2.2.6 Îndemnul la Exod

Povestea poporului evreu are câteva puncte de început posibile. În timp ce Abraham este primul evreu care aduce ideea monoteismului în lume, este povestea Exodului cea care reprezintă începutul conștiinței naționale iudaice. Un grup de sclavi, care probabil nu avea o mare omogenitate etnică, împărțea o situație comună (sclavia) și un opresor comun (egiptenii). Ceea ce modelează conștiința națională a poporului, pe care Biblia îl numește "copiii lui Israel" (b'nai Yisrael), este asocierea dintre experiența sclaviei și evadarea israeliților către libertate. Conștiința le-a fost făurită nu numai de către experiența suferinței comune, ci - mai important - de către experiența comună a izbăvirii…

De la conștiința politică la cea morală

Odată cu povestea Exodului, toate elementele conștiinței politice au fost așezate la locul lor: o istorie comună (sclavia egipteană), un mit fondator (izbăviți din sclavia egipteană de către un Dumnezeu mai puternic decât oricare altul), și un lider (Moise). Dimensiunea Exodului în cadrul existenței evreiești va continua să fie punctul central pentru poporul evreu de-a lungul istoriei acestuia. Pentru o perioadă, se va manifesta sub forma suveranității politice, precum în cazurile regatelor antice ale Israelului și Iudeei. În secolul al XX-lea, dimensiunea Exodului se va manifesta iarăși, cu crearea statului modern al Israelului.

Însă, conștiința Exodului descrisă aici transcende rânduielile politice convenționale. Poporul evreu și-a manifestat această conștiință în timpul rătăcirii prin deșert, în așezările timpurii din țara Israelului, organizate pe criterii de afiliere tribală, și pe parcursul celor două milenii petrecute de evrei în diaspora. Conștiința Exodului i-a determinat pe evrei să se identifice unul pe celalalt, indiferent de faptul că locuiau la mii de kilometri depărtare, sub regimuri politice diferite, vorbind limbi diferite și dezvoltând variante ale iudaismului care deseori sintetizau elementele tradiționale evreiești cu elemente specifice din culturile creștine în care trăiau.

Această conștiință a însemnat, de asemenea, că evreii au avut grijă unul de celălalt, nu numai atunci când au trăit în apropiere, ci chiar atunci când aflau despre alți evrei la nevoie de pe alte meleaguri. În perioada în care evreilor le-a lipsit suveranitatea politică, aceștia au devenit o comunitate de amintiri și destine comune. Aceștia credeau că soarta poporului evreu, indiferent de domiciliul temporar, este strâns legată. Aceasta explică succesul mișcării sioniste, reînvierea fără precedent a identității naționale și suveranității politice după 2.000 de ani de împrăștiere. Conștiința Exodului a poporului evreu a fost liantul care l-a menținut laolaltă. A constituit secretul supraviețuirii evreilor.

Pentru copiii lui Israel, în schimb, a existat o dimensiune a identității naționale care a depășit conștiința politică - o întâlnire cu obiectivul sacru care va crea o conexiune directă între sclavii care au trăit Exodul din Egipt și viziunea care l-a ghidat pe patriarhul Abraham.

Abraham și "Chemarea"

Torah ne spune că Abraham a devenit părintele poporului evreu atunci când a urmat chemarea lui Dumnezeu de a urma un obiectiv sacru, răspândind dreptatea și judecata în lume (Geneza 18:19). Poporul evreu, nu numai că va deveni un popor deosebit, o unitate etnică și politică separată, ci va fi poporul legat de un scop mai înalt. Potrivit legământului lui Dumnezeu cu Abraham, fiecare evreu este chemat nu numai să creadă în valorile dreptății și virtuții, ci să acționeze conform acestora: motivat de responsabilitatea morală de a pleda - așa cum a făcut-o Abraham - în numele celor nevinovați din toate națiile.

Abraham a trăit în Canaan ca un "străin şi pribeag" (Geneza 23:4), dar conștiința sa de individ diferit și deosebit nu l-a împiedicat să acorde atenție unei chemări morale universale - comportându-se într-un mod altruist, încărcat de compasiune, față de oamenii din Sodoma și Gomorrah.

Acest simț al unei chemări mai înalte - un impuls altruist de a aduce dreptatea și virtutea în lume - constituie moștenirea evreilor de la Abraham. Este ceea ce se cheamă "îndemnul de la Sinai."

Împăcarea dintre îndemnul la Exod și cel de la Sinai

Există o tensiune milenară în iudaism între îndemnul la Exod și cel de la Sinai. Fiecare comunitate religioasă este dedicată supraviețuirii și perpetuării sale. Iudaismul nu este imun la aceste tendințe. Iudaismul a căzut deseori pradă tendinței, care a afectat toate grupurile, de a se vedea pe sine în termeni parohiali, de a crede că interesele grupului sunt preeminente oricăror altora. Acest lucru este adevărat, mai ales în timpuri de criză. În vremurile moderne, această atitudine defensivă se extinde la perioadele în care Israelul se află în pericol, fie din cauza războiului, a terorismului, sau a campaniilor globale de discreditare a sionismului și a dreptului evreilor la existență colectivă în cadrul tărâmului natal ancestral.

Totuși, tradiția iudaică a învățăturilor universale privind responsabilitatea față de toate ființele umane și față de întreaga lume continuă să aducă echilibrul necesar între propriile interese - îndemnul la Exod - și interesele omenirii - îndemnul de la Sinai. Chiar și atunci când, sau mai ales atunci când, lumea iudaică tinde către parohial, există voci în mijlocul acestora care îi îndeamnă înapoi către moștenirea profetică, spre a deveni factorii care să tămăduiască întreaga lume. Această moștenire profetică este motivul pentru care evreii au fost așezați pe acest pământ.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA