miercuri, 20 mai 2009

Darwin și veriga lipsă

Un grup de cercetători americani adepți ai teoriei lui Charles Darwin privind evoluția susțin că au descoperit veriga lipsă dintre oameni și mamifere.
Americanii își bazează afirmațiile pe o dovadă deja contestată: scheletul fosilizat al unei maimuțe-lemur care a trăit în urma cu 47 de milioane de ani, despre care susțin că reprezintă veriga lipsă în evoluția rasei umane, informează BBC.
Dacă acest subiect ar fi fost prezentat de OTV sau de emisiunea Acces Direct de la Antena 1, nu m-aș fi obosit să comentez despre asta. Dar când această fosilă a stârnit un veritabil uragan media, fiind prezentată ca a "opta minune a lumii", trebuie să spun și eu ceva.
În primul rând trebuie spus că verigile-lipsă lipsesc cu desăvârșire. Deși se insistă în mod special pe veriga-lipsă dintre om și primate, nici în cazul celorlalte specii nu există aceste verigi. Lipsa dovezilor reprezintă coșmarul darwinienilor încă de la nașterea acestui curent. Nimic de zis, evoluția sună bine pe hârtie, dar problema apare când încerci să cauți dovezile concrete. Găsim fosile de dinozauri vechi de 65 de milioane de ani și nu găsim unele de acum 6-7 milioane de ani.
Nu cred că se vor găsi vreodată verigile-lipsă, dacă nu s-au găsit până acum, pentru că, probabil, teoria evoluționistă este doar o teorie. Posibilă dar nu probabilă. Așteptăm și alte teorii mai coerente și cu ceva mai mult suport material. Sau poate că știam deja răspunsul la asta. O fi cumva Dumnezeu?
P.S.: Suspect și grotesc în același timp entuziasmul primarului New York-ului, Michael Bloomberg, care-și dădea ochii peste cap vorbind despre "incredibila descoperire".

Legături externe:

sâmbătă, 16 mai 2009

Furnicile

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti.
Undeva într-un colț al Universului, într-o galaxie spiralată, pe o planetă mică și albastră, trăiau niște creaturi, pe care le vom numi în continuare furnici.
Furnicile erau specia dominantă a planetei, domnind asupra celorlalte creaturi cu ajutorul armelor pe care și le făcuseră, cu mințile lor dibace. Pentru că furnicile aveau acest dar: puteau să făurească lucruri, prin intermediul cărora ajunseseră să conducă planeta. Furnicile se considerau cele mai inteligente creaturi de pe planetă, în virtutea unor criterii tot de ele stabilite. Au construit orașe, au zăgăzuit râuri, au săpat tuneluri prin munți și au îmblânzit fiarele pădurilor.
Considerându-se deosebite de restul vietăților, furnicile și-au plăsmuit zei la care se închinau, cerându-le viață lungă și prosperă și alte asemenea nimicuri. Furnicile se gândeau, în sinea lor, că dacă își pot pune întrebări despre cum s-a format Universul și care este scopul lor pe lume, atunci nu puteau fi doar niște animale efemere. În consecință, furnicile și-au imaginat că după moarte vor trece într-o lume imaterială, unde spiritele lor vor continua să trăiască, veșnic. Amăgindu-se cu aceste iluzii, furnicile continuau să asuprească celelalte creaturi, pe care le considerau nevrednice de a li se alătura în lumea de dincolo. Ajunseseră până acolo încât ucideau și mâncau celelalte animale de pe planetă, numind asta "dreptul" lor, dat de zeii cei plăsmuiți de mințile lor bolnave.
Sărmane creaturi! Ele, singurele animale de pe planetă care nu puteau trăi în armonie cu natura, poluând-o și distrugând-o, se considerau specia supremă. Nimic mai trist...

duminică, 10 mai 2009

Bestia

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Într-un loc numit Pădurea Întunecată, trăiau laolaltă urși, lupi, mistreți, căprioare și căpriori, vulpi, iepuri, veverițe și alte creaturi mititele. Viața lor nu era lipsită de griji, ba dimpotrivă. Vulpile mai mâncau câte un iepure, lupii sau urșii mai omorau câte un căprior sau o căprioară, dar așa era legea locurilor.
Într-o zi un zvon străbătu pădurea: cică un iepuraș, zărise o bestie îngrozitoare, care omora fără milă orice viețuitoare găsea în cale. "Era o bestie cum nu s-a mai văzut. Avea niște ochi negri și răi, niște labe lungi cu gheare uriașe, scotea fum pe nas și din gură îi ieșea foc, și arunca fulgere și tunete, mormăind și scoțând sunete de plăcere atunci când ucidea vreo creatură," îi povesti iepurele speriat bufniței. Zvonul fu purtat din creangă în creangă de către gaițele cele guralive, până ce întreaga suflare a pădurii află tărășenia. Unii dintre locuitorii pădurii fură îngroziți la aflarea veștii, în timp ce alții, printre care urșii și lupii, nu credeau asemenea trăznăi. Bătrânul urs negru, care se considera tartorul pădurii, le spuse puilor săi să nu dea crezare unor asemenea prostii. "Nu îl ascultați pe acel iepure fricos, care se teme până și umbra lui! Pesemne i s-a năzărit de frică," le spuse ursul puilor și mamei acestora. "Și chiar de ar umbla o bestie prin pădure, n-aveți nicio grijă, că îi vin eu de hac," încheie ursul, sigur de el.
Vorbele ursului au ajuns la urechile creaturilor din pădure, care l-au luat în râs pe iepure. "Să nu mai ieși din vizuină, să nu te prindă bestia flămândă," îi spuse o veveriță iepurelui. "Râdeți voi, dar eu știu bine ce-am văzut," zise iepurele și se strecură rușinat în vizuina sa.
Trecură câteva zile și pădurea părea să fi uitat povestea iepurelui. Ursul cel negru și bătrân se plimba alene, căutând niscaiva mure să le ducă puilor și ursoaicei, care-l așteptau în bârlog. Apropiindu-se de un luminiș, ursul auzi niște mormăieli ciudate. Precaut, se furișă prin spatele unui tufiș și privi către poiană. Mare-i fu spaima și mirarea când văzu trei bestii, precum cea despre care povestise iepurele. Bestiile tocmai omorâseră o căprioară și stăteau în jurul acesteia, chicotind de plăcere. Ursul fu enervat la culme de această priveliște. "Cum," zise el, "aceste bestii îndrăznesc să-mi fure mie prada?" Zicând asta, ursul năvăli în luminiș, ridicându-se în două labe și urlând către nepoftiți: "Plecați de aici bestiilor, asta e pădurea mea!" Atunci, una dintre bestii îndreptă un băț negru către urs și următorul lucru pe care acesta îl văzu fu o flacără mică la capătul bățului. Bătrânul urs simți atunci o durere surdă în piept, după care auzi un tunet îngrozitor. "Uite că avu dreptate iepurele, bestiile astea chiar aruncă cu fulgere și tunete", zise ursul în timp ce se prăbușea pe iarba umedă de la ploaia de dimineață. Simțind cum vederea i se împăienjenește și puterile îi slăbesc, ursul văzu bestiile apropiindu-se de el și jucând de bucurie. "Ce bestii sunt acestea, de se bucură că m-au rănit?", zise ursul. "Niciodată nu m-am bucurat atunci când am ucis vreo căprioară, ca să le duc puilor să mănânce," spuse ursul îndurerat. Atunci una dintre bestii îndreptă din nou bățul negru către el și acea flacără micuță apăru din nou la capătul bățului. O durere ascuțită îi străbătu întregul corp bătrânului urs. Ursul simțea cum frigul îl cuprinde și vederea i se întunecă și a înțeles atunci că va muri. Cum viața se scurgea din el, gândul ursului se duse către puii săi și către frumoasa lui ursoaică, care îl vor aștepta în zadar în seara aceasta, întrebându-se ce i s-a întâmplat. Murea și se simțea vinovat; "de ce nu l-am ascultat pe iepure? Mai bine fugeam de aceste bestii îngrozitoare care ucid de plăcere," gândi ursul înainte să-și dea ultima suflare.
Un fior rece străbătu Pădurea Întunecată, după moartea ursului. Dar cum nimeni nu știa ce i s-a întâmplat, locuitorii pădurii își văzură mai departe de treburile lor. Nici nu se gândeau că niște bestii teribile sălășluiesc printre ei.