3.1 Profeţiile

Profeţia în accepţiunea biblică

Autoritatea tradiţiilor biblice în iudaism este bazată pe conceptul de profeţie. Biblia descrie diferiţi oameni ca primind revelaţii în mod direct de la Dumnezeu. Revelaţia lui Moise este considerată de către tradiţia ulterioară ca fiind o profeţie prin excelenţă.

În poveştile patriarhilor, îl întâlnim pe Dumnezeu în relaţia cu omul, comunicând direct cu acesta din urmă. Aceasta nu constituie profeţie per se, totuşi, de vreme ce fenomenul, în viziunea biblică, presupune ca profetul să fie însărcinat cu transmiterea unui mesaj. Numai odată cu Moise, în cartea Exodul, găsim un profet care este însărcinat să distribuie cuvântul lui Dumnezeu către popor.

Cu alte cuvinte, profeţia are o dimensiune socială. Nu este doar o simplă experienţă religioasă personală. Dumnezeu îl trimite pe Moise să transmită cuvintele Sale poporului. Totuşi, profeţia lui Moise diferă în mod substanţial de cea a altor profeţi. Mai întâi, acesta este descris de către Biblie drept comunicând în mod direct cu Dumnezeu, în timp ce alţi profeţi îl văd pe Dumnezeu într-un vis sau în transă. În al doilea rând, acesta combină în persoana sa rolurile de preot, rege şi legiuitor (dacă am adopta caracterizarea elenistică), alături de cel de profet.

Istoria profeţiei în Israelul antic

Biblia ne permite să urmărim istoria profeţiei în Israelul antic. Fără a-l lua în considerare pe Moise, cei mai timpurii profeţi descrişi de Biblie erau văzători, figuri carismatice care prooroceau în transă, de obicei indusă de către utilizarea muzicii şi dansului (posibil şi a substanţelor psihotrope). Deseori aceştia se uneau în bresle şi erau numiţi "fiii profeţilor."

Breslele erau formate pe baza principiului maestru-discipol şi aveau scopul transmiterii mai departe a tradiţiei profeţiei. Nu există vreo dovadă categorică a faptului că profeţii de acest gen erau implicaţi în vreun fel în efervescenţa religioasă şi morală a acelor vremuri. Aceştia puteau fi doar nişte simpli prevestitori ai viitorului.

Până în vremurile primilor monarhi, Saul, David şi Solomon, rolul profetului a început să se schimbe. Acesta pare să fi preluat o parte din calităţile carismatice asociate cu judecătorii în perioada imediat următoare cuceririi, iar în acelaşi timp regii au moştenit aspectele politice şi militare ale rolului judecătorului. La începuturile monarhiei, profetul apare ca un model religios în cadrul anturajului regelui, adânc implicat în viaţa de la curtea regală dar capabil, în acelaşi timp, să critice conducătorul prin intermediul unor parabole.        

Alţi profeţi, de mai mică importanţă, au fost probabil legaţi de locurile majore de venerare, potrivit unor cărturari. Până în vremurile lui Eliyahu (Ilie) şi Elisei, profeţii se găseau atât în regatul de nord cât şi în cel de sud şi au fost deseori în conflict cu regii. Aceştia aveau deja în mod cert un rol de critici ai societăţii israelite, dar încă nu deveniseră personaje literare.

Până în secolul al IX-lea Î.Hr., atât în regatul lui Iudah şi în Israel, profeţii minori (numiţi astfel datorită dimensiunii creaţiei lor literare) atacau cu înverşunare păcatele majore ale vremii, venerarea sincretică şi bolile sociale care făceau ravagii în ţară. Aceste chestiuni vor reprezenta preocuparea majoră a profeţilor în anii ce vor urma. Aceştia cereau extirparea sau măcar reducerea participării la venerarea idolilor şi ameliorarea nedreptăţilor înfăptuite împotriva săracilor, insistând asupra faptului că îndeplinirea îndatoririlor rituale nu are nicio importanţă dacă nu este însoţită de o viaţă bazată pe nişte principii morale şi etice adecvate.

Literatura profetică

Cei mai timpurii dintre cei 12 profeţi minori, printre care se numărau şi Amos sau Hosea (secolul VIII Î.Hr.), au fost primii care ne-au lăsat documente scrise ale discursului profetic. Aceştia şi-au ţinut discursurile în public şi aparent le-au înregistrat în scris fie pentru propriul lor uz, fie pentru ca acestea să se răspândească pe o arie mai largă.

Pe măsura apropierii sfârșitului monarhiei, şi odată cu apariţia unui amestec complex de probleme politice şi religioase, noi orizonturi au fost deschise pentru profeţi. Isaiah (c.740-c.700 Î.Hr.), Ieremiah (c. 627-c.585) şi Ezekiel (593-571) s-au confruntat cu noi realităţi politice pe măsura creşterii influenţei mesopotamiene asupra veneraţiei israeliţilor. Profeţiile acestor bărbaţi sunt inspirate de istoria vremurilor în care au trăit, deoarece toţi trei au fost adânc implicaţi în viaţa socială a timpurilor şi au fost determinaţi să aducă poporului lui Israel mesajele care considerau ei că le primesc direct de la Dumnezeul lui Israel.

Isaiah, Ieremiah şi Ezekiel au adus la apogeu dezvoltarea literară a profeţiei. Aceşti trei profeţi majori au compus poezie şi proză care se situează printre cele mai frumoase reuşite ale literaturii ebraice. Profunzimea, frumuseţea şi dimensiunea profeţiilor atribuite acestora îi face să fie figuri majore ale iudaismului în ochii tradiţiei ulterioare.

Pe măsură ce iudaismul s-a dezvoltat, cărţile profeţilor au modelat numeroase alte aspecte ale tradiţiei, cu precădere conceptul erei mesianice, care îşi are rădăcinile în lumea profeţilor. Mai târziu, misticismul iudaic a împrumutat aspecte din viziunile profetice ale lui Isaiah şi Ezekiel. Moralitatea profetică şi legătura strânsă a acesteia cu viaţa rituală a iudaismului a avut, de asemenea, un efect de durată.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

CAPITOLUL 3 - PROFEȚII

Nevi’im (Profeții) prezintă istoria Israelului ca națiune în țara promisă de Dumnezeu. Israeliții cuceresc regiunea și se stabilesc acolo; sunt asediați de inamicii locali și în cele din urmă de puterile imperiale. Liderii politici și profetici se întrec pentru sprijinul poporului; suporterii legământului cu Dumnezeu luptă împotriva păgânismului populațiilor vecine și chiar din rândurile israeliților. Un regat, o capitală și un templu sunt edificate și în cele din urmă distruse. Către sfârșitul Nevi’im, profeții care au trăit exilul predau un monoteism reînnoit unui Israel purificat.

Istoric, Nevi'im începe cu cucerirea Eretz Yisrael sub conducerea lui Ioșua, succesorul lui Moise (c. 1200 Î.Hr.) și se încheie cu profețiile lui Malachi pentru cei care reconstruiau Templul după revenirea din Babilonia (c. 515 Î.Hr.). Tradiția evreiască împarte cărțile în Nevi’im Rishonim, "Profeții dintâi,"și Nevi’im Aharonim, "Profeții din urmă." Nevi’im Rishonim constă din lucrări în proză construite în jurul unei narațiuni istorice - Ioșua, Judecători, Samuel și Regi. Nevi’im Aharonim cuprinde "profeții literari", precum Amos, Isaiah și Ieremiah.

Două voci se fac auzite în Nevi’im Rishonim. Una este vocea naționalistă, trâmbițând liderii eroici precum Ioșua și David și imperiul consolidat sub conducerea lui Solomon. Dominantă este însă vocea testamentară, care explică succesele liderilor și ale națiunii ca fiind datorate fidelității acestora față de Dumnezeu.

Cărturarii se referă la Nevi’im Rishonim, ca la "istoria deuteronomică" - istoria din punctul de vedere al gânditorilor din spatele cărții Deuteronomul. În același timp, Nevi’im Rishonim descrie tranziția de la o confederație tribală haotică la monarhia condusă de Saul și David, divizarea în două regate după Solomon, cucerirea regatului nordic al Israelului de către Imperiul Asirian în anul 722 Î.Hr., și sfârșitul regatului sudic al lui Iudah în mâinile imperiului babilonian al lui Nebukadnessar (Naboukodonosor), în anul 586 Î.Hr.

În cadrul narațiunii Nevi’im Rishonim întâlnim primii profeți, cunoscuți cărturarilor drept profeți "preclasici". Samuel era cunoscut ca un "văzător"; Eliyahu (Ilie) și Elișa au prevestit seceta și foametea și au făcut miracole cu ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce-i leagă pe acești profeți de profeții clasici din Nevi’im Aharonim este rolul acestora vizavi de liderii politici ai Israelului. Nathan l-a confruntat pe David cu privire la legătura acestuia cu Bathsheba; Eliyahu s-a împotrivit lui Ahab atunci când regele a confiscat podgoria lui Naboth.

Nevi’im Aharonim conține profețiile și învățăturile profeților, de cele mai multe ori, versificate. Cărțile lui Isaiah, Ieremiah și Ezekiel sunt cele mai voluminoase. Acestea sunt urmate de cărțile cunoscute împreună în tradiția evreiască drept Trei Asar, "Cei 12" - cărți scurte ale altor profeți precum Amos, Micah, Hosea și Ionah.

Amos și Hosea erau profeți din regatul nordic al lui Israel. Ambii profeți au avertizat națiunea că dacă vor părăsi legământul cu Dumnezeu acest lucru va duce la distrugerea lor de către asirieni. Isaiah și Micah au transmis un mesaj asemănător în regatul lui Iudah. Ieremiah și-a transmis profețiile apocaliptice în timp ce babilonienii se apropiau și apoi capturau Ierusalimul.

Din exilul în Babilonia, Ezekiel a preconizat restabilirea Israelului în țara sa. Ultima jumătate a cărții lui Isaiah conține cuvinte de alinare și promisiune de la unul sau doi profeți anonimi vorbind din exil. Ultimii profeți vorbesc în Iudeea celor care s-au întors pentru a reconstrui Templul.

Profeții dinainte de exil vorbesc împotriva idolatriei și nedreptății. Aceștia au văzut poporul lui Dumnezeu încrezându-se în zeul canaanit Baal, aliindu-se cu puteri străine, și făcând sacrificii în Templu pentru a manipula protecția lui Dumnezeu. Aceștia au luat în vizor corupția regilor și a elitelor care recreau opresiunea egipteană în Țara Promisă. Au criticat nu numai monarhia, ci și cultul Templului de asemenea, cu mesajul că fără dreptate și fără o purtare acceptabilă în societate, Dumnezeu va considera devotamentul sacrificial drept o ipocrizie.

Cu toate acestea, rolul profetic din Nevi’im Aharonim nu a fost pur și simplu de a critica liderii și societatea. Profeții interveneau pe lângă Dumnezeu în numele poporului și își argumentau cazul. Aceștia și-au imaginat posibila renaștere a Israelului într-un viitor mesianic al păcii și dreptății; deși, pentru unii dintre profeții din urmă, o judecată divină necruțătoare va veni mai întâi.

Odată cu exilul și distrugerea "Casei Domnului" apare și o criză teologică: a fost Dumnezeul lui Israel înfrânt? A abandonat Dumnezeu națiunea? Din mijlocul catastrofei, ultimii profeți au făurit un nou monoteism: Dumnezeul lui Israel era creatorul cosmosului, nu numai protectorul unei mici națiuni. Porunca lui Dumnezeu era construită pe dreptate și onestitate, iar dacă Israelul îndeplinea aceste comenzi, urma să fie în siguranță în grațiile Domnului. Timp de câteva sute de ani mai târziu, poporul evreu va vedea judecata lui Dumnezeu în soarta națiunii.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA