O iarnă eternă

Nu îmi aduc aminte exact când am început să urăsc primăvara, dar în 2007 o uram deja. Știu motivele nașterii acestui sentiment, dar nu pot să trec peste ele. Nu a fost însă mereu așa. Cu mulți ani în urmă, primăvara și vara erau anotimpurile mele preferate. Soarele era prietenul meu, chiar dacă momentele de regăsire nu erau atât de dese pe cât mi le-aș fi dorit. Apoi, o umbră sumbră s-a insinuat încet, dar sigur, în conștiința mea, iar himera unei ierni eterne a început să-mi bântuie gândurile.

Ultimele două zile mi le-am petrecut căutând case de vânzare în Norvegia și Franța, cele două țări în care aș fi vrut să mă nasc. Am găsit ce căutam, dar nu cred că am curajul necesar pentru a emigra. Îmi place țara asta, dar mă simt ca un străin în ea; nu simt ca și cum i-aș aparține. Oamenii care o locuiesc îmi repugnă; dorințele și idealurile lor nu sunt și ale mele. Nu vreau să îmi petrec verile la mare, prăjindu-mă la soare cu burta plină de bere și mici, totul petrecându-se pe ritmuri de manele. Manele... cred că sunt primul om care a devenit alergic la ele. Este suficient să aud urletele unui minoritar și îmi crește brusc pulsul, îmi pierd calmul și mă cuprinde o stare de repulsie. Și asta e "muzica" preferată de 99% dintre români (Traian Băsescu dixit)!

O țară frumoasă, plină de oameni urâți... Parcă un blestem plutește deasupra acestor meleaguri.

Dar, nu cred c-am să plec... Am să rămân, iar grobianismul autohton îmi va măcina rațiunea, lent. Eu, cel de odinioară, voi deveni de nerecunoscut, o imagine dezolantă, ferecată în solitudine, a unui spirit altădată liber.

Până atunci, încă sunt aici, visând la o iarnă eternă...

Și da, știu că tot ce spun sună ca un clișeu afurisit...