2.1.15 Rebekah

Rebekah (רִבְקָה - Rivqah), fiica lui Bethuel, nepotul lui Abraham, a fost soția lui Isaac și mama gemenilor Esau și Iacov. Atunci când a văzut că fiul său are deja patruzeci de ani și este tot necăsătorit, Abraham a hotărât că a sosit timpul să găsească o soție pentru fiul său.

Abraham l-a trimis pe servitorul său credincios, Eliezer (posibil, Eliezer din Damasc - דַּמֶּשֶׂק אֱלִיעֶזֶר), la rudele sale din Haran, în Mesopotamia, cu instrucțiuni să se întoarcă cu o mireasă pentru Isaac, deoarece nu dorea ca fiul său să se căsătorească cu o fată localnică, o canaanită.

Adăparea cămilelor

Eliezer a luat cu el zece cămile încărcate și a plecat către orașul Nahor. Atunci când au ajuns acolo, acesta a făcut cămilele să îngenuncheze lângă o fântână în afara orașului și a grăit:

"Doamne Dumnezeul stăpânului meu Avraam, scoate-mi-o în cale astăzi şi fă milă cu stăpânul meu Avraam! Iată, eu stau la fântâna aceasta şi fetele locuitorilor cetăţii au să iasă să scoată apă. Deci fata căreia îi voi zice: Pleacă urciorul tău să beau şi care-mi va răspunde: 'Bea! Ba şi cămilele toate le voi adăpa până se vor sătura,' aceea să fie pe care Tu ai rânduit-o robului Tău Isaac şi prin aceasta voi cunoaşte că faci milă cu stăpânul meu Avraam" (Geneza 24:12–14).

Abia terminase e vorbit, când a venit Rebekah, purtând un urcior pe umăr. Aceasta a mers la izvor, și-a umplut urciorul și s-a îndreptat către oraș. Eliezer a alergat la aceasta și a întrebat-o dacă poate să bea din urciorul ei. "Bea, domnul meu!," i-a spus aceasta. După ce acesta a băut, Rebekah a adăugat: "Şi cămilelor tale am să le scot apă până vor bea toate" (Geneza 24:18–19).

Eliezer a privit-o în tăcere, în timp ce aceasta îi adăpa cămilele. Apoi i-a oferit un cercel (în traducerile ortodoxe este un inel, dar cel mai probabil era vorba despre un inel pentru nas) și două brățări din aur, rugând-o: "A cui fată eşti tu? Spune-mi, te rog, dacă se află în casa tatălui tău loc, ca să rămânem?"

Aceasta i-a răspuns, "Sunt fata lui Batuel (Bethuel) al Milcăi (Milcah), pe care ea l-a născut lui Nahor. Avem şi paie şi fân mult şi la noi este şi loc, ca să rămâneţi" (Geneza 24:23–25). Eliezer s-a aplecat și i-a mulțumit Domnului pentru că l-a ghidat către casa rudei stăpânului său.

Rebekah a alergat la casa mamei sale și a povestit rudelor despre ce s-a întâmplat. Fratele ei, Laban, a văzut cercelul și brățările pe mâinile surorii sale și a alergat la fântână să-l invite pe Eliezer să vină la ei.

Eliezer a intrat în casă, în timp ce cămilele sale au fost descărcate și li s-au dat paie. A fost adusă apă pentru spălarea picioarelor lui Eliezer și ale oamenilor care veniseră cu el. I-a fost adusă mâncare, dar acesta a refuzat să mănânce până când nu le-a spus că l-a trimis Abraham, să găsească o mireasă pentru fiul și moștenitorul său, precum și despre faptul că a realizat că Rebekah este cea aleasă.

Laban și Bethuel au răspuns: "De la Domnul vine lucrul acesta şi noi nu-ţi putem spune nimic nici de bine, nici de rău. Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o şi du-te şi să fie soţia fiului stăpânului tău, cum a grăit Domnul" (Geneza 24:50–51).

Eliezer, auzind aceste cuvinte s-a închinat Domnului până la pământ. Apoi a scos alte obiecte din argint și aur și îmbrăcăminte și le-a oferit Rebekăi. De asemenea, le-a oferit cadouri lui Laban și mamei acestuia. După asta, Eliezer și oamenii săi au mâncat și au băut, odihnindu-se apoi peste noapte.

În dimineața următoare, aceștia au anunțat că doresc să plece. Mama Rebekăi și Laban l-au rugat pe Eliezer s-o mai lase pe Rebekah să mai stea cu ei încă zece zile.

"Nu mă zăboviţi! Căci Domnul m-a făcut să izbutesc în calea mea; lăsaţi-mă să mă duc la stăpânul meu!," a răspuns Eliezer (Geneza 24:56). Au chemat-o pe Rebekah și i-au spus: "Vrei să te duci oare cu omul acesta?" Rebekah a răspuns: "Mă duc!" (Geneza 24:58) Apoi aceasta, dădaca sa Deborah, și servitoarele sale, s-au urcat pe cămile și l-au urmat pe Eliezer.

Iacov și Esau

Isaac se plimba pe câmp, în seara în care a văzut cămilele venind către el. Rebekah și-a ridicat privirea și l-a văzut pe Isaac. A coborât de pe cămilă și l-a întrebat pe Eliezer, "Cine este omul acela care vine pe câmp în întâmpinarea noastră?"

Eliezer a răspuns: "Acela-i stăpânul meu" (Geneza 24:65). Rebekah și-a luat vălul și s-a acoperit. Isaac a dus-o în cortul mamei sale, Sarah. S-au căsătorit și Rebekah a devenit o alinare pentru Isaac, care se simțea foarte singur după moartea mamei sale.

Timp de douăzeci de ani, Rebekah nu a putut să aibă copii, până când Isaac, având 60 de ani pe atunci, s-a rugat lui Dumnezeu pentru femeia sa. În timpul sarcinii, Rebekah a simțit cum copiii se zbat în pântecele său, iar Dumnezeu i-a spus că fiecare dintre cei doi băieți va deveni strămoșul unui neam, iar cel mai mare va fi servitorul celui mai mic. Esau (עֵשָׂו - Esav) s-a născut primul, roșu și păros. Câteva clipe mai târziu, s-a născut și Iacov (יַעֲקֹב -Yaʿakov), ținându-l pe Esau de călcâi.

Esau, preferatul tatălui său, a crescut devenind un vânător iscusit, un om simplu, căruia îi plăcea natura, impetuos, nerăbdător și ușor de manipulat de către fratele său. Iacov, favoritul mamei sale, era opusul fratelui său: răbdător, liniștit și căruia îi plăcea să stea acasă.

Esau s-a căsătorit la vârsta de 40 de ani, la fel ca tatăl său, Isaac. Soțiile sale, două femei hitite, pe nume Iudith (Aholibamah) și Basemath (Adah), făceau tot ce puteau pentru a le face viața mizerabilă lui Isaac și Rebekăi.

Anii au trecut, iar Isaac, acum bătrân și orb, a decis să-și binecuvânteze fiul cel mare; dar, mai întâi, a dorit să mănânce. L-a chemat pe Esau și i-a spus: "Iată, eu am îmbătrânit şi nu ştiu ziua morţii mele. Ia-ţi dară uneltele tale, tolba şi arcul, şi ieşi la câmp şi adu-mi ceva vânat; Să-mi faci mâncare, cum îmi place mie, şi adu-mi să mănânc, ca să te binecuvânteze sufletul meu până nu mor!" (Geneza 27:2–4)

Rebekah a auzit discuția și a conceput un plan prin care Iacov să primească binecuvântarea lui Isaac. L-a sfătuit pe Iacov să se deghizeze să semene cu Esau, punându-și hainele acestuia și acoperindu-și bratele și gâtul cu piele de capră, pentru a imita pilozitatea lui Esau. Rebekah a pregătit mâncare și l-a trimis pe Iacov la tatăl său.

Furios pe înșelătoria lui Iacov, Esau a jurat că-l va ucide pe acesta, imediat ce Isaac va muri. Rebekah, pentru a-l proteja pe Iacov de răzbunarea lui Esau, a hotărât să-l trimită la fratele ei, Laban, în Haran. A mers la Isaac și s-a plâns că este scârbită de viață din cauza soțiilor hitite ale lui Esau, adăugând că dacă și Iacov își va lua o soție localnică, ea nu va mai avea motive să trăiască.

Isaac l-a chemat pe Iacov, l-a binecuvântat și i-a spus: "Să nu-ţi iei femeie din fetele Canaaneilor; Ci scoală şi mergi în Mesopotamia [Paddan-aram] în casa lui Batuel, tatăl mamei tale, şi-ţi ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale..." (Geneza 28:1–2).

Anii au trecut, iar Deborah, dădaca Rebekăi, a murit și a fost îngropată lângă Beth-el, sub un stejar. Rebekah a murit și a fost îngropată în peștera Machpelah, unde Abraham și Sarah fuseseră îngropați și unde Esau și Iacov îl vor îngropa, în cele din urmă, pe Isaac, care va muri la vârsta de 180 de ani.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Hawking și marele design

Stephen Hawking este un om de știință și un scriitor de science-fiction, care crede în posibilitatea călătoriei în timp, dar nu și în Dumnezeu. Într-adevăr, o contradicție interesantă. De vreme ce călătoria în timp ar fi posibilă, atunci nu este nicio problemă cu învierea morților. Dar, după cum știm, scriitorii de science-fiction sunt plini de contradicții. Ceea ce aceștia încearcă mereu este să își șocheze audiența cu noi scamatorii.

Recent, Hawking a mai scris o capodoperă, "The Grand Design," în care afirmă că Dumnezeu nu a creat Universul, iar filosofia este moartă. Așadar, cine sau ce a creat Universul? Hawking are răspunsul potrivit, bineînțeles: Omul, mai precis Edward Witten și Hawking însuși… în 1995.

Înainte ca Hawking să descopere "marele design," lumea se simțea destul de bine cu explicațiile clasice, privind crearea Universului:

- Cea a fizicienilor, care consideră că Universul a fost creat într-o explozie, Big-bang, și că va continua să se extindă până la moartea sa. Această cosmologie este numită în termeni filozofici "monism" și este bazată pe studierea Universului într-o singură direcție timp=viitor, direcție a expansiunii energie/entropie și moarte.

- Cea a filozofilor, care credeau că Universul este etern, fără vreun principiu sau sfârșit.

- Și cea a religiilor, care în Orient se află pe aceeași baricadă cu filozofii. Taoiștii, budiștii și hindușii consideră că realitatea este alcătuită din ciclurile eterne ale creației și distrugerii, creația find cauzată de Vishnu/Yin/informație, iar distrugerea fiind opera lui Shiva/Yang/energie. Această filozofie adaugă, astfel, o a doua direcție pentru timp=viitor, informație, și din acest motiv este numită dualitate sau dualism.

În timp ce, în Occident, religiile au considerat Creatorul și Distrugătorul ca fiind o entitate, care participă la caracterul omului; de vreme ce am fost plăsmuiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Acest tip de religii sunt numite religii antropomorfice.

Să privim însă puțin asupra teoriei lui Hawking legată de creație.

Dacă ar fi să folosim același ton ironic adoptat de Hawking în cartea sa, am putea spune că întregul act al creației a fost uitat în 1995, iar Universul a repornit de la zero, odată cu crearea teoriei M, un nonsens matematic, care este la baza teoriei lui Hawking din "The Grand Design."

În 1995, Edward Witten a propus teoria M, drept o unificare a tuturor teoriilor anterioare a superstringurilor. Potrivit unor astfel de idei, Universul ar fi alcătuit dintr-o serie de obiecte matematice numite stringuri, care există în unsprezece dimensiuni, nu au fost niciodată observate, dar sunt utile la simplificarea calculelor legate de materie, forța tare și cuarci.

Cum a ajuns această teorie matematică ipotetică să devină centrul teoriei lui Hawking privind creația? Simplu: în 1996 teoria stringurilor era folosită pentru analiza termodinamicii găurilor negre, iar cineva a dedus că, prin această teorie matematică, s-ar putea dovedi că găurile negre se evaporau în trecut, așa cum își dorea Hawking. Hawking, care postulase în ultimii 30 de ani, împotriva tuturor dovezilor experimentale și a calculelor matematice clasice, faptul că găurile negre călătoresc în trecut, a devenit imediat un adept al teoriei M, deoarece l-ar fi putut ajuta să obțină un Premiu Nobel.

Numai că, după trecerea a cincisprezece ani, nu s-a descoperit nici măcar o singură dovadă a faptului că găurile negre se evaporă, ci doar o mulțime de dovezi că acestea urmează teoria relativității a lui Einstein și, indiferent de dimensiunea lor, acestea cresc exponențial. Dar Hawking nu crede nici în Einstein, despre care susține că s-a înșelat amarnic (Scientific American: "Quantum Black holes"). Hawking crede în el însuși, noul Einstein, care spune că era porecla sa, dată de către colegii săi de școală. Acest lucru pare o contradicție, de vreme ce cartea sa "A brief history of time" este doar o tentativă eșuată de a explica teoria lui Einstein despre timp.

"The Grand Design" este, din nefericire, în același registru. O altă carte de science-fiction, de auto-promovare, condimentată cu atacuri sarcastice la adresa unor adevărați fizicieni precum Richard Feynman, a filozofilor și a religiilor - marca înregistrată care i-a conferit celebritatea lui Hawking - un fizician al presei științifice galbene (există un număr tot mai mare de reviste serioase care publică astăzi teorii absurde science-fiction, prezentate drept noi descoperiri, dacă este posibil cu o mulțime de dimensiuni, universuri paralele și călătorii în timp).

Totuși, atunci când analizăm miezul acesteia, Hawking încearcă doar să promoveze ideea răsuflată a teoriei stringurilor, o construcție matematică lipsită de orice respect față de metodele experimentale, pur și simplu pentru că dacă teoria M este corectă, găurile negre se evaporă în trecut, iar Hawking își va obține Premiul Nobel. Într-adevăr, în cadrul unei conferințe la Pasadena, Hawking a explicat de ce susține proiectul CERN de creare a unor găuri negre: "În 30 de ani nu am găsit nicio dovadă a evaporării găurilor negre, dar acum CERN îmi va oferi o a doua șansă de a câștiga Premiul Nobel."

Un om cu o misiune...imposibilă. În spatele teoriei lui Hawking, care ar permite construirea unor mașini pentru călătoria în timp, se găsește o ignorare cu bună-știință a celor trei etape ale metodelor științifice: consistența matematică, acuratețea logică și demonstrația experimentală.

Într-adevăr, Kurt Gödel, cel mai bun prieten al lui Einstein, a dovedit cu mult timp în urmă că matematica nu constituie adevărul per se, iar o ecuație matematică poate fi o fantezie, precum o propoziție verbală, dacă îi lipsește consistența logică și nu descrie un adevăr experimental. Din acest motiv i-a spus Einstein lui Poncaire: "Nu am devenit matematician deoarece în vreme ce întotdeauna știu când o ecuație matematică este corectă sau greșită, niciodată nu am știut când este adevărată.".

Așadar, pentru ca o ecuație matematică să fie adevărată, trebuie să existe consistența logică, lucru care-i lipsește lucrării lui Hawkins, deoarece "logica" necesită cauzalitate în timp: A-B implică A cauzează B din trecut spre viitor, nu B cauzează A din viitor spre trecut. Iar din acest motiv, pentru că Universul este logic și consistent, nu poate exista călătoria în timp. Același lucru se poate spune și despre teoria M, de vreme ce 11 dimensiuni sunt ilogice; nici nu există vreo substanță cunoscută care să alcătuiască aceste stringuri; nici nu are sens ceea ce fizicienii numesc "independența fundalului." Ceea ce înseamnă asta, este că stringurile "plutesc" oarecum deasupra adevărului, substanța fundamentală a realității, spațiul și timpul, descrisă de către Einstein în cadrul teoriei relativității. Așadar, stringurile nu pot fi substanța fundamentală a realității, care este spațiul și timpul sau, mai degrabă, ciclurile fractale spațiale și temporale infinite, care poartă energia și informația primare ale Universului, adevărata substanță din care suntem alcătuiți.

În plus, trebuie să existe dovezi experimentale, pentru ca ideile lui Hawking să fie adevărate, care nu există, nici în cadrul evaporării găurilor negre, nici în teoria M a stringurilor.

Așadar, Hawking, potrivit lui Gödel, poate să scrie teorii M sau despre termodinamica găurilor negre care arată frumos matematic, dar care sunt doar niște ghicitori matematice. Iar asta este teoria M a lui Witten: o teorie matematică, necesitând 11 dimensiuni ilogice, care nu pot fi văzute nicăieri; călătoria în timp, niciodată observată; și evaporarea găurilor negre, ce i-ar aduce lui Hawking un premiu Nobel. Toate acestea sunt susținute de către filozofii științei. Dar Hawking este un semizeu al industriei faimei științifice și nu poate fi contrazis. Chiar el se confesa anterior că "atunci când l-am citit pe Gödel, am fost foarte deprimat," tocmai pentru că realizase că nu putea să descopere înțelesurile pe care le căuta numai cu ajutorul matematicii. Pare să fi ieșit din depresie însă în noua sa carte, unde revine la ceea ce filozofii științei numesc "pitagorism" - credința conform căreia Universul este doar o construcție matematică de numere, probabilități și... teorii M.

Dar evident, Hawking nu-i place nici pe filozofii științei. De vreme ce a spus că "Filozofii științei mi-au respins lucrarea ca fiind naivă și 'simplistă', dar mulți dintre aceștia sunt fizicieni ratați, cărora le este greu să inventeze noi teorii și se apucă de scris despre filosofia științei în loc." Iar aici se găsește miezul acestei probleme: Hawking "inventează" noi teorii ale realității și pretinde apoi că Universul va urma drumul trasat de creațiile sale. Și, bineînțeles, asta îl va așeza deasupra lui Dumnezeu, care nu există. Chiar dacă a afirmat în aceeași carte că, pentru a afla răspunsul la întrebarea de ce există universul, ar trebui să cunoaștem mintea lui Dumnezeu ("we should know the mind of God" - Black Holes and Baby Universes, pagina 193). Acum această enigmă a fost rezolvată: Hawking a făcut un pas mai departe, urmând aroganței unor fizicieni precum Kepler, care spunea că "Dumnezeu a așteptat șase mii de ani după cineva care să-l contemple" sau Einstein, care a spus că "Dacă teoria mea este greșită, Dumnezeu ar trebui să corecteze Universul, atât de frumoasă este aceasta."

Îl avem deci pe Hawking, care nu crede în creația lui Dumnezeu, ci crede că el poate crea Universul cu ecuațiile sale matematice science-fiction, deoarece "înțelege mintea lui Dumnezeu." Ergo, dacă Dumnezeu nu există, dacă Witten și Hawking au creat Universul și dacă Hawking înțelege mintea lui Dumnezeu, HAWKING ESTE DUMNEZEU!

Mare păcat că nu am realizat asta mai devreme. Nu a călătorit Hawking în trecut să-i explice asta lui Moise? Trebuie să repictăm frescele lui Michelangelo din nou!

2.1.14 Legarea lui Isaac

Akedah a obținut importanță în perioada romană târzie

Akedah (עקדה), sau "legarea lui Isaac", este povestirea din cartea Genezei (22: 1-19) despre Abraham, care la porunca lui Dumnezeu, își duce fiul, pe Isaac, spre a-l oferi pe post de sacrificiu pe muntele Moriah. Abraham își leagă fiul (de aici și "legarea lui Isaac") de altar și este gata să efectueze fapta cumplită, când un înger îi apare și îi spune să lase mâna, promițându-i că urmașii săi vor spori.

Nu există vreo altă referire la acest episod altundeva în Biblie. Nici nu figurează în cadrul literaturii iudaice post-biblice până în secolul al III-lea A.D. Unii comentatori ai Bibliei au considerat povestea ca fiind un protest împotriva sacrificului uman, momentul semnificativ fiind intervenția îngerului pentru a preveni uciderea, un act obscen pe care Dumnezeu, spre deosebire de zeitățile păgâne, îl urăște și nu l-a intenționat niciodată.

Dar în interpretarea iudaică tradițională, Akedah constituie o paradigmă pentru martiriul evreilor; poporul evreu este mereu pregătit să renunțe la viața de dragul sfințirii (preamăririi) numelui divin (Kiddush HaShem - קידוש השם‎).

Cea dintâi dovadă documentară a milei

În ziua judecății de Rosh Hashanah la începutul anului, Dumnezeu este implorat să arate milă pentru poporul său, prin prisma acceptării lui Abraham de a-și sacrifica fiul. Un fragment dintr-o rugăciune rostită în această zi sună așa: "Adu-ți aminte de noi Doamne Dumnezeul nostru, legământul și agapa și jurământul care le-ai făcut față de Abraham, părintele nostru, pe muntele Moriah... Astfel ca mila Ta să întreacă mânia Ta asupra noastră; în mărirea Ta fie ca înfricoșata Ta pedeapsă să se abată de la poporul Tău, orașul Tău și moștenirea Ta."

"Orașul Tău" din rugăciune este o referire la tradiția antică potrivit căreia muntele Moriah, locul Akedah, este amplasamentul din Ierusalim pe care a fost construit Templul. Astfel, contrar teoriei "sfârșitului fericit," viziunea tradiționalistă, indiferent dacă este corectă istoric sau nu, este apropiată de cea a lui Kierkegaard, care interpretează Akedah ca o ilustrare a cât de departe este dispus un "cavaler al credinței" să meargă în cadrul "suspendării teleologice a eticii."

Nu s-a întors niciodată?

Există însă niște aspecte controversate ale poveștii Akedah. De ce, de exemplu, nu există vreo menționare a lui Isaac întorcându-se cu tatăl său după ce a fost înlocuit cu berbecul? Se spune despre Abraham că s-a întors împreună cu slugile sale (flăcăi - בחורים, în Biblia Iudaică), dar nu se spune nimic despre Isaac. Abraham Ibn Ezra (comentator al Bibliei din secolul al XII-lea) a afirmat că îngerul a venit prea târziu și, de fapt, Isaac a fost ucis de Abraham. Potrivit acestuia, Isaac care reapare în poveștile ulterioare, fusese înviat din morți.

Dar Shalom Spiegel, într-un eseu faimos ("Ultima încercare"), arată că o astfel de opinie a ajuns să fie foarte des întâlnită în Evul Mediu, posibil pentru a nega faptul că sacrificarea lui Isaac era mai prejos de cea a lui Isus; sau ca o reflectare a condițiilor de trai din Evul Mediu, când comunitățile evreiești au fost deseori martirizate și necesitau un model mai tragic decât cel al unui sacrificiu doar în intenție, nedus până la capăt.

Analizând intențiile lui Dumnezeu

Cu toate acestea, în literatura teologică se afirmă în mod constant faptul că Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca Abraham să-l sacrifice cu adevărat pe Isaac. Un comentariu talmudic asupra versetului Ieremia 19:5 susține că "ceea ce Eu nu le-am poruncit" se referă la sacrificiul fiului lui Meșa, regele Moabului (Cartea a patra a Regilor 3: 27); iar "nici le-am grăit" se referă la fiica lui Ieftae (Judecători 11:31); iar "ceea ce nici prin minte nu Mi-a trecut" se referă la sacrificiul lui Isaac, fiul lui Abraham.

Philo (un cărturar și comentator evreu al Bibliei din secolul I A.D.) merge spre cealaltă extremă, apărând Akedah împotriva acuzației că aceasta nu este deloc unică, din moment ce în istoria omenirii mulți oameni au fost pregătiți să-și sacrifice viețile lor și ale copiilor lor pentru o cauză în care au crezut. Ca, de pildă, adoratorii lui Moloh, care-și sacrificau proprii copii, și care au fost condamnați de către Moise, sau femeile indiene care acceptau de bună-voie să participe la Sati (auto-sacrificare). Philo susține că sacrificiul efectuat de Abraham a fost fără precedent, în sensul că nu a fost determinat de motive precum obiceiurile, onoarea sau frica, ci numai de dragostea sa față de Dumnezeu.

A testa sau a nu testa

O altă caracteristică încurcată a Akedah este declarația deschisă că Dumnezeu l-a testat pe Abraham, ca și cum scopul acesteia ar fi fost furnizarea de informații lui Dumnezeu despre credința lui Abraham, pe care nu le deținea anterior. Conform lui Maimonides ("Călăuza şovăielnicilor", 3. 24) cuvintele "Dumnezeu l-a testat pe Abraham" nu înseamnă că Dumnezeu l-a supus pe Abraham unui test, ci a dorit ca exemplul lui Abraham să servească drept un caz al limitelor extreme a iubirii și fricii față de Dumnezeu. Nahmanides (cunoscut și sub numele de Ramban, un rabin spaniol din secolul al XIII-lea), pe de alta parte, susține că Dumnezeu știa dinainte cum se va comporta Abraham, dar, din punctul de vedere al lui Abraham, testul era adevărat, de vreme ce a trebuit să fie recompensat nu numai pentru potențiala ascultare a poruncii divine, ci și pentru îndeplinirea efectivă a acesteia. Implicațiile Akedah sunt acelea că, în pofida a ceea ce pare o contradicție, omnisciența divină este compatibilă cu liberul arbitru uman.

Faptul că Abraham a mers la Akedah cu "frică și tremurând" (titlul lucrării lui Kierkegaard asupra subiectului) este exprimat într-o legendă talmudică, care spune că Abraham, pe drumul către munte, s-a întâlnit cu Satan, care a încercat să-l oprească, susținând că Dumnezeu i-a promis că viitorul său, și viitorul învățăturilor sale despre singurul Dumnezeu, va depinde de Isaac, iar acum este pe cale să încalce această promisiune.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.1.13 Ișmael

Ișmael (יִשְׁמָעֵאל - Yișma'el) a fost fiul lui Abraham și al concubinei acestuia, egipteanca Hagar, servitoarea Sarei. După ce Hagar a rămas gravidă, aceasta s-a purtat insolent față de Sarah, care în schimb a umilit-o. Hagar a fugit în deșert, unde un înger i-a apărut și a anunțat-o că va avea un fiu care va fi numit Ișmael, pentru că Dumnezeu i-a auzit durerea (Yișma'el - Dumnezeu a ascultat).

Ișmael va crește, devenind un bărbat "sălbatic"; mâna sa va fi asupra tuturor oamenilor, iar mâinile tuturor oamenilor vor fi asupra sa. Hagar se va întoarce la stăpâna sa și, între timp, îi va naștere lui Ișmael. Abraham avea 86 de ani la acea vreme (Geneza 16:16).

Treisprezece ani mai târziu, Dumnezeu îi apare lui Abraham și îl anunță că Sarah va naște un fiu, cu care Dumnezeu va stabili un legământ pe vecie, precum și că Ișmael va fi, de asemenea, binecuvântat și va fi strămoșul unei mari națiuni. Dumnezeu îi poruncește lui Abraham să se taie împrejur, pe el, pe Ișmael și pe toți bărbații din casa sa.

Un an mai târziu, Sarah naște un fiu, care a fost numit Isaac. Într-o zi, Sarah, văzându-l pe Ișmael râzând de ea, îi cere lui Abraham să-i alunge pe Hagar și pe fiul acesteia și să-l declare pe Isaac drept singurul său moștenitor. Abraham îl iubea pe Ișmael și nu dorea să îndeplinească dorința Sarei, dar Dumnezeu îi va spune să facă ce voia aceasta, reasigurându-l că urmașii săi prin Ișmael vor deveni o mare națiune.

Abraham s-a trezit a doua zi devreme, i-a dat Hagarei pâine și apă, și a trimis-o în deșert cu fiul său. Hagar și Ișmael au rătăcit prin pustiul din Beer-sheba. În scurt timp, au terminat toată apa din burduf, iar Hagar, nedorind să-și vadă fiul murind de sete, l-a lăsat sub un tufiș și a plecat la o distanță oarecare, lamentându-se și plângând.

Dumnezeu aude plânsetul Hagarei și îi trimite un înger care-i spune să nu se teamă. Fiul acesteia, spune îngerul, va crește spre a deveni strămoșul unui mare popor. Dumnezeu îi deschide ochii și Hagar vede o fântână cu apă în apropiere. Aceasta își umple burduful și îi oferă o gură de apă copilului.

Ișmael a crescut în pustiu, devenind un vânător priceput, căsătorindu-se cu o fată egipteană, aleasă pentru el de mama sa, Hagar. Abraham a murit la vârsta de 175 de ani. Ișmael și fratele său vitreg Isaac l-au îngropat într-un mormânt la Machpelah, lângă Sarah.

Ișmael a avut doisprezece fii: Nebaioth, Kedar, Adbeel, Mibsam, Mișma, Dumah, Massa, Hadad, Tema, Yetur, Nafiș și Kedmah, toți aceștia fiind strămoșii unor mari popoare. Fiica sa, Mahalath - numită și Basemath - s-a căsătorit cu Esau, fiul lui Isaac. Ișmael a murit pe când avea 137 de ani.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.1.12 Hagar

Hagar (הָגָר - Agar), o fată egipteană, a fost sclava soției lui Abraham, Sarah. Fără copii, Sarah i-a oferit-o pe Hagar lui Abraham, care avea 85 de ani, drept concubină, astfel încât să poată avea copii cu soțul său, prin intermediul servitoarei sale. Hagar a tratat-o pe Sarah cu obrăznicie, după ce a rămas însărcinată. Sarah s-a plâns lui Abraham, care i-a spus că Hagar este sclava ei; în consecință, poate să facă cu aceasta ce dorește. Sarah s-a purtat atât de dur cu Hagar, încât aceasta a fugit în deșert.

Un înger a întâmpinat-o pe Hagar la un izvor și i-a spus să se întoarcă la Sarah, profețind că Hagar va avea un fiu care va fi numit Ișmael și că descendenții săi vor fi nenumărați. Hagar se întoarce și, în scurt timp, îi dă naștere lui Ișmael. Paisprezece ani mai târziu, când Abraham avea 100 de ani, Sarah dă naștere unui fiu, care a fost numit Isaac.

Într-o zi, Sarah îl vede pe Ișmael râzând de ea și-i cere lui Abraham să-i alunge pe acesta și pe Hagar și să-l declare pe Isaac drept singurul său moștenitor. Abraham îl iubea pe Ișmael și nu dorea să-i îndeplinească dorința Sarei, dar Dumnezeu i-a spus să facă ce dorea Sarah și l-a reasigurat că descendenții săi prin Ișmael vor deveni, de asemenea, o mare națiune. Abraham s-a trezit dimineața devreme, i-a dat Hagarei niște pâine și apă, apoi a trimis-o în deșert, împreună cu fiul său.

Hagar și Ișmael au rătăcit prin pustiul din Beer-sheba. După ce au terminat toată apa de băut, Hagar, nedorind să-și vadă fiul murind de sete, l-a pus sub un tufiș. Apoi a plecat ceva mai departe (la o bătaie de arc), plângând și lamentându-se.

Dumnezeu i-a auzit plânsetele și a trimis un înger care i-a spus să nu se teamă și că fiul său va ajunge strămoșul unei mari națiuni. Dumnezeu i-a deschis ochii și aceasta a văzut un puț în apropiere. Hagar și-a umplut burduful cu apă și i-a dat să bea copilului.

Ișmael a crescut în pustiu și a devenit un arcaș priceput, căsătorindu-se cu o fată egipteană, aleasă pentru el de către Hagar. Unii cercetători o identifică pe Hagar cu Keturah, femeia cu care s-a căsătorit Abraham după moartea Sarei și cu care a avut șase fii: Zimran, Iokșan, Medan, Midian, Ișbak și Șuah.

Mamă și copil

Hagar este sclava egipteană a lui Sarai, pe care Sarai (ulterior Sarah) i-o oferă lui Abram (ulterior Abraham) drept soție, care va purta un copil considerat fiul Sarei (Geneza 16:3). Cu toate că există o asemănare cu mamele-surogat moderne, acest obicei poate părea bizar. Totuși, textele cuneiforme din primul și cel de-al doilea mileniu Î.Hr. atestă acest obicei în antica Mesopotamie.

Primul text de acest gen, din vechea colonie asiriană din Anatolia, datează din jurul anului 1.900 Î.Hr. Un contract de căsătorie, stipulează faptul că, dacă soția nu poate naște copii în doi ani, aceasta va cumpăra o sclavă pentru soțul său.

Al doilea text, inclus în Codul lui Hammurabi (numărul 146), se referă la căsătoria unei naditu, o femeie, legată de un templu, care nu are voie să nască copii. Soțul acesteia are dreptul de a-și lua o a doua soție, dar dacă aceasta dorește să împiedice asta, îi poate oferi soțului său o sclavă. În lumea vechiului Orient Apropiat, o sclavă putea fi văzută ca un incubator, un fel de uter cu picioare.

Sarai și Abram o consideră pe Hagar astfel și nu-i spun niciodată pe nume. Aceasta, totuși, se consideră o persoană și, odată gravidă, nu o consideră pe Sarai superioară; “ea a început a disprețui pe stăpâna sa” (Geneza 16:4). Cu permisiunea lui Abram, Sarai își redobândește autoritatea asupra lui Hagar. Aceasta o “umilește”, posibil tratând-o ca pe o sclavă obișnuită (Geneza 16:6).

Legile lui Hammurabi admit posibilitatea ca o femeie sclavă gravidă ar putea pretinde egalitatea cu stăpâna ei și permit stăpânei să o trateze ca pe o sclavă obișnuită (legea 146). Asta pare să facă și Sarai. Însă, Hagar nu rămâne pasivă.

În loc să se supună, aceasta fuge în pustiul Șur, unde întâlnește un mesager al Domnului, care-i spune să se supună abuzului Sarei, deoarece va naște un fiu care va fi “asin sălbatic între oameni” (Geneza 16:12). La fel cum asinul sălbatic nu a fost niciodată domesticit, așa și fiul lui Hagar nu va fi supus nimănui și va trăi cu “mâinile tuturor asupra lui” și “va sta dârz în faţa tuturor fraţilor lui” (Geneza 16:12).

Destinul copilului

Vestirea Hagarei de către înger este similară cu vestirea Hannei, mama lui Samson, și a Mariei, mama lui Isus: toate vor avea copii cu destine speciale, iar toate mesajele le sunt adresate personal, nu prin intermediul soților. Cererea lui Dumnezeu ca Hagar să redevină sclavă și să se întoarcă să fie umilită de Sarai pare bizară: de ce ar respecta Dumnezeu dreptul de proprietate asupra libertății persoanelor? Acest lucru este deosebit de ciudat, considerând codul legal al Israelului care, fapt unic în cadrul sistemelor legale antice, specifica faptul că sclavii fugari nu vor fi returnați stăpânilor lor (Deuteronomul 23:15).

Dar discursul îngerului de aici este similar cu discursul lui Dumnezeu față de Abram în Geneza 15:13, care afirmă că descendenții acestuia vor fi înrobiți și umiliți înainte de izbăvire. Ambele fragmente folosesc termenii esențiali prin care Israelul a descris experiența din Egipt. Hagar, sclava din Egypt, prevestește Israelul, viitorii sclavi din Egypt. Până și numele acesteia, Hagar, poate însemna "străin"; Hagar este o străină în casa lui Abram, așa cum va fi Israelul străin (gerim), pe pământ străin. Hagar va fi umilită, așa cum descendenții lui Abram vor fi umiliți, iar Dumnezeu i-a acordat atenție chinului său, așa cum va auzi și chinurile urmașilor lui Abram.

Hagar este echivalentul lui Abram. Dumnezeu îi vorbește direct, făurind o relație independentă de relația lui Dumnezeu cu Abram, iar aceasta îi răspunde astfel. Ea îl numește Dumnezeu “Tu ești El-roi (אלרואי)” (însemnând “cel care mă vede”; Geneza 16:13), iar locul Beer-lahai-roi (“puțul Celui Viu care vede”; Geneza 16:14), apoi se întoarce la casa lui Abram și naște un fiu, pe care Abram (nu Sarai) îl numește Ișmael.

Hagar și Ișmael sunt eliberați la îndemnul Sarei (Geneza 21:9–14). Și aici destinul acestora este similar cu cel al viitorului popor al lui Israel, pentru că sclavii proaspăt eliberați se îndreaptă spre deșert și se luptă cu setea. Dumnezeu îl salvează după aceea pe Ișmael, nu datorită plânsetelor Hagarei sau a promisiunii lui Dumnezeu față de Abram, ci pentru că Dumnezeu aude glasul lui Ișmael (Geneza 21:15–21). Relația lui Dumnezeu cu Hagar este reconfirmată cu fiul acesteia, iar relația lui Dumnezeu cu Abram este reconfirmată cu Isaac și fiul acestuia Iacov.

Precum Iacov, Ișmael are doisprezece fii. Hagar este strămoașa acestor doisprezece triburi ale lui Ișmael (Geneza 25:12–15). Aceasta ar putea fi și strămoașa hagariților (hagareni), locuitori nomazi menționați alături de israeliți în Psalmul 82:6 (Psalmul 83:7 din Biblia Iudaică; vezi de asemenea I Paralipomena 5:10; 27:31).

Coranul, la fel ca unele midrașuri evreiești, o amintește pe Hagar ca fiind o prințesă. În timpurile ceva mai moderne, Hagar este deseori admirată ca un simbol al femeilor asuprite care perseverează.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA