1.7 Justiţia în Biblie

Cum era împărţită dreptatea în vremurile biblice?

Justiţia de bază era administrată de către tribunalele locale ale bătrânilor, care se aflau la porţile oraşelor, în vreme ce cazurile mai grele erau aduse în faţa regelui (I Regi/Împăraţi 3:16-28). Se spune că Moise ar fi înfiinţat un sistem ierarhic de tribunale în deşert (Exodul 18:13-26), iar regele Iehoşaphat este creditat cu numirea unor judecători regali în oraşelor din regatul lui Iudah (2 Cronici 19:5).

o Legea proprietăţii se referea la moştenirea strămoşească. La moartea tatălui, fiii acestuia împart pământul în părţi egale, primul născut luând o porţie dublă. Dacă unul dintre fii murea fără copii înainte să existe o împărţire a moştenirii, fie pentru că tatăl era încă în viaţă, fie pentru că după moartea tatălui fraţii au continuat să deţină pământul într-un gen de parteneriat, se aplica legea leviratului: fratele supravieţuitor trebuia să se căsătorească cu văduva decedatului, iar copilul acestora lua locul decedatului, astfel păstrând partea acestuia de moştenire (Deut. 25:5-10).

o Dacă un bărbat murea având numai fiice, fără fii, acestora le era permis să moştenească averea familiei (Num. 27: 1-11, 36:1-12).

o Diverse legi protejau deţinerea pământului de către familie. Dacă sărăcia îl forţa pe proprietar să vândă, acesta sau o rudă putea să răscumpere pământul şi astfel să-l readucă în familie (Lev. 25:25-27). Dacă răscumpărarea nu era posibilă, pământul se întorcea în mod automat la proprietarul său cu ocazia Jubileului, care avea loc la fiecare 50 de ani (Lev. 25:28).

o O persoană care cultiva pământul avea responsabilităţi sociale. Aceasta trebuia să ofere o parte din recolta sa pentru săraci şi nevoiaşi (Lev. 19:9-10; Deut. 24:19-2 1), iar la fiecare al şaptelea şi al cincizecilea an îşi lăsa pământul necultivat, astfel ca recolta care răsărea pe acesta să poată hrăni pe cei aflaţi la nevoie (Exod. 23:10-11; Lev. 25:3-7).

o Legea făcea mari eforturi pentru uşurarea datoriilor. Dobânda era interzisă la împrumuturile pentru compatrioţii israeliţi (Exod. 22:24). Cu toate că un creditor era îndreptăţit să preia posesiunile debitorului, sau chiar familia acestuia (2 Împăraţi 1:1), anumite lucruri (precum o piatră de moară) nu putea fi luate drept plată a datoriei (Deut. 24:6). Rudele sărăcite, precum şi pământul, puteau fi răscumpărate (Lev. 25:47-53), iar sclavii puteau fi eliberaţi în mod automat după un număr de ani de servitute (Exod. 21:1; Lev. 25:54; Deut. 15:12). S-a sugerat deseori că astfel de legi erau pur şi simplu utopice. De fapt, era un obicei des întâlnit ca regii din vechiul Orient Apropiat să pronunţe anularea datoriilor şi în consecinţă să emancipeze sclavii şi pământurile. Acest lucru era privit ca una dintre datoriile regelui, deşi momentul cu pricina era lăsat la discreţia acestuia. Diferenţa care apare în legile biblice este constituită de faptul că rolul regelui este înlocuit de către un ciclu automat de 7 sau 50 de ani, care asigura aplicarea acestor măsuri reformatoare. Ca un exemplu, regele Zedekiah a declarat eliberarea sclavilor, dar ulterior poporul şi autorităţile statului i-au forţat pe aceştia să redevină sclavi (Ieremia 34:8-11).

o Căsătoria reprezenta o alianţă între familii, în carul căreia mireasa era obiectul unei tranzacţii. Prima fază era constituită de o înţelegere între mire (sau tatăl acestuia) şi tatăl miresei, care putea să ceară o plată cunoscută sub numele de "mohar" pentru mâna fiicei sale (Exod. 22:15-16). Plata se făcea în mod normal în bani, dar putea, precum în cazul lui Iacov, să fie făcută şi în servicii (Gen. 29). Odată ce moharul era plătit, fata era logodită (promisă) şi, deşi căsătoria nu era consumată încă, legea o considera deja ca fiind căsătorită (Deut. 22:23-29). Divorţul putea fi iniţiat numai de către soţ. O prevedere specială preciza că o soţie, odată divorţată şi recăsătorită, nu mai putea reveni la primul ei soţ dacă şi al doilea mariaj al ei se sfârşea (Deut. 24:1-4).

o Poligamia era permisă, dar era interzisă căsătoria cu două surori (Lev. 18:18). Acest lucru, aparent, nu se petrecea şi în timpul patriarhilor, deoarece Iacov s-a căsătorit cu cele două fiice ale lui Laban, Leah şi Rahel (Gen. 29).

Principalele motive ale literaturii biblice timpurii - predestinarea, izbăvirea, legământul şi legea - sunt într-o strânsă legătură: Dumnezeu alegea copiii lui Israel să fie cea mai de preţ posesiune a Sa. Intervenţia izbăvitoare a lui Dumnezeu în istorie a eliberat un popor înrobit, care a devenit legat de Dumnezeu printr-un pact ale cărui stipulaţii cereau obedienţa supremă. Continuarea existenţei acestei comunităţi religioase, potrivit Bibliei, depindea complet de respectarea şi efectuarea acelor principii şi porunci care constituie carta legământului cu Dumnezeu. Voinţa lui Dumnezeu exprimată prin lege reprezintă baza relaţiei testamentare între Dumnezeu şi naţiunea Israelului.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA