Trecutul nu a fost scris încă?

Descoperirile recente ne fac să ne regândim înțelegerea asupra istoriei. "Trecutul universului," spunea fizicianul Stephen Hawking "depinde de ceea ce este măsurat, contrar ideii uzuale că universul are o istorie obiectivă independentă de un observator."

Este posibil să trăim cu toții într-o lume a iluziilor? Fizica ne învață că obiectele există într-o stare suspendată până când sunt observate, când se strâng într-un singur rezultat. Paradoxal, chiar dacă evenimentele au avut loc în trecut, nu vor putea fi determinate decât la un moment dat în viitor - și chiar ar putea depinde de acțiuni care nu au avut loc încă.

În 2002, a avut loc un experiment științific uimitor, care a arătat că particulele de lumină, fotonii, știau -în avans - ceea ce vor face alte particule în viitor. A fost testată comunicarea între perechi de fotoni. Cercetătorii au mărit distanța pe care trebuia s-o parcurgă unul dintre fotoni pentru a ajunge la detector, astfel încât celalalt foton să-și atingă detectorul primul. Fotonii care urmau acest traseu își încheiaseră deja călătoria și fie se transformau într-o particulă, fie nu, înainte ca geamănul lor să întâlnească un dispozitiv de bruiaj. Cumva, particulele răspundeau la această informație înainte ca evenimentul să aibă loc, de parcă nu ar fi existat spațiu sau timp între ele. Acestea hotărau să nu devină particule înainte ca geamănul lor să întâlnească dispozitivul de bruiaj. Nu contează cum realizăm experimentul. Mintea noastră și cunoștințele sale determină modul în care acestea se comportă. Experimentele au confirmat aceste efecte dependente de observator.

Mai recent (Science 315, 966, 2007), cercetătorii din Franța au introdus fotoni într-un dispozitiv și au arătat că aceștia ar putea să schimbe retroactiv ceva care s-a întâmplat deja. Când fotonii treceau printr-o bifurcație prin dispozitiv, aceștia trebuiau să decidă dacă să se comporte precum particule sau unde atunci când loveau un separator de fascicule. Ulterior - la ceva timp după ce fotonii trecuseră de bifurcație - experimentatorul putea să pornească și să oprească un al doilea separator de fascicule. S-a dovedit că ceea ce decidea observatorul la momentul respectiv, determina ceea ce făcuse particula în trecut la bifurcație. La momentul respectiv, observatorul își alegea istoria.

Bineînțeles, noi trăim în aceeași lume. Particulele au o varietate de stări posibile și doar abia când sunt observate capătă proprietăți. Așa că până când prezentul nu este determinat, cum poate exista un trecut? Potrivit fizicianului vizionar John Wheeler, "Principiul cuantic arată că există o accepțiune, în care ceea ce va face un observator în viitor influențează ceea ce se întâmplă în trecut." O parte din trecut este suspendată până când este observată și "undele de probabilitate converg." Dar există totuși incertitudini, ca de pildă ceea ce se află sub picioarele tale. Dacă sapi o groapă, atunci probabil vei descoperi o piatră. Dacă lovești o piatră, mișcările glaciare din trecut care sunt responsabile pentru prezența pietrei în acel loc se vor schimba așa cum a fost postulat în experimentul de mai sus.

Dar cum rămâne cu fosilele dinozaurilor? Fosilele nu sunt diferite față de alte lucruri din natură. De exemplu, atomii de carbon din corpul uman sunt "fosile" create în miezul unor stele care explodează în supernove. Concluzia: realitatea începe și se termină cu observatorul. "Suntem participanți," spune Wheeler, "la aducerea unei porțiuni de univers din trecutul îndepărtat." Înainte să moară, Wheeler a afirmat că atunci când observăm lumina unui quasar, determinăm o observație cuantică la o scară uriașă. Înseamnă că măsurătorile făcute asupra luminii acum determină traseul urmat de aceasta cu miliarde de ani în urmă.

Precum lumina quasarului lui Wheeler, evenimentele istorice ca asasinarea lui Kennedy ar putea depinde de evenimente care nu au avut loc încă. Există suficientă incertitudine pentru a putea fi o persoană în anumite circumstanțe sau o altă persoană în alte circumstanțe. Deși JFK a fost asasinat, deținem doar fragmente de informație despre eveniment. Dar, pe măsură ce investigăm, se adună din ce în ce mai multă realitate. În conformitate cu biocentrismul, spațiul și timpul sunt relative pentru observatorul individual - fiecare dintre noi le purtăm precum își poartă țestoasele cochilia.

Istoria este un fenomen biologic - este logica a ceea ce noi, observatorii vii experimentăm. Există o multitudine de perspective posibile, fiecare cu o istorie diferită, la fel ca în experimentul efectuat mai sus. De exemplu, în cazul JFK: să spunem că există doi trăgători și fiecare are șanse egale să-l ucidă pe Kennedy. Aceasta ar fi o situație asemănătoare cu experimentul lui Schrödinger cu pisica, în care pisica este și vie și moartă - ambele posibilități existând până în clipa în care deschizi cutia și investighezi.

"Trebuie să regândim tot ceea ce am învățat despre trecut, evoluția umană și natura realității, dacă va fi să ne găsim vreodată locul cu adevărat în univers," spune Constance Hilliard, profesor la University of North Texas. Alegerile pe nu le-am făcut încă ar putea să determine care ne sunt prietenii în copilărie sau dacă ieri câinele ne-a fost lovit de o mașină sau nu. "Universul," pune John Haldane, "nu este mai ciudat decât bănuim, ci mult mai ciudat decât de putem imagina."

2.1.3 Soția mea, sora mea - Interpretarea literară

O abordare alternativă este reprezentată de analiza literară a lui Robert Alter ("The Art of Biblical Narrative"); aceste trei episoade ar trebui înțelese ca “scene tip.” Ca un exemplu a ceea ce constituie o scenă tip, Alter folosește cele trei scene în care personajele își întâlnesc soțiile la fântână. Deoarece scenele par repetitive, s-ar putea afirma că autorul biblic recurge la un motiv șablon pentru a prezenta cuplurile care se căsătoresc, dar de fapt, departe de a fi un șablon, autorul denotă o sensibilitate literară nuanțată.

Alter afirmă că modul de interpretare al acestor scene trebuie să determine felul în care acestea diferă una de cealaltă; acest lucru ar putea oferi o oarecare înțelegere a personajului biblic. Când Moise o întâlnește pe Zipporah, acesta se luptă cu ceilalți păstori, singura scenă o care apare o luptă. Alter subliniază că acest lucru este emblematic pentru caracterul lui Moise; acesta se înfurie repede, ucigându-l pe supraveghetorul egiptean. Când slujitorul lui Isaac o întâlnește pe Rebekah, Alter observă că Rebekah este singura femeie din aceste scene care oferă apă bărbatului, simbolic pentru rolul acesteia de femeie care manipulează situația referitoare la fiii săi, Iacov și Esau (Isav).

Utilizarea acestei tehnici literare în privirea scenelor soție-soră oferă o perspectivă intrigantă. Scena în care Isaac o prezintă pe Rebekah drept sora sa este poate cea mai dificilă dintre toate, deoarece întrerupe în mod direct cursivitatea narațiunii biblice. Aceasta are loc în mijlocul poveștilor despre Iacov și Esau și pare să nu-și aibă locul acolo. Narațiunea pare să se întoarcă în timp, deoarece nu există nicio menționare despre Iacov și Esau și asta tocmai după scena în care Esau își vinde dreptul său din naștere.

Diferențe între cele trei scene

Analizând cele trei scene, așa cum sugerează Alter, observăm diferențele dramatice între scena Isaac-Rebekah, în care Dumnezeu nu intervine deloc, și celelalte două scene. Este singura scenă în care regele descoperă adevărata natură a relației, văzându-i pe Isaac și Rebekah în timpul unui contact intim [textul biblic folosește eufemismul "jucându-se", Geneza 26:8 - "Dar după ce a trăit el acolo multă vreme, s-a întâmplat că Abimelec, regele Filistenilor, să se uite pe fereastră și să vadă pe Isaac jucându-se cu Rebeca, femeia sa."] De ce această scenă în mod particular nu conține intervenția divină? Fiecare dintre aceste momente este despre amăgire.

În celelalte două scene Dumnezeu dezvăluie înșelătoria. În scena cu Isaac, Dumnezeu nu este prezent, deoarece acest text este o prevestire a ceea ce se va întâmpla cu viața lui Isaac. Acesta va fi păcalit de către fiul său Iacov, îmbrăcat precum Esau. Dumnezeu, în mod similar, nu va fi prezent în viața sa pentru a-i dezvălui adevărata identitate a fiului său.

În a doua scenă cu Abraham, din Geneza 20, diferențele semnificative sunt constituite de apariția lui Dumnezeu într-un vis pentru a-i expune lui Abimelec adevărata situație și de darurile oferite de Abimelec lui Abraham, când pleacă de la Gherar. Această scenă apare chiar înainte de sacrificiul contramandat al lui Isaac, care reprezintă o altă scenă de amăgire. Dumnezeu intervine aici prin Abimelec, la fel cum o va face printr-un înger și un berbec. Recompensarea lui Abraham în scena cu soția-soră este oarecum bizară, având în vedere că acesta nu a săvârșit un lucru demn de răsplată.

Dimpotrivă, s-ar putea presupune că acesta ar trebui pedepsit pentru înșelătoria sa. Asemănător se întâmplă cu sacrificul lui Isaac, când Abraham este răsplătit pentru amăgirea lui Isaac; Abraham nu primește nicio pedeapsă, deși ascunderea adevărului față de fiul său este o faptă neonorabilă. Ni se reamintește, în acest mod, că o amăgire efectuată la comanda divină va aduce o răsplată divină.

Revenind la prima scenă cu soția-soră (Geneza 12), diferențele remarcabile ies clar în evidență; această scenă are loc în Egipt, în timp ce celelalte se petrec în Gherar. De fapt, Abraham se duce în Egipt exact când i se spune că țara Canaanului îi va fi moștenire. Dumnezeu intervine pentru a-i arăta lui Abraham că locul său este în Canaan. Nahmanides consideră că înșelătoria lui Abraham este legată de viitoarea pedeapsă a aducerii descendenților acestuia în sclavie în Egipt. Înșelarea faraonului de către Abraham vestește multe alte înșelătorii în Egipt, precum cea a lui Iosif față de frații săi. Egiptul este un loc periculos, dar, așa cum arată și prevestește prima experiență a lui Abraham, Dumnezeu își va izbăvi poporul din Egipt.

La prima vedere aceste scene par obscure, dar analizându-le din perspectiva literară, descoperim că autorul revine deseori cu scena amăgirii - Iosif păcălindu-și frații, frații lui Iosif păcălindu-l pe el, Iacov păcălindu-l pe Isaac, etc. Înșelătoria soție-soră se potrivește în tema generală și fiecare scenă este o prevestire a unor înșelătorii viitoare care se vor abate asupra personajelor biblice.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.1.2 Soția mea, sora mea

A-ți prezenta soția ca fiind sora ta nu pare genul de lucruri pe care patriarhii iudaismului ar trebui să le facă. Însă, acest lucru nu este singular, ci se întâmplă de trei ori în Torah. De două ori Abraham o prezintă pe Sarah ca find sora sa [Geneza 12:10-20; 20:1-18] și o dată Isaac o prezintă pe Rebekah drept sora sa [Geneza 26:1-16].

Motivația acestui act neobișnuit este frica. Așa cum Abram îi spune lui Sarai, “Știu că ești femeie frumoasă la chip. De aceea, când te vor vedea Egiptenii, vor zice: Aceasta-i femeia lui! Şi mă vor ucide pe mine, iar pe tine te vor lăsa cu viață. Zi deci că-mi ești soră, ca să-mi fie și mie bine pentru trecerea ta și pentru trecerea ta să trăiesc și eu! ” [Geneza 12:11-13].

De ce își prezintă patriarhii soțiile ca fiind surorile lor? Motivul oferit explicit de către text este teama pentru propriile vieți, dar rămâne întrebarea de ce conține Torah astfel de portretizări deloc măgulitoare ale patriarhilor iudaismului. O a doua și poate chiar mai provocatoare întrebare este de ce această temă se repetă de trei ori.

Amplasarea poveștilor din Torah face ca întrebarea legată de motivație să fie și mai problematică. Fiecare scenă cu soția-sora se petrece după ce Dumnezeu a făcut o promisiune de prosperitate către patriarh. Exact după primirea făgăduinței de la Dumnezeu, patriarhii săvârșesc acest act scandalos de slăbiciune.

Interpretarea tradițională iudaică

Interpretarea tradițională iudaică diferă în funcție de comentator. Un midrash faimos descrie modul în care Abraham o pune pe Sarah într-un cufăr și încearcă s-o introducă pe ascuns în Egipt. Apoi acesta se oferă să plătească orice taxă pentru cufăr, după care vameșul devine suspicios și deschide cufărul, descoperind-o pe Sarah. Acest midrash sugerează că Abraham a încercat cel puțin un plan alternativ, înainte de a susține că aceasta era sora sa. Unii comentatori, precum Seforno, sugerează că Abraham a reușit să reziste foametei o perioadă, a făcut ceva bani, și apoi a plecat în Egipt cu Sarah, la momentul potrivit.

Abraham însuși oferă un motiv interesant pentru acțiunile sale: afirmă că de fapt el era fratele lui Sarah, având același tată, dar nu și aceeași mamă ("Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu știu după mamă, iar acum mi-e soție." - Geneza 20:12). În vreme ce această afirmație poate furniza un indiciu asupra felului în care Abraham a ajuns la acest șiretlic, nu explică motivul pentru care Isaac o prezintă pe Rebekah drept sora sa.

Interpretarea modernă

Unii comentatori moderni au făcut o serie de aserțiuni asemănătoare. Nahum Sarna, printre alții, spune că există dovezi de la societatea hurită a modului în care Abraham și Sarah ar fi putut avea o relație de parteneriat, prin care soția era cunoscută în acele timpuri ca “soție-soră.” Un hurit putea să-și adopte soția ca fiind sora sa și să-i ofere un statut special, aceasta fiind tratată ca rudă de sânge de către familia soțului. Abraham o roagă pe Sarah să le spună egiptenilor despre faptul că avea acest statut special, iar egiptenii recunoscând legalitatea acestui parteneriat nu puteau să facă vreun rău cuplului. Pe măsură ce cunoașterea acestui obicei s-a stins, povestea este înțeleasă acum ca fiind o minciună a patriarhilor și nu ca având sensul recunoașterii acelui statut special. Totuși, această teorie nu explică tema soției-soră. Îi lipsește credibilitatea și nu poate face observatorul modern să creadă că aceste povești au fost inițial altceva decât o stratagemă de amăgire, deoarece regii din fiecare poveste răspund ca și cum au fost amăgiți.

Sunt și unii comentatori care nu apără acțiunile lui Abraham și Isaac. Nahmanides spune în mod direct că patriarhii au greșit: “Să știți că Abraham părintele nostru a comis neintenționat un mare păcat aducându-și soția virtuoasă în păcat, deoarece s-a temut pentru viața sa. Ar fi trebuit să aibă credință că Dumnezeu i-ar fi salvat pe el și pe soția sa și toate lucrurile lor, pentru că Dumnezeu are puterea de a salva și ajuta. Părăsirea țării, din cauza foametei, a fost de asemenea un păcat comis de acesta, pentru că în foamete Dumnezeu l-ar fi mântuit de la moarte. A fost din acest motiv exilul în țara Egiptului la cheremul lui Faraon care s-a abătut asupra copiilor săi.”

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.1.1 Interpretarea Genezei

Geneza este compusă din două unități literare majore - istoria primitivă (capitolele 1-11) și poveștile patriarhilor (capitolele 12-50). Cele două nu diferă numai ca subiect, ci și ca stil și perspectivă.

Abordarea istoriei lui Israel și a relației lui Israel cu Dumnezeu, care va constitui materialul pentru restul Bibliei Iudaice, este inițiată printr-o serie graduală de cercuri concentrice: mai întâi o descriere a originii lumii, a regnului vegetal și animal și a omenirii, apoi o explicație a originii tuturor popoarelor cunoscute, de la Grecia la Africa, până la Mesopotamia și Asia Minor, alături de fabula remarcabilă privind sursa divizării lingvistice.

* Istoria națională pe fundalul originii universului

Familia mesopotamiană a lui Terah (תָּרַח) este prezentată la sfârșitul istoriei universului în capitolul 11, iar apoi când Dumnezeu îl cheamă pe Abraham (אַבְרָהָם - Avraham) din Ur, dintre chaldeeni, la începutul capitolului 12, ne mutăm către povestea începutului națiunii israelite, chiar dacă focalizarea pe partea națională a narațiunii primește o profunzime morală, deoarece perspectiva universală din prima parte a Genezei nu este uitată niciun moment.

Unii critici au presupus că acest proces major al literaturii biblice reprezintă un experiment divin cu neobișnuită și imprevizibila fire a omului, un experiment molipsit de numeroase eșecuri și dedicat unor încercări reînnoite: mai întâi Adam și Eva, apoi generația lui Noah (נוֹחַ - Noe), apoi constructorii Turnului Babel și, în final, Abraham și familia sa.

Cu toate că povestea Creației cu care începe istoria primitivă privește înainte către proliferarea omenirii și cucerirea naturii de către om, în general primele 11 capitole din Geneză sunt preocupate cu originile, nu cu eventualitățile - cu trecutul, nu cu viitorul: "Acesta este tatăl tuturor celor ce cântă din chitară și din cimpoi" (4:21), spune naratorul despre Iubal, unul dintre antediluvieni. Frazeologia literară ebraică de aici, la fel ca în alte versete similare, este "Acesta este tatăl..." Acest limbaj este emblematic pentru istoria primitivă, care este practic o înregistrare a arhetipurilor de părinți, o genealogie a instituțiilor umane și a identității etnice și lingvistice.

* Viziuni și stiluri diferite

Cu toate că poveștile patriarhilor se găsesc într-un evident șir de povești înlănțuite - Abraham, Isaac, și Iacov - orizontul invocat de către aceste povești este viitorul, nu trecutul. Dumnezeu îi spune în mod repetat lui Abraham ceea ce intenționează să facă pentru urmașii lui Abraham în vremurile ce vor veni.

Atât în ceea ce privește iminența robiei din Egipt, cât și referitor la mărirea națională pe termen lung. Este foarte nimerit faptul că poveștile patriarhilor se încheie cu poemul lui Iacov, de pe patul de moarte, prevestind destinul viitoarelor triburi ale lui Israel, pe care-l prefațează cu cuvintele, "Adunați-vă, ca să vă spun ce are să fie cu voi în zilele cele de apoi" (49:1).

Istoria primitivă, în contrast cu ceea ce urmează în Geneză, cultivă un gen de narațiune asemănător fabulelor sau legendelor, cu reminiscențe mitice. Personajele umane din aceste povești sunt ținute la o oarecare distanță și par mai degrabă generalizate decât personaje cu povești personale distinctive. Stilul are tendința, mai mult ca în poveștile patriarhilor, de a forma simetrii, repetiții ca un refren, paralelisme și alte mijloace retorice ale unei proze care deseori aspiră la demnitatea poeziei sau care ne invită să ascultăm ecoul poeziei epice în cadența sa.

* Dialogul și poveștile patriarhilor

La fel ca peste tot în narațiunea biblică, dialogul este un mijloc important, dar în istoria primitivă nu are rolul central pe care-l va juca ulterior, găsindu-se puține nuanțe de imitative intense care crează dialogul din poveștile patriarhilor, unul genial și un bun instrument de reprezentare a interacțiunilor umane (și, respectiv, umane și divine). Pe scurt, această expunere succintă a etapelor timpurii ale poveștii umane adoptă o procedură de distanțare, prin stilul și modul de narare prin care este expusă povestea.

Primele cuvinte ale lui Dumnezeu către Abraham, de la începutul capitolului 12, îl îndeamnă să-și părăsească pământul natal și casa tatălui său. Acești termeni vor deveni scena narațiunii, până la sfârșitul Genezei.

Creatura umană va fi din acest punct reprezentată nu pe fundalul cerului și al pământului și al civilizației, ca până acum, ci pe scena conflictuală a vieții cotidiene, în corturi, pe câmp și la stână, și lucrând la făurirea unui destin măreț în cadrul zbuciumului relațiilor familiale, a unui război constant fratricid, uneori mortal, între frați și tați și fii și soții.

* O schimbare a stilului narațiunii

Păstrând această schimbare majoră de focalizare, de la istoria primitivă la poveștile patriarhilor, stilul și modul de narare se schimbă de asemenea. Formalitatea studiată a primelor 11 capitole - rezumată în simetrii și în repetiția complexă a cuvintelor și sunetelor din povestea turnului Babel - lasă loc unei proze mai flexibile și mai variate. Dialogului i se acordă o mai mare importanță și concretizează un realism mai energic.

Atunci când, de exemplu, Sarai (שרי) i-o oferă lui Abram (אַבְרָם - Avram) pe roaba sa Hagar (הָגָר) drept concu­bină, iar apoi gravida Hagar o tratează cu dispreț, Sarai îl mustră pe soțul său astfel: "Nedreptate mi se face de către tine. Eu ți-am dat pe slujnica mea la sân, iar ea, văzând că a zămislit, a început să mă disprețuiască" (16:5). Prima propoziție rostită de Sarai aici are o densitate explozivă în ebraică, fiind formată din doar două cuvinte, "Hamasi 'alekha," care au fost traduse eronat de toate variantele Bibliei creștine și chiar de către textul masoretic. Literar înseamnă "furia (mânia) mea către tine." Cărturarii au presupus că asta înseamnă "răul făcut mie este responsabilitatea ta." Totuși, poate însemna și "violența pe care o voi comite este responsabilitatea ta," fiind neclar dacă acea violență era îndreptată împotriva lui Abram sau a lui Hagar.

În orice caz, aceste versete încărcate de indignarea femeii transmit o senzație a unui discurs viu și o complexitate de sentimente și relații nemaiîntâlnite până la poveștile patriarhilor: soția stearpă și frustrată acționând împotriva soțului său, mai întâi aspirând să devină mamă prin intermediul înlocuitoarei sale, roaba Hagar, apoi după sarcina noii co-soții, gustând o nouă umilință, revoltată de supraestimarea sclavei, gata de a-și învinovăți soțul, care fusese doar un instrument al voinței sale.

Un astfel de caracter însuflețit al reprezentării naturii problematice a vieții cotidiene a individului este o inovație, nu numai prin comparația cu istoria primitivă, ci cu practic întreaga literatură antică.

* Legăturile dintre cele două povești

Ceea ce unește cele două unități ale cărții Genezei este atât concepția, cât și tema. Istoria familiei care va deveni poporul lui Israel este o rezumare critică a istoriei universale. Călătoriile familiei între Mesopotamia și Canaan, până în Egipt, sugerează că scopul acestora implică nu numai pământul promis lui Israel, ci și o prezentare a culturilor cunoscute.

Existența națională este imaginată ca o încercare activă de a reînnoi actul creației. Povestea Creației repetă obsedant porunca de a fi prolifici și de a se înmulți, în vreme ce poveștile patriarhilor, în cadrul aceluiași proces de a repeta acest mesaj al fertilității din primele capitole, subliniază faptul că procrearea, departe de a fi un proces biologic automat, este plină de pericole și se află constant sub amenințarea de a fi întreruptă.

Abraham trebuie să trăiască mulți ani cu, aparent, încercarea zadarnică de îndeplinire a promisiunii divine că va avea moștenitori nenumărați, pe măsură ce el și soția sa se apropie, lipsiți de copii, de bătrânețe. Către sfârșitul cărții, întreaga familie a lui Iacov se teme că va muri în marea foamete, iar Iosif trebuie să-și convingă frații că Dumnezeu l-a trimis înaintea lor în Egipt pentru a le salva viețile.

* O poveste completă - cu o continuare

Geneza începe cu facerea cerului și pământului și a vieții, și se încheie cu imaginea unei mumii - Iosif într-un sicriu. Dar, implicit, sfârșitul este o promisiune că viața va continua, prin procrearea imposibil de înfrânt, și că reînnoirea creației se va manifesta, chiar sub greutatea oprimării, la începutul Exodului.

Geneza lucrează cu materiale incompatibile, asamblează povestea punând laolaltă două elemente diferite, reușind să obțină coeziunea, continuitatea temei și a motivului, oferind o carte completă din punct de vedere structural. Cu toate că privește înainte, către continuarea sa, este o carte de sine stătătoare, acaparându-ne atenția de la început până la sfârșit.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Povești controversate în Biblia Iudaică

1. Iudah și Tamar

Geneza 38

Tamar se căsătorește cu doi dintre fiii lui Iudah (Iuda). După ce al doilea moare ea ar trebui să se căsătorească cu al treilea fiu al lui Iudah, dar Iudah amână căsătoria. Așa că Tamar se deghizează într-o prostituată și se culcă cu socrul său, în cele din urmă născând gemeni cu acesta.

2. Șarpele vindecător al lui Moise

Numerii 21:4-9

După ce israeliții se plâng despre cât de grea este viața în deșert sunt loviți de o plagă de șerpi veninoși, care mușcă și ucid mulți oameni. Când israeliții îl imploră pe Moise să intervină în sprijinul lor, acesta face un șarpe sculptat din aramă care îi vindecă pe toți cei care-l privesc.

3. Fiica sacrificată

Judecători 11:29-40

Când un războinic pe nume Iephthah (Ieftae) se găsește în timpul unei bătălii promite că va sacrifica lui Dumnezeu pe oricine îi va ieși în cale să-l întâmpine când ajunge acasă. Din nefericire, această persoană se dovedește a fi fiica sa.

4. Concubina tăiată în bucăți

Judecători 19:22-30

O concubină este violată și lăsată să moară de către un grup de bărbați violenți în orașul Gibeah. Dimineața, când o găsește soțul, acesta o pune pe măgarul său și apoi o taie în 12 bucăți, pe care le trimite în toate colțurile Israelului, pentru a le arăta oamenilor cât de violenți și depravați au devenit.

5. Atenție la hemoroizi

Samuel I 5:9-6:18 (Cartea întâia a Regilor 5:9-6:18)

După ce filistenii capturează chivotul israeliților, îl mută din oraș în oraș deoarece pe unde ajunge, oamenii din zonă capătă... hemoroizi. Eventual, filistenii hotărăsc să returneze chivotul, plătind dobândă sub forma unor șoareci și hemoroizi sculptați în aur.

6. Vrăjitoare și fantome

Samuel I 28:3-25 (Cartea întâia a Regilor 28:3-25)

După ce profetul Samuel moare, regele Saul realizează că tot mai are nevoie de sfaturi de la mentorul său și angajează o vrăjitoare pentru a chema spiritul lui Samuel. Aceasta, în pofida faptului că tocmai Saul era cel care interzisese vrăjitoria în Israel. Când Samuel este ridicat din moarte, acesta îl mustră pe Saul pentru încălcarea regulilor și prezice căderea lui Saul.

7. Amnon și Tamar

Samuel II Capitolul 13 (Cartea a doua a Regilor, capitolul 13)

Amnon și Tamar sunt frați vitregi, ambii fiind copii regelui David. Amnon este înnebunit de Tamar și în cele din urmă o violează. Pentru a se răzbuna, Absalom, un alt fiu al lui David, îl ucide pe Amnon.

8. Eliyahu îi transmite torța lui Elisei

Împărați II Capitolul 2 (Cartea a patra a Regilor, capitolul 2)

Profetul Eliyahu (Ilie) nu moare; acesta este ridicat la ceruri într-un car. Dar, înainte de asta acesta îi dă lui Elisei o porție dublă din spiritul său (orice ar însemna asta), iar Elisei (Elișa) efectuează o serie de miracole, inclusiv trimiterea a doi urși pentru a sfârteca 42 de copii obraznici.

9. Daniel înțeleptul vegetarian

Daniel 1:8-21

Atunci când Daniel și prietenii săi Hananiah (Anania), Mișael și Azariah trăiesc în palatul regelui Nevuchadnetsar (נְבוּכַדְנֶצַּר - Nabucodonosor), aceștia nu doresc să mănânce mâncarea servită (prezumtiv non-cușer) și cer în schimb legume și semințe. Ofițerul responsabil de cei patru se teme că meniul vegetarian îi va slăbi, dar aceștia devin cei mai înțelepți dintre toți oamenii din regat.

10. Numele copiilor lui Hosea

Hosea 1:2-8

Dumnezeu îi poruncește lui Hosea (Osea) să se căsătorească cu o femeie desfrânată, lucru pe care acesta îl face. Când aceasta naște copii, Hosea le pune numele (la îndemnul lui Dumnezeu) Iezreel (Izreel), Lo-Ruhama (Cea neiubită) și Lo-Ami (Nu este poporul Meu).