. De exemplu, o parte a versetului 16;2 din Geneza, este prezentă sub forma "Şi a ascultat Avram vorba Saraii", când putea fi tradus "Și a ascultat-o Avram pe Sarai".

5. Numele lui Dumnezeu: Tetragrammatonul (tetragrama) YHWH este aproape absent în majoritatea traducerilor în limba română. În timpurile biblice, oamenii rosteau cu voce tare numele lui Dumnezeu. În perioada următoare completării Bibliei ebraice, evreii au căpătat obiceiul de a nu mai rosti cu voce tare numele Său. Creștinii au preluat și ei acest obicei. A apărut astfel practica de a spune "Domnul" (ebraică: Adonai), ori de câte ori apăreau cele patru litere ebraice.

6. Genul lui Dumnezeu: Chiar dacă majoritatea oamenilor nu pot concepe o zeitate care este fie bărbat, fie femeie, nu se poate trece peste faptul că Torah se referă la Dumnezeu în termeni masculini. Până și numele lui Dumnezeu este unul masculin (forma feminină ar fi fost THWH).

7. Accentuarea la infinitiv: Ebraica folosește uneori infinitivul unui verb amplasat înaintea verbului propriu-zis pentru a exprima o accentuare. Astfel termenul ebraic "mot yumat" (מוֹת יוּמָת) ar însemna ad-litteram: "va fi a muri". Majoritatea traducerilor în limba română folosesc formula "să fie dat morții" sau "să fie omorât"[Exodul 21:12;21:16].

8. Cazul acuzativului înrudit: Forma la acuzativ a unor cuvinte înrudite cu verbul (de exemplu: "am visat un vis" "am făcut o faptă") este una comună în Biblia ebraică. Acest mod de exprimare nu este unul incorect în limba română, dar creează un ușor disconfort cititorului. De exemplu, halom halamti (Geneza 41:15) este tradus "am visat un vis", deși se putea utiliza forma modernă "am avut un vis".

9. Cuvinte cu semnificații multiple: Termenii ebraici au uneori o varietate largă de semnificații, față de corespondentul lor din limba română. De exemplu, cuvântul ebraic ebed (עֶבֶד ;plural: 'abadim), poate însemna atât "sclav," cât și "slugă", și astfel este necesar să fie tradus în mod diferit, în funcție de context. Cuvântul 'ayef (עייף) poate însemna "obosit", "plictisit", "neputincios" sau "înfometat". Cuvântul gadol (גדול) poate însemna "mare," "grozav", "înalt" sau "bătrân". Translatorii trebuie să decidă, când traduc astfel de termeni, în funcție de contextul acestora.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.5.2 Sclavia biblică

În timpurile moderne, cuvântul "sclavie" înseamnă numai un singur lucru: proprietatea unei ființe umane asupra unei alte ființe umane. În lumea biblică, erau două tipuri de sclavie, dintre care una era permanentă, prin stăpânirea asupra prizonierilor de război, de exemplu. Însă, tipul de sclavie la care se referă majoritatea legilor biblice era de fapt un fel de servitute contractuală, prin care un israelit devenea pentru o perioadă "sclavul" unui alt israelit, de obicei din cauza faptului că primul ajunsese sărac și nu avea o altă opțiune. Un israelit putea să aleagă sclavia permanentă, după perioada de servitute contractuală, deși acest lucru era descurajat. Unui israelit, potrivit legilor biblice, i se garantau anumite drepturi, atât cât timp se găsea în sclavie, cât și la momentul dezrobirii.

În vreme ce tradiția rabinică armonizează diferențele între diversele legi biblice asupra sclaviei, există o diferență de nuanță între acestea, care demonstrează lupta continuă a Israelului cu condiția săracilor.

Exodul despre sclavie

"De vei cumpăra rob evreu, el să-ți lucreze șase ani, iar în anul al șaptelea să iasă slobod, în dar. Dacă acela a venit în casa ta singur, singur să iasă; iar de a venit cu femeie, să iasă cu el și femeia lui. Dacă însă îi va fi dat stăpânul femeie și aceasta va fi născut fii sau fiice, atunci femeia și copiii ei vor fi ai stăpânului lui, iar el va ieși singur. Iar dacă robul va zice: Îmi iubesc stăpânul, femeia și copiii și nu voi să mă liberez, atunci să-l aducă stăpânul lui la judecători și, după ce l-a apropiat de ușă sau la ușori, să-i găurească stăpânul urechea cu o sulă, și-l va robi în veci. Dacă cineva își va vinde fiica roabă, ea nu va ieși cum ies roabele. Dacă ea nu va plăcea stăpânului său, care și-a ales-o, să-i îngăduie a se răscumpăra, dar el nu va avea voie s-o vândă la familie străină, după ce i-a fost necredincios. Dacă a logodit-o cu fiul său, atunci să se poarte cu ea după dreptul fiicelor. Iar dacă va mai lua și pe alta, atunci ea să nu fie lipsită de hrană, de îmbrăcăminte și de traiul cu bărbatul său. Iar dacă el nu-i va face aceste trei lucruri, să iasă de la dânsul în dar, fără răscumpărare."

"Iar de va lovi cineva pe robul său sau pe slujnica sa cu toiagul, și ei vor muri sub mâna lui, aceia trebuie să fie răzbunați; Iar de vor mai trăi o zi sau două, ei nu trebuie răzbunați, că sunt plătiți cu argintul stăpânului lor."(Exodul 21:2-11, 20-21).

Deuteronomul: o versiune mai umană

Să comparăm textul din Exodul cu cel din Deuteronomul:

"De ți se va vinde ție fratele tău, evreu sau evreică, șase ani să fie rob la tine, iar în anul al șaptelea să-i dai drumul de la tine, slobod. Iar când îi vei da drumul ca să fie slobod, să nu-i dai drumul cu mâinile goale; Ci înzestrează-l din turmele tale, din aria ta, de la teascul tău; dă-i și lui din cele cu care te-a binecuvântat Domnul Dumnezeul tău.
Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în pământul Egiptului și te-a izbăvit Domnul Dumnezeul tău. Iată pentru ce îți poruncesc acestea astăzi. Iar dacă acela îți va zice: Nu mă duc de la tine, pentru că te iubesc pe tine și casa ta, și deci îi este bine la tine, Să iei sula și să-i găurești urechea lui de ușor, și îți va fi rob pe vecie. Tot așa să faci și cu roaba ta. Să nu socotești o greutate pentru tine când va trebui să-i dai drumul de la tine ca să fie slobod, căci în șase ani ți-a muncit de două ori cât plata unui străin și te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate câte vei face." (Deuteronomul 15:12-18)

Textul ulterior deuteronomic este mai uman decât cel din Exodul; acest lucru constituie un progres moral. Cele două texte sunt completate de legile privind dezrobirea din Leviticul, capitolul 25, versetele 39-55.

Leviticul merge mai departe

"Când îți va sărăci fratele și-i se va vinde ție, să nu-l pui la muncă de rob, Ci să fie el la tine ca simbriaș sau străin, și să-ți lucreze până la anul jubileu; Iar atunci să se ducă de la tine, și el și copiii lui împreună cu el, să se întoarcă în neamul său și să intre iarăși în stăpânirea părinților săi. Pentru că ei sunt robii Mei, pe care Eu i-am scos din pământul Egiptului. Să nu-i vinzi, cum se vând robii, să nu-i stăpânești cu cruzime și să te temi de Dumnezeul tău." (Leviticul 25:39-43)

"Când îți va sărăci fratele" este propoziția crucială. Chiar și în societatea primitivă tribală israelită, "fratele" nu era reprezentat doar de fiul părintelui tău ("Sunt eu păzitorul fratelui meu?" Geneza 4:8-9), ci și de cei din același neam cu tine (Geneza 13:8; 14:14; 29:12 etc.). Așa cum un israelit era obligat să-și protejeze, răscumpere și răzbune fratele de sânge, la fel era obligat și în cazul unui compatriot (Exodul 2:11; Judecători 14:3; Isaiah 65:20).

Fără sclavi israeliți

Aici în Leviticul 25, însă, termenul "frate" se referă la toți israeliții. Aceasta este o realizare deosebită. Fiecare israelit este păzitorul fratelui său și toți israeliții îi sunt frați. Dacă unul dintre ei cade în sărăcie, israelitul este obligat să facă tot ceea ce-i stă în putință pentru a-l salva din situația sa disperată.

Niciun israelit nu poate deveni sclav. Toți israeliții sunt robii lui Dumnezeu. Dumnezeu a scos poporul din sclavia din Egipt pentru a fi liber, nu pentru a reveni în sclavie. Așa cum pământul este al lui Dumnezeu și nu este al nostru pentru a-l deține, la fel toți israeliții îi aparțin Domnului și nu pot fi deținuți de către alte ființe umane, nici de către alți israeliți și mai ales de către non-israeliți.

Leviticul este foarte clar: nu pot exista sclavi israeliți.

De ce aceste diferențe?

Deuteronomul, se pare, că este mai uman decât Exodul, dar mai puțin uman decât Leviticul. Deuteronomul, de exemplu, afirmă că stăpânul trebuie să-i ofere o compensație sclavului eliberat, în vreme ce Exodul nu menționează nimic despre acest lucru. Totuși, în Deuteronomul există sclavia permanentă asupra israeliților. Deuteronomul nu pare să aibă aceleași idei anti-sclavie precum Leviticul.

Aceasta nu este traiectoria morală dorită de noi. Am prefera ca Deuteronomul, textul ulterior, să fie un text mai aboliționist.

Cercetătorul biblic Sara Japhet își exprima și ea preocuparea, într-un articol în "Scripta Hierosolymitana vol. XXXI - Studies in Bible", precum Deuteronomul pare să fie un pas înapoi față de Leviticul. Aceasta se întreabă "...ce a determinat Deuteronomul, cu tendințele sale omenoase pronunțate, să perpetueze robia permanentă." Japhet explică faptul că Deuteronomul este mai realist în privința vieții și societății, că ia "în considerare necesitățile vieții reale."

Un alt cercetător, Jeffrey Tigay, exprimă un punct crucial de vedere, observând că în vreme ce Exodul și Deuteronomul impun eliberarea robilor după șase ani, Leviticul impune eliberarea acestora numai la Jubileu, în al 50-lea an. De ce nu există în Leviticul sistemul ciclic de șapte ani?

Leviticul pare să fie mai puțin păsător față de individ, decât față de familie. La sfârșitul celor 50 de ani, familia va fi eliberată. Descendenții individului vor beneficia și își vor recâștiga proprietatea. Leviticul este preocupat de faptul că terenul clanului trebuie să revină în mâinile clanului. Din acest motiv un compatriot al celui aflat la strâmtoare poate cumpăra terenul mai devreme de Jubileu.

De la tribal la național

În aceste texte, se poate observa migrarea de la conștiința tribală la cea națională. Cartea Legământului din Exodul 21-23 reflectă o societate tribală. Leviticul este încă preocupat de familie. În vremurile Deuteronomului, statul-națiune a înlocuit pe post de entitate cheie familia/clanul/tribul.

Privind retrospectiv istoria israelită, David și Solomon au schimbat moștenirea tribală în ținuturi federative, triburile nordice s-au separat într-un al doilea regat, multe dintre aceste triburi fiind strămutate în Asiria. Ceea ce a rămas, cel puțin conform istoriei biblice, a fost regatul lui Iudah.

Ceea ce trebuie să înțelegem este că, în acest context, evenimentele de mai sus au creat o schimbare profundă, care este reflectată de legile din Deuteronomul. Aceste text pune întrebarea: "Acum, că toți israeliții sunt responsabili unul pentru celalalt, acum că ne-am văzut coreligionarii și compatrioții luați și duși într-un ținut străin, cum vom răspunde? Cum vom păstra națiunea și poporul intacte și în viață? Cum ne vom descurca cu problema sclaviei?"

Leviticul pare să fie mai uman decât Deuteronomul, dar de fapt nu este. Conform lui Jeffrey Tigay, Deuteronomul este textul mai uman. Principala chestiune nu este statutul, ci perioada. Cincizeci de ani, pentru a sublinia evidentul, este o perioadă extrem de lungă. Dacă o persoană devenea sclav, la începutul perioadei, ca adult, rămânea sclav tot restul vieții sale. Șase ani de robie reprezintă o perioadă acceptabilă; 49 de ani nu.

Revenind la apelul Sarei Japhet, la simțul realist al Deuteronomului, trebuie să privim la eliberarea tuturor sclavilor din 597. A existat o emancipare masivă a tuturor sclavilor, în această perioadă de criză. Babilonienii se găseau la hotare. Sclavii au fost eliberați, aparent pentru a ajuta la lupta împotriva inamicilor. Imediat după încheierea crizei, sclavii au fost înrobiți din nou. Ieremiah a deplâns această situație (Ieremiah 34).

Acest incident reflectă realitatea sclaviei din lumea antică. Având în vedere această realitate, având în vedere predilecția umană față de îndatorare, Leviticul pare un vis imposibil. Deuteronomul umanizează Codul Legământului (din Exodul) și acționează în favoarea unor reforme semnificative, având în vedere realitățile timpului său.

Leviticul spune că nu poate exista un sclav israelit. Deuteronomul înțelege că vor exista sclavi și aceștia trebuie tratați bine, până la eliberarea lor. Combinând legile din Codul Legământului cu aversiunea față de înrobirea israeliților din Leviticul, Deuteronomul a făurit un compromis care era realizabil, pentru vremea sa.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Stephen Hawking și mintea lui Dumnezeu

Cartea lui Stephen Hawking "A Brief History of Time" a înregistrat vânzări record. O notă din culegerea sa ulterioară, "Black Holes and Baby Universes", dezvăluie că "A Brief History of Time" a rămas pe lista celor mai vândute cărți din The New York Times timp de 53 de săptămâni, că din februarie 1993 a fost pe lista celor mai vândute cărți din The Sunday Times timp de 205 săptămâni și că a fost deja tradusă în 33 de limbi. (p. 29). Tot în acea culegere, Hawking remarca într-o paranteză: "În faza de redactare am tăiat aproape complet ultima propoziție din carte... Dacă făceam asta, vânzările ar fi fost înjumătățite." Pentru a aprecia acea propoziție este necesar să fie citit întregul paragraf cu care se încheie cartea:

"Totuși, dacă descoperim într-adevăr o teorie completă, ea trebuie să poată fi înțeleasă în mare, cu timpul, în principiu de oricine, nu numai de câțiva oameni de știință. Atunci noi toți: filozofi, oameni de știință și oameni obișnuiți, ar trebui să putem lua parte la discutarea problemei: de ce existăm noi și universul. Dacă găsim răspuns la această întrebare, acesta ar reprezenta triumful final al rațiunii umane — pentru că atunci am cunoaște gândirea lui Dumnezeu." (pagina 193, în ediția în limba engleză)

De vreme ce cartea lui Hawking a ajuns extrem de populară, iar autorul consideră că aceasta se datorează în mare parte presupuselor implicații teologice ale cărții, acestea merită cu siguranță o examinare critică. Însă, faptul că a fost atât de aproape de șterge acea propoziție finală, sugerează că Hawking nu a fost foarte interesat de aceste posibile implicații. Cu certitudine, acesta nu reușește să facă distincțiile necesare pentru examinarea productivă a acestora.

De exemplu, dacă există un răspuns adevărat la întrebarea de ce există universul, acesta poate fi numai din cauză că, de fapt, universul a fost și/sau este cauzat ceva din afara sa. Chiar dacă acesta este cazul, aceasta nu înseamnă în mod imperios - așa cum se presupune prea ușor de multe ori - că o astfel de cauză trebuie să fie un Dumnezeu personal, capabil să aibă intenții în crearea și susținerea noastră și a universului pe care-l locuim.

Mulți dintre oamenii de știință din secolele anterioare - Michael Faraday, de exemplu - credeau că toate legile naturale, și nu numai cele fundamentale, furnizează o privire în gândirea lui Dumnezeu. Deoarece, aceste legi naturale erau și sunt, în viziunea acestora, principiile pe baza cărora Dumnezeu a proiectat și controlează universul Său.

Pentru aceștia, și probabil pentru majoritatea cititorilor lui Hawking, cuvântul "Dumnezeu" se referă la ipoteticul omnipotent, omniscient, imaterial și totuși personal Creator; tradiționalul Dumnezeu mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului. Această concepție a lui Dumnezeu trebuie să fie deosebită în mod clar de aceea a lui Einstein; care este într-un fel și cea a lui Hawking. Einstein a fost întrebat odată dacă crede în Dumnezeu. Acesta a replicat că el crede în Dumnezeul lui Spinoza. De vreme ce pentru Spinoza cuvintele "Dumnezeu" și "Natura" erau sinonime, Einstein a fost, în ochii iudaismului, creștinismului și islamului, în mod neechivoc un ateist. A fost în această înțelegere a lui Spinoza a cuvântului "Dumnezeu", protestul lui Einstein împotriva teoriei cuantice: "Dumnezeu nu joacă zaruri..." Într-o manieră similară trebuie interpretată declarația acestuia, inscripționată astăzi în Fine Hall din Universitatea Princeton: "Dumnezeu care creează, și este natura, este foarte dificil de înțeles, dar acesta nu este arbitrar sau răuvoitor."

I. A EXISTAT UN BIG BANG INIȚIAL?

Să presupunem acum că, făcând această deosebire, ne punem întrebarea dacă Hawking a oferit vreun motiv pentru a crede că universul a fost și/sau este cauzat pentru a exista, iar pentru a avea caracteristicile observabile astăzi a fost determinat de către un Dumnezeu, în înțelesul tradițional și popular dintre cele două înțelegeri. În pofida faptului că fraza de încheiere din prima sa carte pare să ofere răspunsul "de niciun fel". În 1981 a fost emisă pentru prima oară "posibilitatea ca spațiul-timpul să fie finit, dar fără să aibă graniță, lucru ce înseamnă că nu are nici început, nici un moment al Creației". Această posibilitate a ajuns să fie considerată o realitate de către Hawking; o realitate care are "implicații profunde pentru rolul lui Dumnezeu în problemele universului."(p. 158):

"Atâta timp cât universul a avut un început, putem presupune că a avut un creator. Dar, dacă universul este complet independent, neavând limită sau margine, el nu ar fi avut nici început nici sfârșit: el pur și simplu ar fi fost. Și atunci, la ce bun un creator?" (p. 156 - 157)

Sugestia reprezentată de acea întrebare retorică nu poate decât să fie pe placul celor lipsiți de credință. Totuși, oricât de atrăgătoare este acea concluzie, oricine care nu este un fizician teoretician este tentat să răspundă precum personajul unei piese de Broadway: "Dacă Big Bang-ul nu a fost începutul, totuși este satisfăcător până când va veni începutul." Se pare că însuși Hawking are măcar puțină simpatie pentru un astfel de răspuns. Deoarece acesta spune că: "Un univers în expansiune nu exclude posibilitatea unui creator, dar introduce limitări asupra momentului când el ar fi putut să facă aceasta!" (p. 10). La aceeași pagină Hawking menționează că:

"Observațiile lui Hubble sugerau că a existat un moment numit Big Bang, când universul era infinit de mic și infinit de dens. În aceste condiții, toate legile științei și, prin urmare, toată capacitatea de a preciza viitorul, nu funcționau. Dacă au existat evenimente înaintea acestui moment, atunci ele nu puteau afecta ceea ce se întâmplă în prezent. Existența lor poate fi ignorată deoarece nu ar avea consecințe observabile." (p. 10)

Prin urmare, consecința pare să fie aceea că, chiar dacă s-ar considera că universul așa cum îl știm a început cu Big Bang-ul, fizica trebuie să rămână în mod radical agnostică: este imposibil din punct de vedere al fizicii să se descopere dacă ceva anume a provocat acel Big Bang.

Scriind că "un univers în expansiune nu exclude posibilitatea unui creator, dar introduce limitări asupra momentului când el ar fi putut să facă aceasta!" (p. 10), Hawking se comportă ca și cum pentru el, sau poate că numai pentru cititorii săi, problema este nu să descopere dacă este suficient sau măcar există vreo dovadă clară pentru a crede în existența unui Creator, ci în schimb să găsească vreo utilizare cosmologică convenabilă pentru un Dumnezeu deja cunoscut sau despre care se crede că există și este activ. Așadar, odată ce Hawking este convins că, de vreme ce universul nu a avut un început, nu există vreun loc pentru Dumnezeu pentru a servi drept Primă Cauză "la început", acesta începe să caute altundeva o utilizare divină convenabilă.

Această deosebire între cele două concepții ale problemei este de o importanță crucială. Deoarece, numai în cazul în care o persoană crede că are suficiente motive explicite raționale care să justifice credința sa în existența și în activitățile unui Dumnezeu, devine rațional pentru aceasta să presupună că Dumnezeul său a cauzat universul să existe și să se producă Big Bang-ul. În absența unei astfel de credințe prealabile, fizicienii aleg să speculeze în privința naturii posibilei dar necunoscutei cauze a Big Bang-ului, fiind determinați să găsească o cauză, care ei și colegii lor au descoperit că funcționează în cadrul universului cunoscut. Doar în ultima instanță, le va intra în mințile lor imparțiale o astfel de idee, precum crearea unei Ființe omnipotente, omnisciente, imateriale și personale. Iar, chiar dacă ar lua în considerare o astfel de idee, vor ezita cu siguranță să adauge la aceasta ideea că Creatorul se comportă părtinitor cu creația sa, favorizând un anumit fel de comportament și pedepsind un altul.

Cu toate că are o mare importanță, acest ultim aspect este de multe ori trecut cu vederea. Motivul, în mod cert, este acela că toți cei care au încercat să găsească motive explicite pentru a crede în Dumnezeul mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului, ei înșiși au crescut în mijlocul celor pe care islamul îi cunoaște drept "popoarele Cărții". Bărbații și femeile crescuți în astfel de medii au fost, și majoritatea dintre noi încă suntem, înclinați, prin intermediul învățăturilor profetice ale generațiilor de părinți și pedagogi, de preoți și rabini, de imami și ayatolahi, să accepte, fără a pune întrebări, concepția unei cauze ipotetice și de susținere a universului, a unei Ființe omnipotente, omnisciente, imateriale și totuși personale, care este în același timp părtinitoare, aprobând și recompensând un anumit gen de comportament uman, în timp ce dezaprobă și pedepsește un altul. Însă, pentru cineva care a fost de prima dată deschis la ideea unui Creator omniscient și omnipotent, i se va părea în mod sigur evident faptul că tot ceea se întâmplă sau nu se întâmplă în cadrul unui univers creat trebuie să fie exact și numai ceea ce dorește Creatorul acestuia să aibă loc sau nu, va avea loc. [N.trad: Flew ignoră aici cu bună-știință liberul arbitru, insistând pe ideea perimată a determinismului.] Cu siguranță suntem cu toții membrii unui gen de creaturi care pot să facă alegeri între posibilele cursuri alternative ale unei acțiuni. Însă, un Creator ipotetic omnipotent și omniscient trebuie presupus - în absența unei revelații supranaturale contrare - a garanta faptul că suntem cu toții indivizi care alegem în mod liber să efectuăm toate alegerile pe care le facem, indiferent în ce sens dorește acel Creator ca aceste alegeri să fie făcute în mod liber.

În această perspectivă putem considera realizarea, atribuită în mod tradițional lui Moise, drept având o importanță cu adevărat istorică. Pentru că acesta a fost cel care se presupune că a produs Dumnezeul teismului mozaic, printr-o îmbinare extraordinară a unui zeu limitat, finit, tribal cu un Creator omniscient și omnipotent. Deși, extrem de bogat, acest lucru nu a fost cazul unui amestec teologic. Zeii tribali sunt devotați în mod natural valorilor și intereselor tribului. Acest lucru este, la urma urmei, scopul acestora. Însă, este la fel de natural să fie descris Creatorul drept o ființă aflată "dincolo de bine și rău."

II. AȘADAR, DE CE EXISTĂ UNIVERSUL?

Către sfârșitul cărții sale, "A Brief History of Time," Hawking transcende pentru o clipă agnosticismul auster, care ar părea că este atitudinea potrivită pentru fizicienii despre care nu se presupune că au fost învredniciți cu vreo revelație supranaturală. Deoarece, acesta emite posibilitatea ca într-o bună zi toată lumea să poată juca un rol "la discutarea problemei: de ce existăm noi și universul." (p. 193). Această posibilitate, crede acesta, va fi realizată "dacă descoperim într-adevăr o teorie completă, ea trebuie să poată fi înțeleasă în mare, cu timpul, în principiu de oricine" (p. 193). Însă, așa cum acesta a spus anterior:

"Chiar dacă există o singură teorie unificată posibilă, ea este doar un set de reguli și ecuații. Ce este ceea ce animă ecuațiile și le face să descrie universul? Abordarea obișnuită a științei construcției unui model matematic nu poate răspunde la întrebări de genul: de ce trebuie să existe un univers pe care să-l descrie modelul? De ce există universul? Teoria unificată este atât de restrictivă încât determină propria lui existență? Sau el a avut nevoie de un creator și dacă da, a avut acesta un efect asupra universului? Și cine l-a creat pe el?" (p. 192)

Putem afla mai multe despre gândirea lui Stephen Hawking, din cartea sa ulterioară, "Black Holes and Baby Universes". Acolo, în interviul acordat pentru Desert Island Discs, acesta spune că, după toată munca sa teoretică, "există încă întrebarea: de ce universul se deranjează să existe? Dacă vreți, puteți să-l definiți pe Dumnezeu ca fiind răspunsul la această întrebare" (p. 159).

Într-adevăr, puteți. Însă, este important să apreciați cât de puțin s-a realizat prin această manevră verbală. Hawking a precizat pur și simplu că cuvântul "Dumnezeu" este echivalent cu expresia "cauza existenței universului". Iar această manevră verbală nu face nimic pentru a stabili măcar că a existat o cauză a existenței universului, cu atât mai puțin ca această cauză a fost Dumnezeul mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului.

Poate fi edificator aici de amintit un fragment din cartea "Dialoguri asupra religiei naturale" de David Hume. Deoarece în partea I a acelor Dialoguri, Philo, care de obicei este considerat drept purtătorul de cuvânt al lui Hume însuși, sugerează că:

"Atunci când oameni raționali tratează aceste subiecte, întrebarea nu poate privi niciodată ființa, ci numai natura Divinității. Prima...este incontestabilă și axiomatică. Nimic nu există fără o cauză; iar cauza inițială a universului (oricare ar fi) o numim Dumnezeu." (subliniază inițială)

Philo face astfel aceeași sugestie ca Hawking: cuvântul "Dumnezeu" este definit ca referindu-se la cauza prezumtivă a existenței universului. Definind cuvântul "Dumnezeu" în acest sens neutru, Philo ar fi trebuit să accepte că acest Dumnezeu ar avea, de asemenea, nevoie de o cauză a existenței sale, iar acea cauză ar trebuie, de asemenea, să aibă o cauză a existenței sale; și așa la infinit. Însă, dacă oamenii cred fie că universul a avut un început și că Dumnezeul iudaismului, creștinismului și islamului a fost Prima Cauză, fie că universul nu a avut un început și că Dumnezeu a fost, este și va fi Prima Cauză a existenței acestuia, atunci aceștia ar trebui să respingă întrebarea "Cine sau ce l-a făcut sau produs pe Dumnezeu?" ca fiind necuprinzătoare și inutilă. Deoarece Dumnezeul lor este prin definiție Prima Cauză neprovocată a tuturor lucrurilor; o Ființă necreată, eternă și fără început.

Într-o conferință ținută în anul 1987, și publicată drept capitolul 9 din "Black Holes and Baby Universes," Hawking spunea că "știința...nu poate răspunde la întrebarea de ce universul există," și se confesa că "nu știu răspunsul la asta" (p. 90). Dar, dacă universul nu a avut început, de ce trebuie să presupunem că trebuie să fi existat o cauză a existenței acestuia, chiar dacă nici Hawking nici altcineva nu știe care a fost aceasta? Hawking însuși, așa cum am văzut, a argumentat în "A Brief History of Time" că, "dacă universul este complet independent, neavând limită sau margine, el nu ar fi avut nici început nici sfârșit: el pur și simplu ar fi fost. Și atunci, la ce bun un creator?" (p. 157). Dar la ce bun atunci orice alt gen de cauză? De ce nu putem pur și simplu accepta existența universului, așa cum pur și simplu teiștii acceptă existența Dumnezeului lor, ca fiind până la urmă un fenomen neexplicat și inexplicabil? [N.trad.: Aici Flew aberează. Universul a apărut din neant și fără cauză?! Asta nu este știință, ci se numește fanatism.]

Este important aici să recunoaștem că orice sistem explicativ poate esențialmente să se sfârșească cu ceva care nu este, iar unele lucruri nu sunt, explicabil. Să presupunem, de exemplu, că observăm și suntem nedumeriți de faptul că noua noastră vopsea albă de deasupra aragazului a devenit foarte repede închisă la culoare. Prima etapă este aceea de a descoperi că asta se întâmplă întotdeauna, cu acest gen de aragaz și cu acest gen de vopsea. Ducând chestiunea către a doua etapă, învățăm că acest fenomen este explicat de anumite regularități ale combinațiilor chimice: sulful din fumul aragazului formează un compus cu ceva din vopsea, iar asta îi schimbă acesteia culoarea. Mergând mai departe, vom afla că murdăria din bucătăria noastră este una dintre numeroasele consecințe ale adevărului privind teoria atomo-moleculară a structurii materiei. Și așa mai departe. În fiecare etapă, explicația este și trebuie să fie definită în termeni care, cel puțin în respectiva etapă, sunt sau au fost acceptați drept fenomene inexplicabile ale faptului că pur și simplu așa stau lucrurile.[N.trad.: Raționament pueril. Trebuie să acceptăm că sursa inițială a universului este ce? Magia?]

Prin urmare, concluzia este aceea că până și numai dacă găsește suficiente dovezi explicabile pentru a justifica faptul că el consideră că universul este creat și menținut de către o Ființă personală, Hawking trebuie să adopte poziția pe care Hume, din respect pentru Pierre Bayle, nu a numit-o ateism stratonian, ci stratonician. Această poziție este numită astfel după Strato din Lampsacus, care a fost următorul director după Aristotel al Lyceum. Afirmația lui Strato a fost aceea că existența universului și existența a orice ar putea fi descoperite ca fiind legile sale fundamentale pur și simplu trebuie acceptate ca atare, fără ca alte explicații să fie necesare sau posibile. [N.trad.: Cu alte cuvinte, Flew, spune crede și nu cerceta. Amuzant!]

Antony Flew - 1996

N.trad.: Ceea ce este interesant este că, atât Hawking, cât și Flew, s-au răzgândit ulterior. Flew a ajuns să accepte faptul că universul este creat, de ceva sau cineva, iar Hawking l-a exclus pe Dumnezeu din ecuația originii universului. Voi aborda aceste aspecte într-o postare viitoare.