Geneza este compusă din două unități literare majore - istoria primitivă (capitolele 1-11) și poveștile patriarhilor (capitolele 12-50). Cele două nu diferă numai ca subiect, ci și ca stil și perspectivă.
Abordarea istoriei lui Israel și a relației lui Israel cu Dumnezeu, care va constitui materialul pentru restul Bibliei Iudaice, este inițiată printr-o serie graduală de cercuri concentrice: mai întâi o descriere a originii lumii, a regnului vegetal și animal și a omenirii, apoi o explicație a originii tuturor popoarelor cunoscute, de la Grecia la Africa, până la Mesopotamia și Asia Minor, alături de fabula remarcabilă privind sursa divizării lingvistice.
* Istoria națională pe fundalul originii universului
Familia mesopotamiană a lui Terah (תָּרַח) este prezentată la sfârșitul istoriei universului în capitolul 11, iar apoi când Dumnezeu îl cheamă pe Abraham (אַבְרָהָם - Avraham) din Ur, dintre chaldeeni, la începutul capitolului 12, ne mutăm către povestea începutului națiunii israelite, chiar dacă focalizarea pe partea națională a narațiunii primește o profunzime morală, deoarece perspectiva universală din prima parte a Genezei nu este uitată niciun moment.
Unii critici au presupus că acest proces major al literaturii biblice reprezintă un experiment divin cu neobișnuită și imprevizibila fire a omului, un experiment molipsit de numeroase eșecuri și dedicat unor încercări reînnoite: mai întâi Adam și Eva, apoi generația lui Noah (נוֹחַ - Noe), apoi constructorii Turnului Babel și, în final, Abraham și familia sa.
Cu toate că povestea Creației cu care începe istoria primitivă privește înainte către proliferarea omenirii și cucerirea naturii de către om, în general primele 11 capitole din Geneză sunt preocupate cu originile, nu cu eventualitățile - cu trecutul, nu cu viitorul: "Acesta este tatăl tuturor celor ce cântă din chitară și din cimpoi" (4:21), spune naratorul despre Iubal, unul dintre antediluvieni. Frazeologia literară ebraică de aici, la fel ca în alte versete similare, este "Acesta este tatăl..." Acest limbaj este emblematic pentru istoria primitivă, care este practic o înregistrare a arhetipurilor de părinți, o genealogie a instituțiilor umane și a identității etnice și lingvistice.
* Viziuni și stiluri diferite
Cu toate că poveștile patriarhilor se găsesc într-un evident șir de povești înlănțuite - Abraham, Isaac, și Iacov - orizontul invocat de către aceste povești este viitorul, nu trecutul. Dumnezeu îi spune în mod repetat lui Abraham ceea ce intenționează să facă pentru urmașii lui Abraham în vremurile ce vor veni.
Atât în ceea ce privește iminența robiei din Egipt, cât și referitor la mărirea națională pe termen lung. Este foarte nimerit faptul că poveștile patriarhilor se încheie cu poemul lui Iacov, de pe patul de moarte, prevestind destinul viitoarelor triburi ale lui Israel, pe care-l prefațează cu cuvintele, "Adunați-vă, ca să vă spun ce are să fie cu voi în zilele cele de apoi" (49:1).
Istoria primitivă, în contrast cu ceea ce urmează în Geneză, cultivă un gen de narațiune asemănător fabulelor sau legendelor, cu reminiscențe mitice. Personajele umane din aceste povești sunt ținute la o oarecare distanță și par mai degrabă generalizate decât personaje cu povești personale distinctive. Stilul are tendința, mai mult ca în poveștile patriarhilor, de a forma simetrii, repetiții ca un refren, paralelisme și alte mijloace retorice ale unei proze care deseori aspiră la demnitatea poeziei sau care ne invită să ascultăm ecoul poeziei epice în cadența sa.
* Dialogul și poveștile patriarhilor
La fel ca peste tot în narațiunea biblică, dialogul este un mijloc important, dar în istoria primitivă nu are rolul central pe care-l va juca ulterior, găsindu-se puține nuanțe de imitative intense care crează dialogul din poveștile patriarhilor, unul genial și un bun instrument de reprezentare a interacțiunilor umane (și, respectiv, umane și divine). Pe scurt, această expunere succintă a etapelor timpurii ale poveștii umane adoptă o procedură de distanțare, prin stilul și modul de narare prin care este expusă povestea.
Primele cuvinte ale lui Dumnezeu către Abraham, de la începutul capitolului 12, îl îndeamnă să-și părăsească pământul natal și casa tatălui său. Acești termeni vor deveni scena narațiunii, până la sfârșitul Genezei.
Creatura umană va fi din acest punct reprezentată nu pe fundalul cerului și al pământului și al civilizației, ca până acum, ci pe scena conflictuală a vieții cotidiene, în corturi, pe câmp și la stână, și lucrând la făurirea unui destin măreț în cadrul zbuciumului relațiilor familiale, a unui război constant fratricid, uneori mortal, între frați și tați și fii și soții.
* O schimbare a stilului narațiunii
Păstrând această schimbare majoră de focalizare, de la istoria primitivă la poveștile patriarhilor, stilul și modul de narare se schimbă de asemenea. Formalitatea studiată a primelor 11 capitole - rezumată în simetrii și în repetiția complexă a cuvintelor și sunetelor din povestea turnului Babel - lasă loc unei proze mai flexibile și mai variate. Dialogului i se acordă o mai mare importanță și concretizează un realism mai energic.
Atunci când, de exemplu, Sarai (שרי) i-o oferă lui Abram (אַבְרָם - Avram) pe roaba sa Hagar (הָגָר) drept concubină, iar apoi gravida Hagar o tratează cu dispreț, Sarai îl mustră pe soțul său astfel: "Nedreptate mi se face de către tine. Eu ți-am dat pe slujnica mea la sân, iar ea, văzând că a zămislit, a început să mă disprețuiască" (16:5). Prima propoziție rostită de Sarai aici are o densitate explozivă în ebraică, fiind formată din doar două cuvinte, "Hamasi 'alekha," care au fost traduse eronat de toate variantele Bibliei creștine și chiar de către textul masoretic. Literar înseamnă "furia (mânia) mea către tine." Cărturarii au presupus că asta înseamnă "răul făcut mie este responsabilitatea ta." Totuși, poate însemna și "violența pe care o voi comite este responsabilitatea ta," fiind neclar dacă acea violență era îndreptată împotriva lui Abram sau a lui Hagar.
În orice caz, aceste versete încărcate de indignarea femeii transmit o senzație a unui discurs viu și o complexitate de sentimente și relații nemaiîntâlnite până la poveștile patriarhilor: soția stearpă și frustrată acționând împotriva soțului său, mai întâi aspirând să devină mamă prin intermediul înlocuitoarei sale, roaba Hagar, apoi după sarcina noii co-soții, gustând o nouă umilință, revoltată de supraestimarea sclavei, gata de a-și învinovăți soțul, care fusese doar un instrument al voinței sale.
Un astfel de caracter însuflețit al reprezentării naturii problematice a vieții cotidiene a individului este o inovație, nu numai prin comparația cu istoria primitivă, ci cu practic întreaga literatură antică.
* Legăturile dintre cele două povești
Ceea ce unește cele două unități ale cărții Genezei este atât concepția, cât și tema. Istoria familiei care va deveni poporul lui Israel este o rezumare critică a istoriei universale. Călătoriile familiei între Mesopotamia și Canaan, până în Egipt, sugerează că scopul acestora implică nu numai pământul promis lui Israel, ci și o prezentare a culturilor cunoscute.
Existența națională este imaginată ca o încercare activă de a reînnoi actul creației. Povestea Creației repetă obsedant porunca de a fi prolifici și de a se înmulți, în vreme ce poveștile patriarhilor, în cadrul aceluiași proces de a repeta acest mesaj al fertilității din primele capitole, subliniază faptul că procrearea, departe de a fi un proces biologic automat, este plină de pericole și se află constant sub amenințarea de a fi întreruptă.
Abraham trebuie să trăiască mulți ani cu, aparent, încercarea zadarnică de îndeplinire a promisiunii divine că va avea moștenitori nenumărați, pe măsură ce el și soția sa se apropie, lipsiți de copii, de bătrânețe. Către sfârșitul cărții, întreaga familie a lui Iacov se teme că va muri în marea foamete, iar Iosif trebuie să-și convingă frații că Dumnezeu l-a trimis înaintea lor în Egipt pentru a le salva viețile.
* O poveste completă - cu o continuare
Geneza începe cu facerea cerului și pământului și a vieții, și se încheie cu imaginea unei mumii - Iosif într-un sicriu. Dar, implicit, sfârșitul este o promisiune că viața va continua, prin procrearea imposibil de înfrânt, și că reînnoirea creației se va manifesta, chiar sub greutatea oprimării, la începutul Exodului.
Geneza lucrează cu materiale incompatibile, asamblează povestea punând laolaltă două elemente diferite, reușind să obțină coeziunea, continuitatea temei și a motivului, oferind o carte completă din punct de vedere structural. Cu toate că privește înainte, către continuarea sa, este o carte de sine stătătoare, acaparându-ne atenția de la început până la sfârșit.
*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu