duminică, 27 martie 2011

2.2.8 Tabernaculul

Tabernaculul este structura portabilă ridicată de către israeliți, la porunca Domnului, pentru a-i însoți în călătoriile lor prin pustiu, așa cum este relatat în Cartea Exodul (25: 1-31; 17; 35: 1-4: 38). Tabernaculul consta dintr-o curte exterioară, de formă dreptunghiulară, 100 de coți pe 50 de coți. Această împrejmuire era alcătuită din perdele de in răsucit cu o deschidere, intrarea, pe partea de la răsărit. Aceste perdele erau mijloacele de separare a locului sacru de tărâmul lumesc de afară, dar nu formau o acoperitoare asupra zonei respective, locul fiind deschis către cer. Perdelele curții exterioare erau atârnate de stâlpi din lemn de acacia, cu vârfurile din argint, asigurați prin țăruși de aramă.

Ornamentația și arhitectura

Structura dreptunghiulară era formată din două pătrate, fiecare de 50 de coți pe 50 de coți. Pătratul vestic conținea Locul Sfânt, sanctuarul propriu-zis, la al cărui capăt vestic se găsea Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm (קֹדֶשׁ הַקֳּדָשִׁים - sanctuarul interior din tabernacul), despărțit de Locul Sfânt printr-o perdea. O cortină era amplasată la intrarea în Locul Sfânt, pentru a-l despărți de restul curții exterioare, iar o altă cortină era la intrarea în curtea exterioară. Astfel, erau trei intrări separate, fiecare ducând către un loc mai sfânt: intrarea în curtea exterioară, cu o cortină în față, intrarea în Locul Sfânt, cu o cortină în față și intrarea în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm, cu o perdea în față. Numai preoților le era permis să intre în Locul Sfânt, iar nimănui nu-i era permis să intre în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm, cu excepția marelui preot în ziua de Yom Kippur.

Chivotul Legământului a fost amplasat în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm, în spatele perdelei. În Locul Sfânt se găsea o masă la nord, un menorah (candelabru cu șapte brațe) la sud și un altar din aur, altarul pentru arderi, amplasat în fața perdelei din dreptul Chivotului la intrarea în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm. Masa și altarul erau făcute din lemn acoperit cu aur, iar menorah era din aur masiv. În pătratul estic al curții exterioare erau amplasate altarul de lemn, acoperit cu aramă, pe care erau arse sacrificiile și era vărsat sângele, precum și un lavoar pentru spălarea mâinilor și picioarelor preoților.

Locul Sfânt și Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm erau decorate cu perdele care acopereau întreaga zonă. Existau patru straturi separate de perdele, unul peste celalalt. Perdelele aflate la interior, cele care puteau fi văzute de către cei care intrau în sanctuar, erau făcute din pânză fină decorată cu imagini ale heruvimilor, la fel ca perdeaua din fața Chivotului. Peste perdelele din pânză fină era amplasată o perdea rugoasă, făcută din păr de capră, iar peste aceasta o perdea din piele de berbec, iar ultimul strat era din piele de tehașim, un cuvânt cu semnificație incertă, tradus deseori drept "delfin". Perdele exterioare din piele erau probabil menite ca protecție față de intemperii. Aceste perdele erau susținute de stâlpi din lemn de acacia, amplasați pe postamente din argint. Întreaga structură era proiectată spre a putea fi dezmembrată, ori de câte ori israeliții porneau în călătorie și reasamblată, atunci când aceștia își așezau tabăra.

Acuratețea biblică

Există unele dificultăți care rezultă din textul biblic. De exemplu, de unde au găsit israeliții în deșert lemnul, aurul, argintul și arama, necesare pentru construcție? Mai mult, măsurătorile par mai degrabă idealiste decât practice, de vreme ce este greu de imaginat cum o astfel de structură putea să stea în picioare în condiții optime de siguranță. În consecință, potrivit unei viziuni critice mai vechi, relatarea din Exodul nu este istorică, fiind o reconstituire artificială, bazată pe templul lui Solomon. Însă, ceva mai recent, cercetătorii au demonstrat că mai multe civilizații antice, înaintea perioadei din deșert, aveau cunoștință de structuri similare, și cu toate că unele detalii ar fi putut să fie adăugate ulterior, nu există niciun motiv de a nega faptul că israeliții au avut în pustiu un tabernacul portabil în care ofereau sacrificii.

Umberto Cassuto a observat că templele păgâne erau reședința zeului, în acestea găsindu-se tronul, o masă la care acesta mânca, un candelabru care să-i ofere lumină, un pat în care acesta dormea și dulapuri pentru hainele acestuia. În tabernaculul israelit nu se găsea nimic antropomorfic, precum patul sau dulapurile, iar masa era destinată pentru lipiile pe care le mâncau preoții. Menorah-ul nu era amplasat în Locul Sfânt, de vreme ce Dumnezeu, spre deosebire de zeitățile păgâne, nu avea nevoie de lumină. Chivotul, conținând tăblițele de piatră, substituia tronul pe care se odihnea prezența divină. Prin urmare, tabernaculul poate că deținea într-adevăr unele caracteristici ale templelor păgâne, dar a fost transformat și adaptat religiei monoteiste.

Alți cercetători au notat că iudaismul folosește cuvântul mișkan pentru tabernacul, provenind dintr-o rădăcină care înseamnă "a locui temporar." Așadar, tabernaculul, în care Dumnezeu locuiește temporar, într-un fel, reprezintă cele două idei la care filozofii se referă numindu-le transcendență și imanență. Dumnezeu este dincolo de universul fizic, dar coboară în tabernacul.

Simbolismul religios

Tabernaculul conferă cu ușurință diverse simbolisme. Rabinii care au scris Midraș-ul au observat legătura dintre tabernacul și cosmos, iar cercetătorii moderni ai Bibliei au subliniat faptul că cuvintele utilizate în povestea despre tabernacul seamănă cu narațiunea creației de la începutul Cărții Genezei. Potrivit acestei viziuni, tabernaculul a fost intenționat ca un simbol al cosmosului: perdeaua interioară decorată cu heruvimi reprezentând cerul și îngerii, mesagerii Domnului, iar structura propriu-zisă fiind pământul cu tot ce se găsește pe acesta.

În povestea propriu-zisă se afirmă faptul că scopul tabernaculului este acela ca Dumnezeu să locuiască în mijlocul poporului său: "Din acestea să-Mi faci locaş sfânt şi voi locui în mijlocul lor" (Exodul 25: 8). O omilie rabinică ulterioară observa că versetul nu menționează că "voi locui în acesta, ci voi locui în mijlocul lor," pentru a demonstra că scopul tabernaculului nu era pentru ca Dumnezeu să locuiască în acesta, ci spre a-i încuraja pe oameni să-i facă loc lui Dumnezeu în inimile lor. În istoria iudaică, locurile sfinte erau văzute drept acelea care fie conțineau într-un fel prezența impersonală a divinului, fie erau sacre prin asociere.

Heruvimii

Heruvimii (כְּרוּבִים - keruvim, kerum la singular) sunt creaturile înaripate menționate frecvent în Biblie. Etimologia cuvântului este incertă. Într-o sursă midrașică, etimologia cuvântului este atribuită pornind de la forma la singular a acestuia, kerum, însemnând ke'ravya, "precum un copil," de aici și descrierea acestora în artă și literatură ca niște copii de vârstă fragedă.

În Biblie, Dumnezeu îi așează pe heruvimi la intrarea în Gradina Edenului, după expulzarea lui Adam și Eva, pentru a păzi drumul către Pomul Vieții (Geneza 3:24). Doi heruvimi auriți cu aripile întinse au fost plasați unul în fața celuilalt pe capacul Chivotului Legământului din tabernacul (Exodul 25:18-20), iar imagini ale heruvimilor au fost brodate pe cortinele și perdelele din tabernacul (Exodul 26:1, 31). În templul lui Solomon, cei doi heruvimi auriți nu au fost atașați de Chivot, precum în tabernacul, ci au fost amplasați ca statui de zece coți înălțime în fața Chivotului (III Regi 6:27-8).

O legendă talmudică stranie afirmă că cei doi heruvimi din templul lui Solomon erau în forma unei femei și a unui bărbat. Când israeliții au venit la templu, în pelerinaj, iar cortina din fața Chivotului a fost ridicată, cei doi heruvimi au fost văzuți cuplați, ca și cum ar fi avut relații sexuale. Aceasta a fost văzută ca o dovadă miraculoasă a faptului că iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este asemănătoare cu iubirea dintre bărbat și femeie.

În alte părți din Biblie (II Samuel sau Cartea a doua a Regilor 22:11; Psalmii 18:11), Dumnezeu este descris într-o manieră antropomorfică, călărind un heruvim. Asemănarea heruvimilor cu creaturile înaripate ilustrate de arta religioasă din Orientul Apropiat a fost deseori remarcată (a se vedea lamassu).

Întreaga chestiune a heruvimilor a constituit o sursă de dileme și stânjenire pentru învățătorii evrei. Într-o altă legendă talmudică, atunci când amoniții și moabiții au intrat în templu, la distrugerea acestuia, aceștia au scos afară heruvimii și au încercat să dezvăluie ipocrizia israeliților, care pretindeau că venerează Dumnezeul invizibil, și totuși aveau statui ale unui bărbat și unei femei făcând sex în sanctuarul sfânt.

Filozofii evrei, în particular, au încercat să raționalizeze subiectul. În viziunea lui Philo din Alexandria, heruvimii reprezintă două aspecte ale lui Dumnezeu, bunătatea și autoritatea sa. Pentru Maimonides, heruvimii reprezintă o categorie de îngeri. În sistemul lui Maimonide, există zece grade de îngeri, iar heruvimii aparțin celui de-al nouălea grad. Îngerii sunt văzuți de către Maimonides drept diverse forțe spirituale, pe care Dumnezeu le folosește pentru controlul universului. Îngerii adiacenți Chivotului reprezintă acțiunea acestor forțe spirituale în revelația Torei, find reprezentări simbolice ale dogmei precum Torah este din Ceruri. Sunt doi heruvimi pe Chivot, deoarece dacă era unul singur ar fi fost confundat cu Dumnezeu Unul (Moses Maimonides - "Călăuza șovăielnicilor").

Cu excepția kabbalah, nu există prea mult interes pentru heruvimi în iudaism. Este poate semnificativ faptul că, deși liturghia iudaică conține referiri la alte forme de îngeri, ca ophanim sau seraphim, nu există vreo referire la heruvimi nicăieri în liturghie.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

Niciun comentariu: