2.2.8 Tabernaculul

Tabernaculul este structura portabilă ridicată de către israeliți, la porunca Domnului, pentru a-i însoți în călătoriile lor prin pustiu, așa cum este relatat în Cartea Exodul (25: 1-31; 17; 35: 1-4: 38). Tabernaculul consta dintr-o curte exterioară, de formă dreptunghiulară, 100 de coți pe 50 de coți. Această împrejmuire era alcătuită din perdele de in răsucit cu o deschidere, intrarea, pe partea de la răsărit. Aceste perdele erau mijloacele de separare a locului sacru de tărâmul lumesc de afară, dar nu formau o acoperitoare asupra zonei respective, locul fiind deschis către cer. Perdelele curții exterioare erau atârnate de stâlpi din lemn de acacia, cu vârfurile din argint, asigurați prin țăruși de aramă.

Ornamentația și arhitectura

Structura dreptunghiulară era formată din două pătrate, fiecare de 50 de coți pe 50 de coți. Pătratul vestic conținea Locul Sfânt, sanctuarul propriu-zis, la al cărui capăt vestic se găsea Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm (קֹדֶשׁ הַקֳּדָשִׁים - sanctuarul interior din tabernacul), despărțit de Locul Sfânt printr-o perdea. O cortină era amplasată la intrarea în Locul Sfânt, pentru a-l despărți de restul curții exterioare, iar o altă cortină era la intrarea în curtea exterioară. Astfel, erau trei intrări separate, fiecare ducând către un loc mai sfânt: intrarea în curtea exterioară, cu o cortină în față, intrarea în Locul Sfânt, cu o cortină în față și intrarea în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm, cu o perdea în față. Numai preoților le era permis să intre în Locul Sfânt, iar nimănui nu-i era permis să intre în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm, cu excepția marelui preot în ziua de Yom Kippur.

Chivotul Legământului a fost amplasat în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm, în spatele perdelei. În Locul Sfânt se găsea o masă la nord, un menorah (candelabru cu șapte brațe) la sud și un altar din aur, altarul pentru arderi, amplasat în fața perdelei din dreptul Chivotului la intrarea în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm. Masa și altarul erau făcute din lemn acoperit cu aur, iar menorah era din aur masiv. În pătratul estic al curții exterioare erau amplasate altarul de lemn, acoperit cu aramă, pe care erau arse sacrificiile și era vărsat sângele, precum și un lavoar pentru spălarea mâinilor și picioarelor preoților.

Locul Sfânt și Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm erau decorate cu perdele care acopereau întreaga zonă. Existau patru straturi separate de perdele, unul peste celalalt. Perdelele aflate la interior, cele care puteau fi văzute de către cei care intrau în sanctuar, erau făcute din pânză fină decorată cu imagini ale heruvimilor, la fel ca perdeaua din fața Chivotului. Peste perdelele din pânză fină era amplasată o perdea rugoasă, făcută din păr de capră, iar peste aceasta o perdea din piele de berbec, iar ultimul strat era din piele de tehașim, un cuvânt cu semnificație incertă, tradus deseori drept "delfin". Perdele exterioare din piele erau probabil menite ca protecție față de intemperii. Aceste perdele erau susținute de stâlpi din lemn de acacia, amplasați pe postamente din argint. Întreaga structură era proiectată spre a putea fi dezmembrată, ori de câte ori israeliții porneau în călătorie și reasamblată, atunci când aceștia își așezau tabăra.

Acuratețea biblică

Există unele dificultăți care rezultă din textul biblic. De exemplu, de unde au găsit israeliții în deșert lemnul, aurul, argintul și arama, necesare pentru construcție? Mai mult, măsurătorile par mai degrabă idealiste decât practice, de vreme ce este greu de imaginat cum o astfel de structură putea să stea în picioare în condiții optime de siguranță. În consecință, potrivit unei viziuni critice mai vechi, relatarea din Exodul nu este istorică, fiind o reconstituire artificială, bazată pe templul lui Solomon. Însă, ceva mai recent, cercetătorii au demonstrat că mai multe civilizații antice, înaintea perioadei din deșert, aveau cunoștință de structuri similare, și cu toate că unele detalii ar fi putut să fie adăugate ulterior, nu există niciun motiv de a nega faptul că israeliții au avut în pustiu un tabernacul portabil în care ofereau sacrificii.

Umberto Cassuto a observat că templele păgâne erau reședința zeului, în acestea găsindu-se tronul, o masă la care acesta mânca, un candelabru care să-i ofere lumină, un pat în care acesta dormea și dulapuri pentru hainele acestuia. În tabernaculul israelit nu se găsea nimic antropomorfic, precum patul sau dulapurile, iar masa era destinată pentru lipiile pe care le mâncau preoții. Menorah-ul nu era amplasat în Locul Sfânt, de vreme ce Dumnezeu, spre deosebire de zeitățile păgâne, nu avea nevoie de lumină. Chivotul, conținând tăblițele de piatră, substituia tronul pe care se odihnea prezența divină. Prin urmare, tabernaculul poate că deținea într-adevăr unele caracteristici ale templelor păgâne, dar a fost transformat și adaptat religiei monoteiste.

Alți cercetători au notat că iudaismul folosește cuvântul mișkan pentru tabernacul, provenind dintr-o rădăcină care înseamnă "a locui temporar." Așadar, tabernaculul, în care Dumnezeu locuiește temporar, într-un fel, reprezintă cele două idei la care filozofii se referă numindu-le transcendență și imanență. Dumnezeu este dincolo de universul fizic, dar coboară în tabernacul.

Simbolismul religios

Tabernaculul conferă cu ușurință diverse simbolisme. Rabinii care au scris Midraș-ul au observat legătura dintre tabernacul și cosmos, iar cercetătorii moderni ai Bibliei au subliniat faptul că cuvintele utilizate în povestea despre tabernacul seamănă cu narațiunea creației de la începutul Cărții Genezei. Potrivit acestei viziuni, tabernaculul a fost intenționat ca un simbol al cosmosului: perdeaua interioară decorată cu heruvimi reprezentând cerul și îngerii, mesagerii Domnului, iar structura propriu-zisă fiind pământul cu tot ce se găsește pe acesta.

În povestea propriu-zisă se afirmă faptul că scopul tabernaculului este acela ca Dumnezeu să locuiască în mijlocul poporului său: "Din acestea să-Mi faci locaş sfânt şi voi locui în mijlocul lor" (Exodul 25: 8). O omilie rabinică ulterioară observa că versetul nu menționează că "voi locui în acesta, ci voi locui în mijlocul lor," pentru a demonstra că scopul tabernaculului nu era pentru ca Dumnezeu să locuiască în acesta, ci spre a-i încuraja pe oameni să-i facă loc lui Dumnezeu în inimile lor. În istoria iudaică, locurile sfinte erau văzute drept acelea care fie conțineau într-un fel prezența impersonală a divinului, fie erau sacre prin asociere.

Heruvimii

Heruvimii (כְּרוּבִים - keruvim, kerum la singular) sunt creaturile înaripate menționate frecvent în Biblie. Etimologia cuvântului este incertă. Într-o sursă midrașică, etimologia cuvântului este atribuită pornind de la forma la singular a acestuia, kerum, însemnând ke'ravya, "precum un copil," de aici și descrierea acestora în artă și literatură ca niște copii de vârstă fragedă.

În Biblie, Dumnezeu îi așează pe heruvimi la intrarea în Gradina Edenului, după expulzarea lui Adam și Eva, pentru a păzi drumul către Pomul Vieții (Geneza 3:24). Doi heruvimi auriți cu aripile întinse au fost plasați unul în fața celuilalt pe capacul Chivotului Legământului din tabernacul (Exodul 25:18-20), iar imagini ale heruvimilor au fost brodate pe cortinele și perdelele din tabernacul (Exodul 26:1, 31). În templul lui Solomon, cei doi heruvimi auriți nu au fost atașați de Chivot, precum în tabernacul, ci au fost amplasați ca statui de zece coți înălțime în fața Chivotului (III Regi 6:27-8).

O legendă talmudică stranie afirmă că cei doi heruvimi din templul lui Solomon erau în forma unei femei și a unui bărbat. Când israeliții au venit la templu, în pelerinaj, iar cortina din fața Chivotului a fost ridicată, cei doi heruvimi au fost văzuți cuplați, ca și cum ar fi avut relații sexuale. Aceasta a fost văzută ca o dovadă miraculoasă a faptului că iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este asemănătoare cu iubirea dintre bărbat și femeie.

În alte părți din Biblie (II Samuel sau Cartea a doua a Regilor 22:11; Psalmii 18:11), Dumnezeu este descris într-o manieră antropomorfică, călărind un heruvim. Asemănarea heruvimilor cu creaturile înaripate ilustrate de arta religioasă din Orientul Apropiat a fost deseori remarcată (a se vedea lamassu).

Întreaga chestiune a heruvimilor a constituit o sursă de dileme și stânjenire pentru învățătorii evrei. Într-o altă legendă talmudică, atunci când amoniții și moabiții au intrat în templu, la distrugerea acestuia, aceștia au scos afară heruvimii și au încercat să dezvăluie ipocrizia israeliților, care pretindeau că venerează Dumnezeul invizibil, și totuși aveau statui ale unui bărbat și unei femei făcând sex în sanctuarul sfânt.

Filozofii evrei, în particular, au încercat să raționalizeze subiectul. În viziunea lui Philo din Alexandria, heruvimii reprezintă două aspecte ale lui Dumnezeu, bunătatea și autoritatea sa. Pentru Maimonides, heruvimii reprezintă o categorie de îngeri. În sistemul lui Maimonide, există zece grade de îngeri, iar heruvimii aparțin celui de-al nouălea grad. Îngerii sunt văzuți de către Maimonides drept diverse forțe spirituale, pe care Dumnezeu le folosește pentru controlul universului. Îngerii adiacenți Chivotului reprezintă acțiunea acestor forțe spirituale în revelația Torei, find reprezentări simbolice ale dogmei precum Torah este din Ceruri. Sunt doi heruvimi pe Chivot, deoarece dacă era unul singur ar fi fost confundat cu Dumnezeu Unul (Moses Maimonides - "Călăuza șovăielnicilor").

Cu excepția kabbalah, nu există prea mult interes pentru heruvimi în iudaism. Este poate semnificativ faptul că, deși liturghia iudaică conține referiri la alte forme de îngeri, ca ophanim sau seraphim, nu există vreo referire la heruvimi nicăieri în liturghie.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.2.7 Vițelul de Aur

Ce reprezenta Vițelul de Aur?

Povestea vițelului de aur, cel mai mare scandal din perioada petrecută în pustiu, este amintită în Deuteronomul 9:9-21, bazată pe relatarea completă din Exodul 32. Ceea ce reprezintă vițelul constituie un punct de dezbatere între cercetătorii Bibliei. Imagini ale taurilor și vacilor erau obișnuite în cadrul religiilor din Orientul Apropiat. În Egipt, un taur, Apis, era sacru pentru zeul Ptah și emblematic pentru acesta. În literatura canaanită, zeul suprem El este numit uneori taurul, deși acesta ar putea reprezenta doar un epitet, simbolizând puterea, iar zeul furtunii Baʿal este descris într-un mit încălecând un bou.

Un basorelief din Asia Minor arată doi indivizi închinându-se la un altar în fața unui taur. Figurine reprezentând tauri și vaci au fost descoperite în mai multe site-uri arheologice canaanite. Cel puțin una dintre acestea a fost descoperită într-un site israelit, pe dealurile din Samaria. În cazul unora dintre acestea, taurul sau vaca reprezintă o zeitate - de obicei, un zeu al furtunii - în mod direct. În alte ocazii, reprezintă animalul preferat al zeității, simbolizând acea zeitate în mod indirect.

Motivarea lui Aaron și cererea poporului

Este puțin probabil ca Aaron să fi intenționat ca vițelul să reprezinte o altă zeitate, de vreme ce a proclamat un festival în onoarea lui YHVH [Dumnezeu], atunci când a terminat idolul (Exodul 32:5). La prima vedere, declarația poporului, "Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului!" (Exodul 32:4), pare să indice faptul că aceștia au interpretat vițelul ca pe o reprezentare a lui YHVH.

Însă, în cererea lor către Aaron de a le face un dumnezeu, aceștia au explicat faptul că doreau un dumnezeu care să-i conducă, deoarece nu știau ce s-a întâmplat cu Moise, care-i condusese din Egipt (Exodul 32:1). Acest lucru pare să implice faptul că au dorit ca vițelul să-l înlocuiască pe Moise, aparent în rolul acestuia de mediator al lui YHVH față de popor.

Cu alte cuvinte, aceștia nu au intenționat ca vițelul să-l reprezinte pe YHVH, ci să funcționeze ca un mijlocitor al prezenței acestuia între ei, așa cum funcționase Moise anterior. Mulți cercetători consideră că vițelul a făcut asta, servind drept piedestalul sau suportul pe care era prezent în mod invizibil YHVH, așa ca în cazul heruvimilor din Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm (קֹדֶשׁ הַקֳּדָשִׁים - sanctuarul interior din tabernacul). Această concepție a vițelului este ilustrată de imagini antice ale unui zeu stând pe spatele unui taur sau a altui animal.

Potrivit acestei interpretări, declarația "Iată, Israele, dumnezeul tău" nu este citarea exactă a ceea ce a spus poporul în acel moment, ci o parafrazare a cuvintelor acestora, bazată pe o înțelegere ulterioară, reflectând modul în care au tratat aceștia statuia până la urmă. În orice caz, este evident din Exodul 32:8 că, deși Aaron sau poporul au avut intenții justificate, poporul a căzut imediat în idolatrie, venerând vițelul și violând astfel interdicția Decalogului față de venerarea idolilor.

Vițeii de aur ai regelui Ieroboam

Unii cercetători biblici consideră că întreaga poveste a vițelului de aur este o reconstituire peiorativă - bazată, de asemenea, pe o înțelegere ulterioară - a unei legende din zona de nord a Israelului despre originea vițeilor de aur ridicați de către Ieroboam la Bethel și Dan (III Regi 12:2‑33). În această viziune, vițeii lui Ieroboam au fost meniți inițial drept piedestale sau suporturi pentru YHVH, la fel ca heruvimii, nu ca idoli.

Odată cu trecerea timpului, poporul a început să-i venereze, așa cum se arată în plângerea lui Hosea, că poporul sărută vițeii (Hosea 13:2). Această desfășurare ar putea să fi fost facilitată de faptul că vițeii nu au fost ținuți ascunși, așa cum au fost heruvimii în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm, ci au fost amplasați afară, vizibili pentru public. Aceasta desfășurare este analoagă cu ceea ce s-a întâmplat cu șarpele de aramă pe care Moise l-a făcut pentru vindecarea mușcăturilor de șarpe: în vremea regelui Hezekiah, poporul a început să-l venereze și acesta a trebuit să fie distrus (Numeri 21:4‑9, vezi și IV Regi 18:4).

O poveste altădată pozitivă într-o lumină diferită

Conform acestei teorii, povestea vițelului de aur al lui Aaron este de fapt, la origine, legenda despre proveniența (unuia dintre) vițeii de aur ai lui Ieroboam, iar inițial descria fabricarea acestora în mod aprobator, comparabil cu relatarea din Exodul despre modul în care poporul a contribuit cu materialele din care Bezalel și echipa acestuia au construit Chivotul și heruvimii și restul tabernaculului, urmând planurile furnizate de Dumnezeu (Exodul 25-27, 35-39). Declarația lui Aaron, precum a aruncat aurul în foc și din acesta "a ieşit acest viţel" (Exodul 32:24) insinuează faptul că vițelul a fost fabricat cu asistență supranaturală, lucru ce susține viziunea că povestea a fost inițial una pe un ton aprobator.

Ulterior, după ce vițeii lui Ieroboam au început să fie considerați idoli, fabricarea vițeilor a fost văzută drept una conducătoare în mod inevitabil la idolatrie, iar povestea despre vițelul lui Aaron a fost revizuită, spre a arăta fenomenul drept unul imoral de la început. Versiunea aceasta apare în Exodul și este reflectată în Deuteronomul.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.2.6 Îndemnul la Exod

Povestea poporului evreu are câteva puncte de început posibile. În timp ce Abraham este primul evreu care aduce ideea monoteismului în lume, este povestea Exodului cea care reprezintă începutul conștiinței naționale iudaice. Un grup de sclavi, care probabil nu avea o mare omogenitate etnică, împărțea o situație comună (sclavia) și un opresor comun (egiptenii). Ceea ce modelează conștiința națională a poporului, pe care Biblia îl numește "copiii lui Israel" (b'nai Yisrael), este asocierea dintre experiența sclaviei și evadarea israeliților către libertate. Conștiința le-a fost făurită nu numai de către experiența suferinței comune, ci - mai important - de către experiența comună a izbăvirii…

De la conștiința politică la cea morală

Odată cu povestea Exodului, toate elementele conștiinței politice au fost așezate la locul lor: o istorie comună (sclavia egipteană), un mit fondator (izbăviți din sclavia egipteană de către un Dumnezeu mai puternic decât oricare altul), și un lider (Moise). Dimensiunea Exodului în cadrul existenței evreiești va continua să fie punctul central pentru poporul evreu de-a lungul istoriei acestuia. Pentru o perioadă, se va manifesta sub forma suveranității politice, precum în cazurile regatelor antice ale Israelului și Iudeei. În secolul al XX-lea, dimensiunea Exodului se va manifesta iarăși, cu crearea statului modern al Israelului.

Însă, conștiința Exodului descrisă aici transcende rânduielile politice convenționale. Poporul evreu și-a manifestat această conștiință în timpul rătăcirii prin deșert, în așezările timpurii din țara Israelului, organizate pe criterii de afiliere tribală, și pe parcursul celor două milenii petrecute de evrei în diaspora. Conștiința Exodului i-a determinat pe evrei să se identifice unul pe celalalt, indiferent de faptul că locuiau la mii de kilometri depărtare, sub regimuri politice diferite, vorbind limbi diferite și dezvoltând variante ale iudaismului care deseori sintetizau elementele tradiționale evreiești cu elemente specifice din culturile creștine în care trăiau.

Această conștiință a însemnat, de asemenea, că evreii au avut grijă unul de celălalt, nu numai atunci când au trăit în apropiere, ci chiar atunci când aflau despre alți evrei la nevoie de pe alte meleaguri. În perioada în care evreilor le-a lipsit suveranitatea politică, aceștia au devenit o comunitate de amintiri și destine comune. Aceștia credeau că soarta poporului evreu, indiferent de domiciliul temporar, este strâns legată. Aceasta explică succesul mișcării sioniste, reînvierea fără precedent a identității naționale și suveranității politice după 2.000 de ani de împrăștiere. Conștiința Exodului a poporului evreu a fost liantul care l-a menținut laolaltă. A constituit secretul supraviețuirii evreilor.

Pentru copiii lui Israel, în schimb, a existat o dimensiune a identității naționale care a depășit conștiința politică - o întâlnire cu obiectivul sacru care va crea o conexiune directă între sclavii care au trăit Exodul din Egipt și viziunea care l-a ghidat pe patriarhul Abraham.

Abraham și "Chemarea"

Torah ne spune că Abraham a devenit părintele poporului evreu atunci când a urmat chemarea lui Dumnezeu de a urma un obiectiv sacru, răspândind dreptatea și judecata în lume (Geneza 18:19). Poporul evreu, nu numai că va deveni un popor deosebit, o unitate etnică și politică separată, ci va fi poporul legat de un scop mai înalt. Potrivit legământului lui Dumnezeu cu Abraham, fiecare evreu este chemat nu numai să creadă în valorile dreptății și virtuții, ci să acționeze conform acestora: motivat de responsabilitatea morală de a pleda - așa cum a făcut-o Abraham - în numele celor nevinovați din toate națiile.

Abraham a trăit în Canaan ca un "străin şi pribeag" (Geneza 23:4), dar conștiința sa de individ diferit și deosebit nu l-a împiedicat să acorde atenție unei chemări morale universale - comportându-se într-un mod altruist, încărcat de compasiune, față de oamenii din Sodoma și Gomorrah.

Acest simț al unei chemări mai înalte - un impuls altruist de a aduce dreptatea și virtutea în lume - constituie moștenirea evreilor de la Abraham. Este ceea ce se cheamă "îndemnul de la Sinai."

Împăcarea dintre îndemnul la Exod și cel de la Sinai

Există o tensiune milenară în iudaism între îndemnul la Exod și cel de la Sinai. Fiecare comunitate religioasă este dedicată supraviețuirii și perpetuării sale. Iudaismul nu este imun la aceste tendințe. Iudaismul a căzut deseori pradă tendinței, care a afectat toate grupurile, de a se vedea pe sine în termeni parohiali, de a crede că interesele grupului sunt preeminente oricăror altora. Acest lucru este adevărat, mai ales în timpuri de criză. În vremurile moderne, această atitudine defensivă se extinde la perioadele în care Israelul se află în pericol, fie din cauza războiului, a terorismului, sau a campaniilor globale de discreditare a sionismului și a dreptului evreilor la existență colectivă în cadrul tărâmului natal ancestral.

Totuși, tradiția iudaică a învățăturilor universale privind responsabilitatea față de toate ființele umane și față de întreaga lume continuă să aducă echilibrul necesar între propriile interese - îndemnul la Exod - și interesele omenirii - îndemnul de la Sinai. Chiar și atunci când, sau mai ales atunci când, lumea iudaică tinde către parohial, există voci în mijlocul acestora care îi îndeamnă înapoi către moștenirea profetică, spre a deveni factorii care să tămăduiască întreaga lume. Această moștenire profetică este motivul pentru care evreii au fost așezați pe acest pământ.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.2.5 Zipporah

Zipporah (צִפוֹרָה - Ṣippora, Σεπφώρα - Sephora în greacă), soția lui Moise, a fost una dintre cele șapte fiice ale lui Reuel, un preot madianit, care se mai numea Iethro (Exodul 3:1) și Hobab (Judecători 4:11). Moise, fugind din Egipt, a sosit la Madian și s-a așezat lângă o fântână. În timp ce se odihnea, fiicele lui Reuel au venit pentru a adăpa turmele tatălui lor. Câțiva păstori au sosit și le-au alungat pe fete, pentru a-și adăpa turmele lor mai întâi. Moise, fără de frică, i-a înfruntat pe păstori și i-a îndepărtat.

Fetele s-au întors acasă mai devreme decât de obicei. Tatăl acestora, Reuel, le-a întrebat: "Cum de aţi venit astăzi aşa de curând?" Fetele i-au răspuns: "Un egiptean oarecare ne-a apărat de păstori, ne-a scos apă şi ne-a adăpat oile noastre." "Dar unde este acela?" le-a întrebat Reuel. "De ce l-aţi lăsat? Chemaţi-l şi daţi-i să mănânce pâine!" (Exodul 2:18–20).

Moise a rămas și a trăit cu preotul madianit și familia acestuia. Reuel i-a oferit-o pe fiica sa Zipporah drept soție; ulterior, aceasta va da naștere lui Gherșom și apoi lui Eliezer.

După ce toți oamenii din Egipt care-i doreau moartea au murit, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să revină în Egipt. Moise și-a luat soția și fiii și a început o călătorie înapoi către Egipt. Pe drum, aceștia au stat la un han, unde a avut loc un incident misterios.

Biblia ne relatează că un înger al Domnului a venit să-l ucidă pe Moise. Zipporah l-a circumcis repede pe Gherșom cu o piatră ascuțită și i-a atins picioarele lui Moise cu aceasta, spunând: "Tu-mi eşti un soţ crud!" (Exodul 4:25). Textul original, așa cum este scris în Codex Leningradensis, spune astfel:

וַתִּקַּח צִפֹּרָה צֹר וַתִּכְרֹת אֶת־עָרְלַת בְּנָהּ וַתַּגַּע לְרַגְלָיו וַתֹּאמֶר כִּי חֲתַן־דָּמִים

אַתָּה לִי׃

Septuaginta traduce versetul în acest mod: "Dar Sefora, luând un cuţit de piatră, a tăiat împrejur pe fiul său şi atingând picioarele lui Moise a zis; "Tu-mi eşti un soţ crud." De remarcat, faptul că "picioare" este un eufemism folosit uneori în textele biblice ebraice originale pentru organele genitale masculine.

Acest fragment este interpretat, în mod obișnuit, ca fiind determinat de faptul că Moise nu și-a circumcis fiii, iar Dumnezeu a dorit să-l omoare pentru această neglijență. Codex Leningradensis specifică faptul că însuși Dumnezeu (יהוה - YHVH) vine să-l ucidă pe Moise, în vreme ce Septuaginta modifică textul, traducând tetragrammatonul ca ἄγγελος κυρίου (îngerul Domnului), și nu κύριος (Domnul). "Înger" (ἄγγελος ) constituie traducerea în Septuaginta a cuvântului ebraic "mal'ak" (מַלְאָךְ), termenul pentru manifestările lui Yahveh față de omenire. Este mal'ak cel care îi vorbește lui Moise din rugul aprins.

După acest eveniment bizar, Moise a trimis-o pe Zipporah împreună cu copiii la tatăl acesteia în Madian, continuându-și drumul singur spre Egipt.

După ce Moise a reușit să-i scoată pe israeliți din Egipt, Reuel a venit la tabăra iudeilor din deșert, aducându-i cu el pe Zipporah și pe cei doi fii ai acesteia, Gherșom și Eliezer. Unii cercetători o identifică pe Zipporah cu femeia etiopiană a cărei căsătorie cu Moise a fost aspru criticată de către Miriam și Aaron (Numeri 12:1).

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA