2.1.11 Lot

Lot (לוֹט) a fost fiul lui Haran, nepotul lui Terah, Abraham fiind unchiul său (fratele lui Haran). Lot s-a născut în orașul caldeean Ur, un oraș sumerian din Valea Eufratului, în apropiere de Golful Persic. Acesta era a 11-a generație de la Noe, pe linia lui Șem. După moartea lui Haran, Terah l-a luat pe fiul său Abram, nora sa Sarai și pe nepotul său Lot și a plecat în orașul Haran, situat între Eufrat și Tigru, în nordul regiunii Aram, în apropiere de granița modernă dintre Siria și Turcia.

După moartea lui Terah, la vârsta de 205 ani, Abram, care avea 75 de ani atunci, i-a luat pe Sarai și pe Lot plecând către ținutul Canaanului. Abraham a devenit foarte bogat, deținând multe turme de oi, cirezi de bovine și corturi.

Anii au trecut și Lot a devenit și el bogat, deținând multe turme de oi, cirezi de vite și corturi. Lot a continuat să trăiască lângă unchiul său Abram. Vecinătatea lor a provocat unele conflicte între oierii și văcarii acestora, care au început să se certe și chiar să se lupte pentru locurile de pășunat disponibile pentru animalele lor.

Abram, încercând să găsească o soluție la această problemă, a propus ca el și Lot să se separe amiabil și să se deplaseze către noi teritorii. Abram l-a lăsat pe Lot să aleagă primul, iar acesta s-a stabilit în valea fertilă a Iordanului, în apropiere de orașele Sodoma și Gomorah (Amorah).

Abram a plecat către câmpiile din Mamre (Mamvri), lângă Hebron, construind acolo un altar lui Dumnezeu, care și-a reînnoit promisiunea de a-i oferi lui Abram și urmașilor săi tot pământul din fața ochilor lui Abram.

Sodoma și Gomorah

Chedorlaomer (Kedarlaomer), regele Elamului, stăpânea peste mai multe regate. Bera, regele Sodomei, era unul dintre vasalii acestuia. După ce l-a servit timp de 12 ani, Bera s-a revoltat și a format o alianță împreună cu alți patru regi. Chedorlaomer și aliații săi - regele Amraphel din Șinar (Senaar), regele Arioch din Ellasar și regele Tidal din Gutim- s-au luptat cu aceștia în valea Sidimului, în regiunea Mării Moarte, învingându-i. Învingătorii au luat numeroși prizonieri, printre care și Lot, ducându-i în țările lor, alături de toate bogățiile din Sodoma și Gomorah pe care le-au putut căra.

Un bărbat, care a reușit să scape de Chedorlaomer, a venit la Abram si i-a spus că Lot a fost capturat și dus departe. Abram a înarmat 318 dintre servitorii săi și - alături de aliații săi Aner, Eșkol și Mamre - au pornit în urmărirea celor patru regi, ajungându-i în apropiere de orașul lui Dan. Acolo, acesta și-a împărțit oamenii săi în mai multe grupuri, atacând inamicii pe timp de noapte, înfrângându-i și urmărindu-i până la Hobah, lângă Damasc. Abram a reușit să recupereze toate bunurile furate, l-a eliberat pe Lot și l-a adus înapoi la Sodoma cu toate posesiunile sale; femeile și ceilalți prizonieri capturați au fost recuperați, de asemenea.

Ceva mai târziu, Dumnezeu i-a spus lui Abraham că păcatele Sodomei și Gomorei sunt foarte mari și că va distruge aceste orașe. Abram - care se numea atunci Abraham, un nume dat de către Dumnezeu - s-a opus și a negociat cu Dumnezeu, încercând să-l convingă să nu distrugă orașele, deoarece se găseau mulți oameni nevinovați acolo. Dumnezeu i-a promis lui Abraham că nu va distruge orașul dacă va găsi zece oameni nevinovați în Sodoma.

În acea seară, doi îngeri au coborât în Sodoma. Lot, care se afla la poarta orașului, le-a ieșit în întâmpinare și i-a invitat să stea la el. Aceștia, inițial, au refuzat invitația, dar au acceptat după ce Lot a insistat.

Vizitatorii au luat cina cu Lot și familia acestuia, iar când se pregăteau să se culce, niște bărbați din Sodoma au înconjurat casa și i-au cerut lui Lot să-i predea pe vizitatori, pe care intenționau să-i violeze. Lot a ieșit din casă, închizând ușa în urma sa, și i-a implorat să nu comită un astfel de act imoral.

Lot s-a oferit să le dea pe cele două fiice ale sale virgine, să facă ce vor cu acestea. Bărbații din Sodoma au strigat că Lot este un străin și nu are niciun drept să le spună ce să facă. S-au îndreptat către acesta și au încercat să spargă ușa. Vizitatorii l-au tras pe Lot în casă și au închis ușa.

Bărbații de afară au fost loviți de orbire și nu au putut găsi intrarea. Vizitatorii i-au spus lui Lot să-și ia toți membrii familiei sale și să părăsească orașul, deoarece Dumnezeu i-a trimis să-l distrugă. Lot s-a dus la cei doi gineri ai săi și le-a spus să părăsească orașul, deoarece Dumnezeu îl va distruge. Aceștia au râs, crezând că Lot glumește.

A doua zi de dimineață devreme, îngerii l-au grăbit pe Lot să-și ia soția și cele două fiice și să fugă din oraș. Atunci când acesta a amânat inutil, îngerii l-au luat de braț, alături de soția și de fiicele sale, și i-au scos din oraș. Aceștia i-au spus lui Lot și familiei sale să plece spre dealuri și să nu privească înapoi. Lot le-a replicat că nu poate să ajungă atât de departe și a cerut să i se permită să se refugieze într-un mic orășel din apropiere. Îngerii au acceptat și i-au spus că orășelul, pe nume Zoar, nu va fi distrus.

Soarele răsărea deja, atunci când Lot intra în Zoar, iar Dumnezeu arunca o ploaie de pucioasă peste Sodoma și Gomorah, distrugându-le și ucigând toți locuitorii. Soția lui Lot a privit înapoi și s-a transformat într-un stâlp de sare. Lot, temându-se să rămână în Zoar, a părăsit orașul împreună cu fiicele sale, îndreptându-se către dealuri, unde s-au refugiat într-o peșteră.

Cele două surori au crezut că niciun bărbat nu a mai rămas în viață, dar ele erau nerăbdătoare să aibă copii. Acestea l-au îmbătat pe tatăl lor și s-au împreunat cu el. Cea mare a născut un fiu, pe care l-a numit Moab; acesta a fost strămoșul moabiților. Cea mică a născut tot un fiu, și l-a numit Ben-ammi, strămoșul amoniților.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.1.10 Sarah

Geneza conține cea mai mare concentrare de personaje feminine din Biblie (32 de femei numite și 46 nenumite). Motivul acestei concentrări remarcabile de personaje feminine este datorat faptului că Geneza constă într-o serie de povești de familie (inclusiv câteva genealogii). Aceste povești sunt considerate în general de către cercetători drept legende, dar acest lucru nu le separă acestora legătura cu istoria.

Familiile descrise în Geneză ar putea sau nu reprezenta persoane reale, dar aceste portrete literare constituie surse valoroase pentru înțelegerea lumii sociale și culturale care le-a produs. Iar unele indicii din cadrul sferei mai largi a istoriei Orientului Apropiat ne pot ajuta să înțelegem personajele biblice.

Sarah din Biblie

Sarah (שָׂרָה) biblică, soția lui Abraham și matriarha poporului evreu, este un personaj puternic și independent. Atunci când aceasta nu poate avea copii, Sarah ia inițiativa și i-o oferă pe servitoarea sa, Hagar, lui Abraham, pentru ca astfel acesta să poată avea copii prin Hagar, în numele Sarei.

Hagar (הָגָר) rămâne gravidă, iar Sarah observă că este "disprețuită" de către aceasta (Geneza 16:4). Sarah îi aduce la cunoștință această problemă lui Abraham, iar acesta, în loc să decidă ceea ce trebuie făcut, o lasă pe Sarah să aleagă ce va face cu Hagar, spunând: “Iată, slujnica ta e în mâinile tale, fă cu ea ce-ți place!” (Geneza 16:6).

Sarah o umilește pe Hagar, iar aceasta fuge. Hagar ajunge la un izvor, unde un înger al Domnului îi apare. Îngerul îi promite că urmașii ei vor deveni o mare națiune și îi poruncește să se întoarcă la Abraham. Hagar se întoarce și dă naștere unui fiu, Ișmael.

La petrecerea organizată cu prilejul înțărcării lui Isaac, Sarah îl vede pe Ișmael "râzând" (:מצחק - este neclar ce anume făcea acesta) și, din nou, Sarah ia inițiativa. Aceasta îi spune lui Abraham să-l alunge pe Ișmael. Abraham se împotrivește acestui fapt, dar Dumnezeu îi spune: “toate câte-ţi va zice Sarra, ascultă glasul ei” (Geneza 21:12), iar Abraham acceptă și o izgonește pe Hagar și pe fiul acesteia.

În această poveste, Sarah acționează în mod independent, luând inițiativa și hotărând viitorul familiei sale, chiar împotriva dorințelor soțului său. Cum se explică acest comportament independent al Sarei, în cadrul lumii patriarhale biblice în care aceasta trăia? De ce Sarah, femeia, acționează pentru a decide viitorul familiei sale, în vreme ce soțul acesteia, Abraham, este pasiv?

Savina J. Teubal, în lucrarea "Sarah the Priestess" și Tikva Frymer-Kensky, în "Reading the Women of the Bible," analizează dovezile istorice din Orientul Apropiat pentru a răspunde la această întrebare, dar ajung la concluzii diferite.

Sarah preoteasa

Teubal susține faptul că Sarah, asumându-și rolul activ în povestea cu Hagar, păstrează tradiția antică mesopotamiană a preoteselor, o clasă privilegiată de femei care jucau un rol mai important decât soții lor în dirijarea vieții familiilor lor. Sarah, explică Teubal, era o preoteasă în Mesopotamia, înainte de a alege să-și părăsească familia și ținutul natal pentru a călători cu Abraham către Canaan.

Dovezile arheologice arată că atât Ur cât și Haran, orașele din care au emigrat Sarah și Abraham, au fost centre de venerare a zeițelor; imagini ale zeițelor mesopotamiene apar pe fragmentele de ceramică descoperite în ambele zone. Odată ce Sarah ajunge în Canaan, susține Teubal, aceasta se lupta pentru a păstra tradițiile matriarhale din țara sa de origine împotriva societății patriarhale din Canaan. Povestea din Geneză formează astfel un pod între lumea preistorică matriarhală și lumea istorică patriarhală.

Teubal analizează dovezile istorice din Orientul Apropiat pentru a dovedi că, în povestea cu Hagar, Sarah își exprimă rolul său tradițional de preoteasă. Teubal citează paragraful 146 din Codul lui Hammurabi, un cod de legi mesopotamiene antice:

"Dacă un bărbat s-a căsătorit cu o preoteasă [de un anumit grad], iar aceasta i-a oferit o sclavă soțului ei și aceasta naște fii, dacă (ulterior) acea sclavă vrea să devină egală cu stăpâna sa, pentru că a născut fii, stăpâna sa nu o poate vinde; aceasta o poate marca cu semnul sclaviei și o poate socoti laolaltă cu celelalte sclave. Dacă aceasta nu a născut fii, stăpâna o poate vinde."

Purtându-se cu Hagar după cum dorește, Sarah își afirmă autoritatea conferită pentru preotese de către codul legal din țara sa natală. Sarah o ia pe servitoarea sa și i-o oferă drept concubină soțului său. Atunci când Hagar naște, aceasta “vrea să devină egală cu stăpâna sa" - Sarah este disprețuită de Hagar - așa că Sarah “o marchează cu semnul sclaviei,” umilind-o pe Hagar.

Cu toate că Teubal menționează o mulțime de dovezi circumstanțiale în sprijinul teoriei sale, cum că Sarah este o preoteasă mesopotamiană, nu există nicio dovadă directă în textul biblic. Există o altă cale de a explica rolul activ al Sarei în povestea cu Hagar?

Sarah ca o paradigmă

Frymer-Kensky oferă o teorie diferită pentru explicarea comportamentului Sarei. Aceasta susține faptul că documentele datând de la începutul scrisului în lumea sumeriană, arată că patriarhatul era adânc înrădăcinat în Orientul Apropiat antic cu mai mult de 1.500 de ani înaintea Bibliei; poveștile din Geneză nefiind o punte între lumea preistorică matriarhală și istoria patriarhală. Venerarea zeițelor nu a diminuat subordonarea socială concretă a femeilor. Atunci cum poate fi explicat rolul activ, independent, al Sarei și a altor matriarhe în dirijarea vieților familiilor lor?

Frymer-Kensky susține că, deși Biblia descrie o structură socială patriarhală, aceasta conține o ideologie neutră din punct de vedere al genului. Femeile din Biblie sunt subordonate social, dar nu sunt în esență inferioare; acestea au personalități puternice, independente și deseori acționează în direcția influențării cursului evenimentelor.

De ce portretizează Geneza femeile într-o astfel de lumină pozitivă? Frymer-Kensky explică faptul că femeile servesc ca o paradigmă pentru poporul evreu, după distrugerea Templului și alungarea din țara Israelului. Biblia, prin portretizarea personajelor feminine, furnizează un model pentru felul în care poporul evreu, în pofida lipsei puterii politice, nu este în esență inferior și poate juca un rol activ în influențarea istoriei.

Frymer-Kensky interpretează povestea despre Hagar în liniile acestei teorii. Precum Teubal, menționează dovezi istorice din Orientul Apropiat în sprijinul afirmațiilor sale. Aceasta susține că Sarah i-o oferă pe Hagar lui Abraham în conformitate cu tradițiile din Orientul Apropiat antic. Trei contracte de căsătorie din Orientul Apropiat antic afirmă că dacă soția rămâne stearpă după un anumit număr de ani, aceasta îi va oferi soțului o sclavă pentru a naște copii în numele său. Frymer-Kensky menționează și paragraful din Codul lui Hammurabi referitor la preoteasă, dar nu ajunge la concluzia că Sarah era o preoteasă; celelalte contracte de căsătorie descriu o situație similară și nu se referă la preotese.

Dacă Sarah acționează numai în conformitate cu legile din Orientul Apropiat antic, care este semnificația poveștii cu Hagar? Frymer-Kensky susține că Hagar, de asemenea, simbolizează Israelul. Așa cum Dumnezeu îi spune lui Abraham că îi va înmulți urmașii, dar mai întâi aceștia vor ajunge sclavi, tot așa îi promite Hagarei că îi va înmulți descendenții, dar mai întâi trebuie să revină la Abraham pentru a fi exploatată ca sclavă. Povestea despre Hagar arată că drumul către izbăvire trece mai întâi prin înjosire.

Frymer-Kensky și Teubal utilizează dovezi istorice din Orientul Apropiat antic pentru a ajunge la concluzii diferite despre povestea Sarah-Hagar. Teubal susține faptul că Sarah își manifesta rolul său tradițional de preoteasă mesopotamiană, în timp ce Frymer-Kensky susține că atât Sarah cât și Hagar servesc drept paradigme pentru Israel: una exercitând o influență puternică în pofida statului său social secundar, iar cealaltă începând o călătorie către mântuire. Interpretările diferite ale lui Frymer-Kensky și Teubal asupra poveștii Sarah-Hagar oferă două căi de înțelegere a femeilor puternice și independente din Biblie, în contextul lumii patriarhale în care trăiau acestea.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Este moartea sfârșitul? Experimentele sugerează că noi creăm timpul

Îi vedem pe cei dragi cum îmbătrânesc și mor, și presupunem că o entitate externă numită timp este responsabilă pentru această crimă. Dar experimentele aduc tot mai des umbre de îndoială asupra existenței timpului așa cum ni-l imaginam noi până acum. De fapt, realitatea timpului a constituit demult un subiect de studiu pentru filozofi și fizicieni. Atunci când vorbim despre timp, ne referim de obicei la schimbare. Dar schimbarea nu este același lucru cu timpul.

Pentru a măsura poziția oricărui obiect cu precizie acesta trebuie "blocat" într-un cadru static al mișcării sale, precum într-un film. Dimpotrivă, imediat ce observi mișcare, nu poți izola un cadru, deoarece mișcarea constituie însumarea mai multor cadre. Exactitatea unui parametru provoacă imprecizia altuia. Considerând un film al unei săgeți în zbor care este oprit la un singur cadru. Pauza permite cunoașterea poziției săgeții cu mare acuratețe: se găsește la 6 metri deasupra solului. Dar toate informațiile despre impulsul acesteia s-au pierdut. Nu se îndreaptă nicăieri; traiectoria sa este nesigură.

Numeroase experimente confirmă că o astfel de nesiguranță se găsește inclusă în structura realității. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg este un concept fundamental al fizicii cuantice. Însă, acesta are sens doar dintr-o perspectivă biocentrică. Potrivit biocentrismului, timpul este simțul interior care însuflețește cadrele nemișcate ale lumii cosmice. Nu putem vedea prin osul aflat în jurul creierului; tot ceea ce experimentăm este îmbinat în mintea noastră. Așadar, ce este real? Dacă următoarea imagine este diferită față de cea anterioară, atunci este diferită, punct. Putem atribui schimbarea cuvântului "timp," dar asta nu înseamnă că există o matrice invizibilă în care se petrec aceste schimbări.

În fiecare moment, ne aflăm la marginea unui paradox, descris de către filozoful grec Zenon din Eleea. Deoarece un obiect nu poate ocupa două locuri în același timp, acesta a susținut că o săgeată se află într-un singur loc, la un moment dat oarecare al zborului său. Pentru a se afla într-un loc însă înseamnă a fi în repaus. Așadar, săgeata trebuie să fie în repaus la fiecare moment al zborului său. Astfel, mișcarea este imposibilă. Dar este acesta cu adevărat un paradox? Sau, mai degrabă, constituie dovada faptului că timpul (mișcarea) nu este o trăsătură a lumii exterioare, cosmice, ci mai degrabă o concepție a gândului?

Un experiment publicat în 1990 sugerează că Zenon a avut dreptate. În acest experiment, oamenii de știință au demonstrat echivalentul cuantic al maximei "o oală supravegheată nu fierbe niciodată." Acest comportament, efectul cuantic Zenon, se dovedește a fi o funcție a observației. "Se pare că," spunea fizicianul Peter Coveney, "acțiunea de a privi un atom îl împiedică să se schimbe.". Teoretic, dacă o bombă nucleară ar putea fi observată cu suficientă concentrare - asta însemnând observarea fiecărui atom la fiecare 1 × 10^-18 secunde - aceasta nu ar exploda. Bizar? Problema nu se află în experimente, ci în modul nostru de înțelegere a timpului. Biocentrismul este singura metodă inteligibilă de explica aceste rezultate, care sunt "ciudate" numai în contextul paradigmei existente.

În biocentrism, spațiul și timpul sunt forme ale intuiției animale. Acestea sunt uneltele minții și astfel nu există ca obiecte independente de viață. Atunci când simțim trecerea dureroasă a timpului, ca atunci când ne moare cineva drag, aceasta constituie percepția umană asupra trecerii și existenței timpului. Copiii noștri devin adulți. Îmbătrânim. Asta, pentru noi, este timpul. Ne aparține.

Noi experimente confirmă acest concept. În 2002, oamenii de știință au efectuat un experiment uimitor, care a arătat că în cazul a două particule, fiecare particulă anticipa ceea ce va face perechea sa în viitor. Cumva, particulele "știau" ceea ce va face cercetătorul înainte să se întâmple, de parcă nu erau spațiu sau timp între ele. Într-un studiu din 2007 publicat în revista Science, cercetătorii au injectat particule într-un dispozitiv și au demonstrat că acestea se puteau schimba retroactiv hotărând dacă se vor comporta ca undă sau corpuscul. Particulele trebuiau să "decidă" ceea ce vor face atunci când treceau printr-o bifurcație din dispozitiv. Ulterior, experimentatorul putea porni un întrerupător. S-a dovedit faptul că ceea ce hotăra observatorul la acel moment determina modul în care particula s-a comportat la bifurcație în trecut. Astfel, informațiile din minte noastră pot determina modul în care se comportă particulele.

Bineînțeles, trăim în aceeași lume. Criticii afirmă că acest comportament este limitat la lumea cuantică. Dar această viziune a "două lumi" (adică, viziunea conform căreia există un set de reguli pentru obiectele cuantice și altul pentru restul universului, inclusiv pentru noi) nu are o bază în logică și este contestată de către experimentele de laborator recente. Anul trecut, cercetătorii au publicat un studiu în revista Nature sugerând că acest comportament cuantic se aplică și în viața de zi cu zi. Perechi de ioni au fost "păcălite" să se cupleze, iar apoi proprietățile acestora au rămas legate împreună atunci când au fost separați de o distanță mare ("spukhafte Fernwirkung" sau "acțiune supranaturală la distanță," așa cum spunea Einstein) de parcă nu exista timp sau spațiu. Iar în 2005, cristale de KHCO3 au manifestat o inseparabilitate (entanglement) cuantică de aproximativ 1,27 cm, demonstrând faptul că acest comportament ar putea avea loc și în cadrul lumii obișnuite.

În numărul din luna octombrie 2010 al revistei Discover, fizicienii teoreticieni Stephen Hawking și Leonard Mlodinow au declarat că, "Nu există o cale de a îndepărta observatorul - noi - din percepțiile noastre asupra lumii... În fizica clasică, trecutul se presupune că există ca o serie definită de evenimente, dar conform fizicii cuantice, trecutul, la fel ca viitorul, este nehotărât și există numai ca un spectru de posibilități."

Nemurirea nu înseamnă o existență perpetuă (liniară) în timp, ci se află complet în afara timpului. Viața este o călătorie care transcende modul nostru clasic de gândire. Experiment după experiment continuă să sugereze faptul că noi creăm timpul, nu viceversa. Fără conștiință, spațiul și timpul nu reprezintă nimic. Când murim, există o pauză în continuitatea spațiului și timpului; putem lua orice moment - trecut sau viitor - drept un nou cadru de referință și să estimăm toate posibilitățile privitoare la acesta. Către sfârșit, până și Einstein a recunoscut faptul că "distincția între trecut, prezent și viitor este numai o iluzie persistentă." Viața este doar un fragment de timp, o trăsătură de pensulă dintr-un tablou mai mare decât noi, eternă chiar și când murim. Este un preludiu obligatoriu pentru nemurire.

"Timpul și spațiul sunt doar culori fiziologie pe care le produce ochiul," spunea Ralph Waldo Emerson în eseul său "Self-Reliance." "Dar sufletul este lumină; acolo unde se află este zi; unde a fost este noapte."

* Traducere, adaptare și editare după "Biocentrism" de Robert Lanza.

2.1.9 Împărțirea lui Abraham

Este un lucru obișnuit pentru evrei să se refere cu afecțiune la primul patriarh cu sintagma Avraham Avinu, "Abraham Părintele nostru."

Dacă analizăm portretul lui Abraham din perspectiva exegezei iudaice recente, observăm o serie de adăugiri la biografia acestuia, care par neobișnuite și nu sunt întemeiate în cadrul textului biblic. O examinare mai atentă a circumstanțelor dezvăluie faptul că unele dintre aceste detalii adăugate reflectă unele controverse foarte aprinse, care au preocupat comentatorii evrei pe parcursul a mai multor generații.

Ca un exemplu, să privim la o tradiție rabinică citată adeseori:

Părintele nostru Abraham a examinat întreaga Torah înainte ca aceasta să fie dată poporului lui Israel, așa cum este scris (Geneza 26:5) "Pentru că Avraam, tatăl tău, a ascultat cuvântul Meu şi a păzit poruncile Mele, poveţele Mele, îndreptările Mele şi legile Mele."

(Mișnah, sfârșitul Kiddușin-ului).

Această afirmație, care a fost extinsă pentru a fi aplicată și celorlalți patriarhi, a dat naștere unor mici probleme.

De exemplu, în Geneza 18:7-8, îl găsim pe Abraham grăbindu-se să pregătească masa pentru niște vizitatori, constând dintr-un "viţel tânăr... unt și lapte" - un meniu nepotrivit pentru o masă cușer. Similar, căsătoria lui Iacov cu două surori ar fi trebuit să fie interzisă, conform legilor din Torah.

Este posibilă interpretarea versetului citat de către Mișnah într-o manieră limitată (referindu-se, de exemplu, la legile de bază ale omenirii și la justiția întruchipată de către cele șapte principii ale fiilor lui Noe). Totuși, Mișnah-ul insistă pe faptul că acest lucru se aplică pentru întreaga Torah.

Abraham în creștinism

O posibilă explicație a celor de mai sus poate fi găsită într-o interpretare a unui evreu, care a scris către sfârșitul secolului I A.D. Saul din Tarsus - care a devenit cunoscut lumii drept Paul (Pavel), principalul ideolog al creștinismului timpuriu - a apelat deseori la modelul lui Abraham pentru a-și fundamenta propria credință, cum că respectarea legilor nu duce la salvarea spirituală.

Așa cum este expus în al patrulea capitol al Epistolei către Romani, Pavel indică spre Geneza 15:6: "Şi a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate." Nu a trăit Abraham, argumentează Pavel, înainte de primirea Torei? Din moment ce a trăit, acesta nu putea să-i respecte legile. Cu toate acestea, Dumnezeu îl consideră virtuos!

Într-o expunere tipică "midraşică," Pavel observa faptul că versetul respectiv a fost amplasat înainte de istorisirea circumciziei lui Abraham, tocmai pentru a sublinia că acea circumcizie (care, pentru Pavel, reprezintă respectarea în întregime a ritualurilor) nu este o condiție pentru virtute sau izbăvire, care sunt câștigate prin credință și speranță în Dumnezeu.

În viziunea unor astfel de afirmații făcute de Biserica timpurie despre Abraham, este de înțeles faptul că rabinii au simțit că este esențial să susțină că acesta a fost cu adevărat un evreu care a respectat principiile Torei, chiar înainte ca acestea să devină obligatorii prin revelația de pe muntele Sinai.

Abraham în islam

Creștinii nu au fost singurii care au pretins că sunt adevărații urmași ai lui Abraham. Odată cu apariția islamului în secolul VII, arabii au ajuns să susțină că sunt descendenții patriarhului.

În mod interesant, descrierile vieții lui Abraham din Coran sunt puternic influențate de către tradiția iudaică. Acestea conțin multe evenimente care nu sunt menționate de către textul biblic, precum disputele lui Abraham cu tatăl său, care venera idoli, și conflictul său cu regele Nimrod, care l-a aruncat într-un cuptor aprins. Toate acestea furnizează dovezi suficiente ale faptului că Muhammad a avut învățători evrei.

Povestea akedah (עקדה) - legarea lui Isaac - se găsește de asemenea în Coran (37:103), unde aceasta respectă aproape în conformitate versiunea biblică. Tradiția islamică ulterioară a considerat indiscutabil faptul că fiul sacrificat a fost de fapt Ișmael, strămoșul arabilor.

Totuși, un alt aspect al complexelor legături între iudaism, creștinism și islam este demonstrat de către următorul exemplu.

Legământul între Dumnezeu și Abraham, descris în Geneza 15, este acompaniat de o ceremonie bizară de tăiere în două a unor animale. Versetul 11 spune că, "Şi năvăleau păsările răpitoare asupra trupurilor, iar Avram le alunga."

O antologie midraşică yemenită medievală, Midraş Ha-Gadol, explica acest fapt semnificând că "atunci când Abraham a așezat jumătățile trupurilor una peste cealaltă, acestea au înviat și au zburat," acesta fiind modul lui Dumnezeu de a demonstra lui Abraham dogma învierii morților.

Acest detaliu nu este menționat de nicio sursă talmudică, deși se face referire la el în traducerea în arabă a cărturarului din secolul X, Rav Saadiah Gaon, care a interpretat fraza ebraică "u·ishb ath·m abrm" (וַיַּשֵּׁב אֹתָם אַבְרָם), tradusă de obicei drept "Abram le-a alungat [păsările] departe," ca "Abram le-a înviat."

Cea mai timpurie versiune atestată a legendei pare să fie următoarea:

''Și [adu-ți aminte când] Avraam a zis: "Doamne, arată-mi mie cum îi readuci la viată pe cei morți?!", I-a răspuns: "Tot nu crezi?" El i-a zis: "Ba da! Ci numai să se liniștească inima mea!" El [Dumnezeu] i-a zis atunci: "Ia patru păsări și taie-le mărunt, apoi pune pe fiecare munte o bucată din ele, apoi cheamă-le și ele vor veni la tine în grabă. și să știi că Dumnezeu este Atotputernic, Înțelept!''

Sursa acestei versiuni? Se găsește în Coran (Surat Al-Baqara 2:260).

Pare posibil ca unii comentatori evrei să fi utilizat o tradiție islamică care furniza confirmarea credinței iudaice în înviere. Dorința de a găsi suport biblic pentru importanta dogma a învierii i-a preocupat de mult timp pe rabinii talmudici, iar interpretarea lui Muhammad oferea un text doveditor convenabil. Interpretarea suna atât de "ortodox," încât adevărata sa origine a fost eventual uitată. Nu trebuie însă ignorată posibilitatea ca însuși Muhammad să fi citat o sursă originală iudaică, care nu a fost păstrată în documentele evreiești.

Concluzii

Este evident faptul că toate cele trei religii monoteiste au făcut fiecare aserțiunea "Abraham este părintele nostru." Iar relațiile încurcate dintre aceste religii - inclusiv conflictele și punctele de vedere comune - pot fi depistate prin examinarea interpretărilor date de acestea vieții lui Abraham.

În plus, așa cum s-a întâmplat în decursul istoriei iudaice, interpretările scripturii de către evrei au reflectat deseori îngrijorări urgente, care depășeau cu mult înțelesul versetelor respective.

Din acest motiv, studierea exegezei biblice iudaice oferă o metodă provocatoare de explorare a dezvoltării gândirii și istoriei poporului evreu.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.1.8 Abraham

Numele lui Abraham/Avraham [אַבְרָהָם] (spre deosebire de [numele] Isaac, Iacov, Israel și Iosif) apare numai ca nume personal în Biblie, nefiind o denumire tribală sau locală. În consecință, pare destul de sigur faptul că acesta nu a fost un strămoș eponim. Probabil a fost un personaj istoric înainte să devină o figură a tradiției și legendei.

Dacă este așa totuși este imposibil de stabilit în ce perioadă a trăit acesta. "Abram," (אַבְרָם) cel puțin în forma "Abiram," (אֲבִירָם) este un nume foarte comun, cunoscut în toate perioadele. Este atestat documentar mai ales în epoca târzie a bronzului (1550-1200 Î.Hr.), deși acest lucru ar putea doar o coincidență. Variantele "Abram" și "Abraham" apar în mai multe limbi și dialecte.

Nu se poate determina nici faptul dacă vreuna dintre poveștile biblice despre Abraham are vreo bază istorică. Afirmația că Abraham a venit în Canaan din Mesopotamia nu este neverosimilă din punct de vedere istoric. O astfel de călătorie ar fi putut avea loc în cel puțin o perioadă istorică. Așa cum am văzut, accentuarea faptului că israeliții nu erau canaaniți a fost atât de insistentă încât credința că primul patriarh a venit de pe meleaguri străine putea să fi apărut ca parte a unui hotar etnic, care a caracterizat dezvoltarea tradiției.

Totuși, legăturile între familia lui Abraham și orașul Haran din nordul Mesopotamiei (Eski Harran sau "Vechiul Haran" în Turcia modernă) sunt foarte explicite în cea mai veche sursă a poveștii (Sursa J. sau Yahwistă). Terah, Nahor și Serug - tatăl lui Abraham, bunicul și străbunicul (Geneza 11:22-26) - par să fie strămoșii eponimi ai orașelor din bazinul râului Balih, lângă Haran.

Toate cele trei nume apar în texte asiriene de la jumătatea primului mileniu Î.Hr., ca nume de orașe sau ruinele unor orașe din regiunile Haran, și anume Til-(sha)-Turahi (ruinele orașului Turah), Ti-Nahiri (ruinele orașului Nahir) și Sarugi. Mai devreme, în al doilea mileniu Î.Hr., il-Nahiri era un important centru administrativ, numit Nahuru. Legătura patriarhală cu această regiune își poate avea rădăcinile în documentele istorice ale culturii amorite din al doilea mileniu Î.Hr.

Abraham este reprezentat ca fondatorul așezămintelor religioase din regiunile Shechem (Geneza 12:7), Bethel /Ai (Geneza 12:8 și 13:4), Hebron (Geneza 13:18), Muntelel Moriah (Geneza 22:2) și Beersheba (Geneza 21:33). Istoricul Benjamin Mazar observa faptul că toate aceste așezăminte se găsesc în hotarele vechiului stat israelit din epoca fierului, faza I (1200-1000 Î.Hr.). Aceste povești îl prezintă pe Abraham ca pe fondatorul majorității lăcașurilor de cult, atât în cadrul tribului Manasseh-Efraim, cât și în cel al lui Iudah, triburile dominante de la nord și sud. Aici îl vedem pe Abraham funcționând ca fondator al unei identități social și religioase comune, unind triburile nordice și sudice.

Cea mai timpurie referire la Abraham ar putea fi numele unui oraș din desertul Negev, menționat de o inscripție a unei victorii a faraonului Şişak I (biblicul Şişac). Campania a avut loc în jurul anului 925 Î.Hr. în timpul domniei lui Rehoboam (Roboam, 3 Regi 14:25-26; 2 Paralipomena 12:2-12). Un loc numit în porțiunea despre Negev a inscripției este "pa'ha-q-ru-a 'i-bi-ra-ma," care se traduce cel mai bine prin "fortăreața lui Abram."

Amplasarea și contextul cronologic al acestui loc face să fie plauzibil faptul că Abram (Avram), cel după care a fost numit orașul, să fie Abram cel din tradiția biblică. Cu toate că această identificare nu este sigură, numele indică prezența și importanța tradiției legate de Abram/Abraham în cel de-al zecelea secol Î.Hr.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Testarea ipotezei unui univers holografic

În 2008, astrofizicianul Craig Hogan se alătura adepților teoriei universului holografic. Astăzi, acesta construiește un dispozitiv pentru a măsura dacă realitatea noastră este o iluzie.

Ideea că spațiul nu este chiar omogen - precum o imagine digitală care devine tot mai pixelată pe măsură ce o mărim - a mai fost propusă anterior de către Stephen Hawking și de către alți fizicieni. Posibile dovezi ale acestui model au apărut în 2009, când experimentul GEO600 efectuat în Germania a descoperit un "zgomot" inexplicabil, în cadrul cercetării undelor gravitaționale provenite de la găurile negre. Pentru Hogan, această instabilitate sugerează faptul că experimentul a ajuns la limita extremă a rezoluției spațiului.

Fizica găurilor negre, în care spațiul și timpul sunt comprimate, furnizează baza pentru calculele matematice care arată că a treia dimensiune nu există de fapt. În acest desen bidimensional al universului, ceea ce percepem ca fiind a treia dimensiune este de fapt o proiecție a timpului întrețesută cu înălțimea. Dacă este adevărat, iluzia poate fi menținută numai până când echipamentul devine suficient de sensibil pentru a-i descoperi limitele.

“Nu poți să o percepi deoarece nimic nu călătorește mai repede decât lumina,” spune Hogan. “Această viziune holografică este modul în care universul ar arăta dacă ai sta pe un foton.”

Nu toată lumea este de acord cu această idee. Fundamentarea acesteia are legătură cu calcule matematice teoretice și nu cu datele concrete, așa cum se obișnuiește în fizică. Chiar dacă un univers holografic ar răspunde multor întrebări legate de fizica găurilor negre și de paradoxuri, se contrazice cu geometria clasică, care postulează un univers omogen, cu traiectorii continue în spațiu și timp.

“Așadar, vrem să construim o mașină care să fie cel mai sensibil instrument de măsurare a spațiului și timpului,” spune Hogan. “Acesta este holometrul.”

Numele de “holometru” a fost utilizat pentru prima oară pentru un dispozitiv de cercetare din secolul al XVII-lea, un "instrument pentru toate măsurătorile, atât ale cerului, cât și ale pământului." Hogan a considerat acest lucru potrivit pentru misiunea sa de construire a unui “interferometru holografic,” dispozitiv aflat în faza de construcție la Fermilab.

La un interferometru clasic, dezvoltat pentru prima oară la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o rază de lumină aflată în vid lovește o oglindă numită separator de fascicule, care separă raza în două. Cele două raze se deplasează la unghiuri diferite pe lungimea a două conducte în vid, înainte de a lovi oglinzile aflate la capăt și a se întoarce către separatorul de fascicule.

Deoarece lumina călătorește în vid cu o viteză constantă, cele două raze ar trebui să ajungă înapoi la oglindă în exact același moment, sincronizându-se și reformând o singură rază. Orice vibrație care intervine va schimba frecvența undelor luminoase suficient încât să modifice distanța pe care o parcurg. Atunci când acestea revin la separatorul de fascicule, nu vor mai fi sincronizate.

În holometru, această pierdere a sincronizării constituie vibrațiile care reprezintă instabilitățile din spațiu-timp.

Precizia holometrului nu trebuie să fie foarte mare; având 40 de metri lungime, va fi la doar 10% din lungimea interferometrelor actuale, care măsoară undele gravitaționale ale găurilor negre și supernovelor. Totuși, deoarece frecvențele spațiu-timp pe care le măsoară sunt atât de rapide, acesta va fi mai precis în privința intervalelor scurte de timp cu câteva grade de magnitudine față de orice ceas atomic existent.

“Vibrațiile spațiu-timp au loc de un milion de ori pe secundă,” spune fizicianul Aaron Chou de la Fermilab. “Materiei nu-i place să vibreze la această viteză. Poți asculta frecventele gravitaționale la căști.”

Problema, adaugă Chou, este să dovedești faptul că vibrațiile nu provin de la instrument. Folosind tehnologii similare celor utilizate la suprimarea zgomotului, o serie de senzori din afara instrumentului detectează vibrațiile și balansează oglinda la aceeași frecvență pentru a le anula. Orice vibrație rămasă la frecvențe înalte va constitui dovada obscurității (neclarității) din spațiu-timp.

Hogan se așteaptă ca holometrul să înceapă să colecteze date anul viitor (2011).

* Sursa: New Scientist