1.7 Justiţia în Biblie

Cum era împărţită dreptatea în vremurile biblice?

Justiţia de bază era administrată de către tribunalele locale ale bătrânilor, care se aflau la porţile oraşelor, în vreme ce cazurile mai grele erau aduse în faţa regelui (I Regi/Împăraţi 3:16-28). Se spune că Moise ar fi înfiinţat un sistem ierarhic de tribunale în deşert (Exodul 18:13-26), iar regele Iehoşaphat este creditat cu numirea unor judecători regali în oraşelor din regatul lui Iudah (2 Cronici 19:5).

o Legea proprietăţii se referea la moştenirea strămoşească. La moartea tatălui, fiii acestuia împart pământul în părţi egale, primul născut luând o porţie dublă. Dacă unul dintre fii murea fără copii înainte să existe o împărţire a moştenirii, fie pentru că tatăl era încă în viaţă, fie pentru că după moartea tatălui fraţii au continuat să deţină pământul într-un gen de parteneriat, se aplica legea leviratului: fratele supravieţuitor trebuia să se căsătorească cu văduva decedatului, iar copilul acestora lua locul decedatului, astfel păstrând partea acestuia de moştenire (Deut. 25:5-10).

o Dacă un bărbat murea având numai fiice, fără fii, acestora le era permis să moştenească averea familiei (Num. 27: 1-11, 36:1-12).

o Diverse legi protejau deţinerea pământului de către familie. Dacă sărăcia îl forţa pe proprietar să vândă, acesta sau o rudă putea să răscumpere pământul şi astfel să-l readucă în familie (Lev. 25:25-27). Dacă răscumpărarea nu era posibilă, pământul se întorcea în mod automat la proprietarul său cu ocazia Jubileului, care avea loc la fiecare 50 de ani (Lev. 25:28).

o O persoană care cultiva pământul avea responsabilităţi sociale. Aceasta trebuia să ofere o parte din recolta sa pentru săraci şi nevoiaşi (Lev. 19:9-10; Deut. 24:19-2 1), iar la fiecare al şaptelea şi al cincizecilea an îşi lăsa pământul necultivat, astfel ca recolta care răsărea pe acesta să poată hrăni pe cei aflaţi la nevoie (Exod. 23:10-11; Lev. 25:3-7).

o Legea făcea mari eforturi pentru uşurarea datoriilor. Dobânda era interzisă la împrumuturile pentru compatrioţii israeliţi (Exod. 22:24). Cu toate că un creditor era îndreptăţit să preia posesiunile debitorului, sau chiar familia acestuia (2 Împăraţi 1:1), anumite lucruri (precum o piatră de moară) nu putea fi luate drept plată a datoriei (Deut. 24:6). Rudele sărăcite, precum şi pământul, puteau fi răscumpărate (Lev. 25:47-53), iar sclavii puteau fi eliberaţi în mod automat după un număr de ani de servitute (Exod. 21:1; Lev. 25:54; Deut. 15:12). S-a sugerat deseori că astfel de legi erau pur şi simplu utopice. De fapt, era un obicei des întâlnit ca regii din vechiul Orient Apropiat să pronunţe anularea datoriilor şi în consecinţă să emancipeze sclavii şi pământurile. Acest lucru era privit ca una dintre datoriile regelui, deşi momentul cu pricina era lăsat la discreţia acestuia. Diferenţa care apare în legile biblice este constituită de faptul că rolul regelui este înlocuit de către un ciclu automat de 7 sau 50 de ani, care asigura aplicarea acestor măsuri reformatoare. Ca un exemplu, regele Zedekiah a declarat eliberarea sclavilor, dar ulterior poporul şi autorităţile statului i-au forţat pe aceştia să redevină sclavi (Ieremia 34:8-11).

o Căsătoria reprezenta o alianţă între familii, în carul căreia mireasa era obiectul unei tranzacţii. Prima fază era constituită de o înţelegere între mire (sau tatăl acestuia) şi tatăl miresei, care putea să ceară o plată cunoscută sub numele de "mohar" pentru mâna fiicei sale (Exod. 22:15-16). Plata se făcea în mod normal în bani, dar putea, precum în cazul lui Iacov, să fie făcută şi în servicii (Gen. 29). Odată ce moharul era plătit, fata era logodită (promisă) şi, deşi căsătoria nu era consumată încă, legea o considera deja ca fiind căsătorită (Deut. 22:23-29). Divorţul putea fi iniţiat numai de către soţ. O prevedere specială preciza că o soţie, odată divorţată şi recăsătorită, nu mai putea reveni la primul ei soţ dacă şi al doilea mariaj al ei se sfârşea (Deut. 24:1-4).

o Poligamia era permisă, dar era interzisă căsătoria cu două surori (Lev. 18:18). Acest lucru, aparent, nu se petrecea şi în timpul patriarhilor, deoarece Iacov s-a căsătorit cu cele două fiice ale lui Laban, Leah şi Rahel (Gen. 29).

Principalele motive ale literaturii biblice timpurii - predestinarea, izbăvirea, legământul şi legea - sunt într-o strânsă legătură: Dumnezeu alegea copiii lui Israel să fie cea mai de preţ posesiune a Sa. Intervenţia izbăvitoare a lui Dumnezeu în istorie a eliberat un popor înrobit, care a devenit legat de Dumnezeu printr-un pact ale cărui stipulaţii cereau obedienţa supremă. Continuarea existenţei acestei comunităţi religioase, potrivit Bibliei, depindea complet de respectarea şi efectuarea acelor principii şi porunci care constituie carta legământului cu Dumnezeu. Voinţa lui Dumnezeu exprimată prin lege reprezintă baza relaţiei testamentare între Dumnezeu şi naţiunea Israelului.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.6 Aspecte unice ale legilor biblice

Ce este atât de deosebit cu privire la legile oferite în Biblie?

În lumina diferenţelor fundamentale dintre legile biblice şi legile mesopotamiene, precum şi a ţelului exprimat de legile biblice: "Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt" (Exodul 19:6), este posibil să distingem câteva dintre trăsăturile distinctive ale acestora.

Trăsături distinctive

1. De vreme ce legea constituie o expresie a voinţei divine, toate crimele sunt considerate păcate şi anumite ofense devin greşeli absolute, imposibil de a fi iertate de către oameni. Aceasta se aplică, de exemplu, în cazul adulterului: "De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata" (Leviticul 20:10; comparaţi cu Deuteronomul 22:22). Spre deosebire de legile mesopotamiene care permit ca soţul sau regele să decidă dacă pedepseşte soţia şi adulterinul sau le acordă iertarea, adulterul în Biblie nu este numai o ofensă adusă soţului, ci, de asemenea, un păcat împotriva lui Dumnezeu care nu poate fi iertat de către vreun reprezentant uman.

2. Întreaga viaţă a unei persoane este direct legată de voinţa lui Dumnezeu. Numai în Israel existau obligaţii civile, moral-etice şi religioase îmbinate într-un singur tratat legislativ. În Mesopotamia, aceste trei domenii erau încorporate, fiecare în parte, în colecţii legislative, compilaţii filosofice şi manuale preoţeşti, toate fiind compuse de către diverşi autori umani. De vreme de Dumnezeul lui Israel este singurul legiuitor, oamenii sunt în ultima instanţă singurii responsabili în faţa lui Dumnezeu pentru toate aspectele existenţei lor.

Dumnezeu iubeşte Israelul

3. Spre deosebire de Mesopotamia, unde numai regele era ales de către zei pentru a scrie legile, Dumnezeul lui Israel alege toţi copiii lui Israel să fie primitorii legii divine. Atenţia şi grija lui Dumnezeu se extinde la toţi membrii comunităţii, nu doar către un individ ales. Astfel, toată lumea devine personal responsabila pentru respectarea legilor. Acest lucru, în schimb, duce la conceptul responsabilităţii individuale şi comune. Nu mai este doar responsabilitatea liderului comunităţii (aşa cum era pentru regele din Mesopotamia) de a menţine dreptatea şi de a proteja drepturile comunităţii; acum este responsabilitatea fiecărui membru al societăţii. De vreme ce legile au fost comunicate tuturor, obligaţia pentru respectarea acestora se află pe umerii întregului popor. Fiecare membru al comunităţii are, astfel, responsabilitatea duală de a respecta legea personal şi colectiv, ca un grup. Fiecare trebuie să vegheze ca dreptatea să fie aplicată şi toate încălcările să fie pedepsite; altfel, comunitatea şi membrii acesteia sunt ameninţaţi cu consecinţe cumplite. Respectarea cu fidelitate a legilor garantează protecţie divină şi recompensare atât pentru individ cât şi pentru grup. Legea devine cel mai important factor din viaţa şi destinul Israelului.

4. Legile sunt proclamate în mod deschis către întreaga societate şi nu sunt restricţionate la vreo clasă profesională de jurişti, avocaţi sau judecători. Exodul 21:1 exprimă acest lucru în mod limpede: "Iată acum legiuirile pe care tu le vei pune în vedere lor." Legile biblice, promulgate în mod public anticipat, contrastează cu epilogul unei legi din cadrul colecţiei legislative mesopotamiene (Codul lui Hammurabi), unde partea vătămată învaţă despre condiţiile legii referitoare la cazul său numai după ce delictul a fost comis. Deşi colecţiile legale mesopotamiene erau copiate în cadrul cercurilor scribilor, nu există vreo menţionare în acestea despre faptul că legile au fost făcute publice. În cadrul societăţii israelite, pe de altă parte, legile au fost proclamate public chiar de la început, la Muntele Sinai. Iar Ezra, într-o ceremonie publică ce a avut loc în prima zi a celei de-a şaptea luni (Tishrei) a citit Torah cu voce tare în faţa întregii populaţii din Ierusalim (Nehemiah 8:1- 12); o altă citire publică având loc în timpul domniei regelui Iosiah (Cronici 2, 34:30- 32).

5. Legile biblice, din vremea aceea, reprezentau un corp de învăţături care aveau un rol educaţional. Spre deosebire de legislaţia mesopotamiană (cu foarte puţine excepţii), clauze finale, care ofereau argumente pentru respectarea legii, sunt ocazional adăugate la legile biblice. A se vedea, de exemplu, Exodul 22:21, "Pe străin să nu-l strâmtorezi, nici să-l apeşi, căci şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului"; şi Exodul 22:26-27, "De vei lua zălog haina aproapelui tău, să i-l întorci până la asfinţitul soarelui, Căci aceasta este învelitoarea lui, aceasta este singura îmbrăcăminte pentru goliciunea sa. În ce va dormi el?" Astfel de adăugiri explicative, etice, religioase şi istorice aveau scopul unui apel la conştiinţa oamenilor spre a-i motiva pentru respectarea legilor.

6. De vreme ce toate fiinţele umane sunt concepute ca fiinţe create după imaginea divină, sanctitatea vieţii umane prezintă un interes aparte pentru legile biblice. Astfel, oricine nimiceşte viaţa unui om trebuie să dea seamă pentru asta: "De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său" (Geneza 9:6). Unicitatea vieţii umane din Biblie nu permite ca aceasta să fie măsurată în termenii unor compensaţii monetare sau de altă natură materială, aşa cum se întâmplă în cadrul legii mesopotamiene; a se vedea Numerii 35:31, "Să nu luaţi răscumpărare pentru sufletul ucigaşului care este vinovat morţii, ci să-l omorâţi."

O viaţă pentru o viaţă

7. În vreme de legislaţia biblică pretinde "o viaţă pentru o viaţă", în Mesopotamia, legea talionului (legea răzbunării, unde pedeapsa corespunde cu gradul şi felul vătămării) aparţinând ofenselor fizice comise de o persoană împotriva unui membru al aceleiaşi clase sau cu acelaşi statut a fost extinsă prin analogie la toţi membrii societăţii (cu excepţia sclavilor, vezi punctul al optulea), aplicându-se astfel principiul justiţiei egale pentru toţi. Pedepsirea este limitată la exact acelaşi grad de vătămare şi este restricţionată numai la contravenientul propriu-zis, limitând astfel spectrul răzbunării.

8. Singura excepţie de la principiul justiţiei egale este sclavul. Cu toate acestea, toate legile referitoare la sclavi sunt preocupate de protejarea lor şi de menţinerea demnităţii umane a acestora. Statutul acestora este menit a fi temporar, iar starea lor fizică trebuie păzită împotriva abuzurilor.

9. Pedepsele brutale (în principal, mutilarea membrelor corpului) şi pedepsele multiple (monetare, mutilări, flagelări), deşi predominante în legile mesopotamiene, sunt toate absente din legislaţia israelită.

10. Principiul vinei individuale este predominant în legile biblice. Pedepsele pentru ofensele seculare sunt limitate la făptaşul propriu-zis şi nu la cineva care acţionează sau serveşte ca împuternicit ("pedepsire prin delegare"), ca, de exemplu, atunci când un fiu sau o fiică sunt pedepsiţi în locul tatălui, sau când soţia unui bărbat care a violat o altă femeie este violată la rândul ei, precum în legile mesopotamiene.

11. Legislaţia biblică este în principal construită pe principiul cauză-şi-efect. Această formulare legală începe cu clauza "dacă" (expunerea cazului) şi conchide cu clauza implicită "atunci" (soluţia; adică, pedeapsa). Această modalitate legislativă, care constituie o parte din moştenirea legislativă mesopotamiană a Israelului, este pragmatică şi nu apelează la vreun postulat religios.

Totuşi, legile biblice conţin un alt gen de formulare legală care este imperativă, obligatorie şi necondiţionată ("apodictică"): "Tu să" (nu) [mohd, nohv, neh ah, ahf, tsakh, (lo)], care porunceşte ceea ce poate o persoană să facă (sau nu), recomandând mai degrabă decât descriind. Nicio limită temporală nu este precizată însă cu privire la porunci, de vreme ce acestea au fost intenţionate să fie puse în aplicare imediat.

Această formulare de adresare directă, unică legilor biblice, este absentă din colecţiile legislative mesopotamiene. Aici, din nou, un aspect unic al unei societăţi poate fi clarificat în termeni legaţi de constituirea acesteia. Comunitatea israelită a fost fondată pe baza unui tratat testamentar între Dumnezeu şi poporul ales de acesta. Numai în Israel există o legătură strânsă între acest tratat testamentar cu Dumnezeu şi lege, care combină legislaţie impersonală (lege cazuistică) cu obligaţii personale şi porunci (lege apodictică). Viitorul naţiunii depinde în întregime de respectarea legii testamentare.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA