Après la mort

"Nu există poate nimic atât de distinctiv în privința condiției sau caracterului oamenilor precum felul în care își tratează morții."

William Tegg 1876

Modul de a trata morții prin îngropare, incinerare, mumificare și expunerea cadavrului la elementele naturii reflectă o diversitate de atitudini și credințe asupra morții și a însemnătății acesteia. Reprezintă însă și un mod practic de a controla descompunerea cadavrelor.

Deși, există dovezi că unele animale sunt conștiente de existența morții și chiar își plâng morții, oamenii sunt singura specie care marchează evenimentul. Aceasta poate fi prin simpla depunere a corpului într-un mormânt puțin adânc sau prin ritualuri mult mai elaborate asociate cu onorarea morților, care pot dura și ani de zile.

* Înhumarea

"Evident numai mirosul cărnii în putrefacție poate fi un impuls suficient pentru îngroparea morților, dar când neanderthalienii au început să-și îngroape morții, au făcut-o plasându-i în două posturi formale: fie în poziția fetală, fie în poziția culcat(întins). Neanderthalienii nu au aruncat pur și simplu cadavrele într-o groapă și au aruncat pământ peste ele."

Marco M. Pardi - "Death: An anthropological perspective."

Cele mai timpurii dovezi arheologice privind ritualurile efectuate după moarte se referă la înmormântări și provin din timpurile neanderthalienilor. La Qazfeh în Israel s-au găsit dovezi care indică faptul că în urmă cu aproximativ 115.000 de ani erau efectuate înmormântări ceremoniale cu plasarea morților în peșteri. Într-un caz, de exemplu, mâna stângă a unui copil a fost amplasată pe craniul unui cerb, iar coarnele acestuia îndreptate către gâtul copilului. Înhumări neanderthaliene au fost descoperite și în sudul Franței, în nordul Balcanilor, Siria și Asia Centrală.

În Atapuerca, Spania, au fost descoperite înmormântări ceremoniale datând de acum 200.000 de ani. În "La Sima de los Huesos" (Groapa Oaselor) au fost descoperite rămășitele a mai mult de 32 de indivizi aparținând speciei Homo Heidelbergensis, un strămoș al Homo Neanderthalensis. Nu există dovezi că acești hominizi ar fi trăit în acele peșteri și doar oase de adolescenți și tineri au fost găsite, indicând plasarea intenționată a acestora în groapa respectivă.

* Expunerea

"Lăsați-mi leșul să putrezească acolo unde cade."

Lord Byron

Expunerea cadavrului într-un copac sau pe un eșafod era obișnuită pentru culturile indienilor americani din câmpiile și preriile nordice.

Expunerea corpului la elementele naturii sau să fie consumat de animale duce la o descompunere rapidă și eficientă, până la schelet. Era câteodată metoda aplicată pentru criminalii executați sau pentru oameni care au murit din cauze nenaturale. Prizonierii care au murit în colonia penală franceză Insula Diavolului erau aruncați rechinilor, în fiecare zi la ora 16:00. În anumite culturi, acest lucru poate să reflecte credința că trupul este neimportant, odată ce sufletul s-a dus.

Unele culturi, ca indigenii australieni și cei americani, obișnuiau să expună cadavrele în copaci sau pe platforme, pentru o perioadă, să se descompună. Ulterior, colectau oasele pentru înhumare.

Budiștii tibetani și zoroastrienii din India și Iran ofereau corpurile morților vulturilor. În unele zone din Insulele Solomon, cadavrele erau lăsate în canoe să se descompună sau plasate pe un recif, să fie mâncate de rechini. Tribul Masai din Kenya se baza pe hiene să scape de morți iar tribul Djur din Sudan plasa cadavrele pe un cuib de termite, pentru curățarea cărnii de pe oase.

* Mumificarea

Mumie de la Chacalluta , lângă Arica, Chile.

Cadavrele bine conservate sunt numite generic "mumii." Numele de mumie provine din cuvântul arab mumia, care înseamnă bitum. A fost utilizat pentru prima oară pentru a descrie cadavrele conservate ale vechilor egipteni. Rășinile aplicate mumiilor egiptene au fost confundate cu bitumul, iar cuvântul [bitum] însuși a ajuns să fie folosit pentru a descrie cadavrul conservat. Acum este aplicat atât corpurilor conservate natural cât și artificial.

Spre deosebire de un schelet sau o fosilă, o mumie păstrează o parte din țesuturile moi (piele, organe și mușchi) pe care corpul le avea când trăia. Mumificarea poate avea loc în mod natural, în anumite medii care previn apariția bacteriilor, ciupercilor sau a insectelor. Poate fi realizată și artificial, prin procedee ca îmbălsămarea, afumarea sau îndepărtarea organelor interne.

Numeroase culturi practicau procedeul mumificării deliberate din diverse motive - pentru a păstra corpul intact și recognoscibil după moarte, ca un memorial al morților sau datorită fricii de spiritele morților. Mumificarea a fost practicată în diverse zone și culturi de la cele din China, America de Nord și Sud, Australia, Tibet, Africa până în insulele din Pacific.

Cele mai vechi cadavre conservate în mod intenționat sunt cele care aparțin culturii Chinchorro din nordul Chile, care datează de circa 7000 de ani. Astăzi, cadavrele conservate ale unor lideri politici faimoși ca Lenin și Mao Tse-Tung (sau Mao Zedong), demonstrează continuitatea dorinței de a sfida moartea, într-o oarecare măsură.

* Incinerarea

Incinerarea înseamnă eliminarea cadavrului prin ardere. Este o practică străveche și răspândită, fiind a doua după înhumare. Unele culturi antice credeau că focul era un factor purificator, iar incinerarea ar fi deschis calea decedatului către o altă lume sau ar fi prevenit întoarcerea mortului.

Grecii antici practicau incinerarea în urmă cu 3.000 de ani. Incinerarea era metoda predominantă în vremurile lui Homer, acum 2700 de ani.

În Roma, incinerarea a devenit un simbol al statului social, astfel încât construirea și închirierea unui loc în columbarium (cripte sau structuri similare cu nișe în pereți, unde erau stocate urnele funerare) devenise o afacere profitabilă. Dar la circa o sută de ani după introducerea creștinismului, incinerările în Imperiul Roman au fost oprite. Cu toate că incinerarea nu era interzisă explicit printre creștini, nu era încurajată, datorită asocierii cu păgânismul și a temerilor că ar putea interfera cu învierea trupului și reunirea acestuia cu sufletul.

Incinerarea era rară în Europa Occidentală până în secolul XIX, având loc doar în cazuri de urgență. În timpul unei epidemii a Morții Negre în 1656, de exemplu, cadavrele a 60.000 de victime au fost arse în Napoli, numai într-o săptămână.

* Amintirea morților

Doliul și ceremoniile în amintirea morților diferă în funcție de cultură. Multe culturi au protocoale stricte pentru doliu. Acestea pot să includă:

* reguli despre cine trebuie să țină doliu și ce perioadă

* abstinența de la anumite mâncăruri și activități

* purtarea anumitor haine sau culori

* modificarea aspectului fizic prin tăierea părului sau însemnarea corpului.

Aceste restricții sunt adoptate din mai multe motive: din respect pentru morți, ca un mod de gestionare a durerii, atât la nivel individual cât și de comunitate, și pentru identificarea clară a celor aflați în doliu.

Primul an care urmează morții unei persoane dragi este și cel mai dificil, deoarece absența acesteia este greu de digerat atunci când sunt marcate anumite aniversări și sărbători, ca ziua decedatului, ziua nunții, Crăciunul și apoi comemorarea zilei decesului. Amintirea decedatului pare să fie mai intensă în aceste momente cheie. Perioada de un an este semnificativă, pentru că s-a trecut deja prin momentele dificile, iar în anul următor aceste ocazii nu vor mai fi atât de emoționale.

Sursa: deathonline.net