Pentru cei care au murit singuri

Nu este nimic mai dezolant decât o ființă care moare, singură. Chiar dacă mergem singuri în moarte, măcar în ultimele clipe ar trebui să avem pe cineva alături. Toate viețuitoarele de pe Pământ se tem de moarte. Este oare ceva întâmplător sau este dovada că nu ne așteaptă nimic dincolo, decât întuneric?

Există numeroase vietăți care mor singure...

Tuturor acestora (și în special lui Patrocle, cățelul cu o pată roz pe botic) le dedic această melodie interpretată de Mezarkabul, o formație din Turcia, cunoscută acolo sub numele de Pentagram. Melodia se numește "For Those Who Died Alone" (Pentru cei care au murit singuri).

Doi lupi

Un bătrân indian Cherokee îi povestește nepotului sau despre viață. "O luptă se dă înăuntrul meu," îi spune el băiatului.

"Este o luptă teribilă și se dă între doi lupi. Unul este rău - este mânios, invidios, trist, plin de regrete, lacom, arogant, superior, se vaită tot timpul, plin de vină, de resentimente, mincinos, vanitos, plin de complexe de inferioritate și egoist." Bătrânul a continuat, "Celalalt este bun - este plin viață, împăciuitor, iubitor, plin de speranță, senin, umil, binevoitor, mărinimos, înțelegător, drept, milos și cinstit. Aceeași luptă se dă înăuntrul tău - și înăuntrul fiecărei persoane."

Nepotul s-a gândit preț de un minut și apoi l-a întrebat pe bunicul său, "Care dintre lupi va câștiga?"

Bătrânul Cherokee i-a răspuns simplu, "Cel pe care-l vei hrăni."

* Legendă Cherokee.

Lupul și mielul

Lupul, întâlnindu-se cu un miel rătăcit de turmă, a hotărât să nu îl ucidă pur și simplu, ci să găsească un pretext pentru a se justifica față de miel cu privire la dreptul său de a-l mânca. Astfel lupul i s-a adresat: "Băiete, anul trecut m-ai insultat grosolan." "Totuși," a behăit mielul cu un ton trist în glas, "nu eram născut atunci." Atunci lupul a spus, "Ai pășunat pe islazul meu." "Nu, bunule domn," a răspuns mielul, "nu am gustat încă iarba." Lupul însă a continuat, "Ai băut din izvorul meu." "Nu," a exclamat mielul, "niciodată nu am băut apă, deoarece laptele mamei mele îmi ține și de foame și de sete."

Acestea fiind zise lupul l-a înșfăcat și l-a mâncat, spunând, "Bine! Nu voi rămâne nemâncat, chiar dacă ai respins toate acuzațiile mele."

Tiranul va găsi întotdeauna un pretext pentru tirania sa.

În loc de epilog

Aici se încheie seria de articole dedicate morții. Ce am aflat? După moarte, diferențele între om și celelalte creaturi de pe Terra par să se estompeze. Un om mort este o imagine deplorabilă, aproape dezgustătoare chiar; departe de ființa care domină planeta. Este moartea sfârșitul sau doar o transformare? Este o dispariție totală sau cumva acea furtună electrică care ne animă creierul reușește să supraviețuiască? Răspunsul este unul dureros: indiferent câte teorii au apărut sau vor apărea, există doar două posibilități logice: Dumnezeu și Nimicul. Nu există o cale de mijloc, o a treia cale, nici măcar în ipoteza în care teoria despre natura holografică a universului este adevărată. Iar adevărul este că nu putem ști cu certitudine care variantă este cea corectă, decât în clipa morții, eventual.

O speranță pentru varianta creaționistă a părut, pentru scurt timp, să fie entropia. Dar s-a dovedit una falsă. Natura primelor forme de viață de pe planeta noastră este necunoscută și, probabil, va rămâne așa. Oricum ar fi fost, pare că au luat naștere ca urmare a unui proces de auto-asamblare moleculară. Acest proces este unul comun în univers. Dacă vă uitați la cerul înstelat al nopții, veți vedea numeroase stele și galaxii care iau naștere spontan, printr-un proces de auto-asamblare.

Din starea inițială, amorfă, a universului, galaxiile s-au dezvoltat în complexitatea minunată de astăzi. Nu există o ''forță vitală'' care să facă galaxiile ceea ce sunt - de ce să ne imaginăm că un astfel de lucru este responsabil pentru noi? În 1953, Harold Urey și Stanley Miller au efectuat un experiment pentru a reproduce condițiile chimice primordiale de pe Terra și au adăugat un "fulger" pentru a iniția procesul de formare a aminoacizilor, elementele esențiale ale vieții. Au obținut un oarecare succes, dar au existat și critici. Cea mai puternică obiecție a fost aceea că aminoacizii nu sunt atât de greu de produs - așa că, realizarea acestora poate că nu este atât de remarcabilă.

Creaționiștii aduc ca argument faptul că viața nu ar fi putut evolua din anorganic, datorită entropiei. Pe scurt, aceștia afirmă că ordinea și complexitatea, reducerea entropiei, nu pot avea loc în mod natural - dar acest argument nu este valid.

Mai întâi, al Doua Lege a Termodinamicii, care limitează abilitatea unui sistem natural să aibă o scădere a entropiei, se aplică numai sistemelor închise. Când un sistem este deschis și poate schimba energie cu exteriorul, atunci acel sistem deschis poate avea o scădere a entropiei și o creștere a ordinii. Cel mai evident exemplu este, întâmplător, un organism viu. Toate organismele prezintă riscul atingerii entropiei maxime, sau moartea. Însă, reușesc să evite asta prin atragerea de energie din exterior: mâncând, bând și asimilând.

În al doilea rând, de câte ori un sistem înregistrează o scădere a entropiei, trebuie plătit un preț. Când un organism biologic absoarbe energie și crește - mărindu-și astfel complexitatea - este efectuat lucru mecanic. Când este efectuat lucru mecanic, aceasta nu se face cu eficiență 100%. O parte a energiei este pierdută întotdeauna, iar o parte este cedată sub formă de căldură - asta însemnând, în contextul mai larg, că entropia totală crește, chiar dacă entropia scade la nivel local, într-un organism. Astfel, a Doua Lege nu este violată.

Putem observa că organizarea poate lua naștere din entropie, privind exemplul norilor gazoși - iar cheia pentru aceasta este gravitația. Dacă examinăm o cantitate mică de gaz într-un spațiu închis, la o temperatură constantă, vom descoperi că nu se întâmplă absolut nimic. Sistemul este în faza de entropie maximă și nu avem niciun motiv să ne așteptăm să se întâmple ceva. Dar, dacă masa norului gazos este suficient de mare, atunci gravitația va începe să joace un rol semnificativ. În timp, mici buzunare vor începe să se contracte, exercitând forțe gravitaționale și mai mari asupra restului norului. Centrul buzunarelor se va contracta și mai mult, începând să se încălzească și să emită radiații, permițând astfel formarea gradienților de temperatură și apariția convecției căldurii.

Astfel, un sistem, care ar trebui să existe în echilibru termodinamic și entropie maximă, s-a modificat singur, într-un sistem cu o entropie mai mică, dar mai organizat și mai activ. Evident, gravitația schimbă "regulile" într-un sistem, într-un mod important, permițând apariția unor evenimente, care aparent sunt excluse de termodinamică.

Problema este că aparențele pot înșela, iar sistemul descris mai sus nu se afla, probabil, într-un echilibru termodinamic adevărat. Cu toate că un nor gazos uniform trebuie să se mențină în această stare, pare să o ia pe "calea greșită," în termenii organizării și complexității sale. Viața funcționează în același mod, părând să o ia pe "calea greșită," cu complexitatea crescând, pe măsură ce entropia scade. În realitate, totul face parte dintr-un proces îndelungat și extrem de complicat prin care entropia crește, chiar dacă pare să scadă la nivel local, pentru perioade relativ scurte. Așadar, entropia nu ne-a oferit răspunsul căutat.

[Următorul fragment este un comentariu, modificat puțin, pe care l-am făcut pe un blog.]

Religiile orientale și unele secte occidentale postulează ideea reîncarnării. Reîncarnarea necesită și ea un Dumnezeu. Această aplecare către concepțiile și ideile orientale este specifică persoanelor care neagă Dumnezeul iudeo-creștin, dar simt nevoia unei spiritualități, refuzând să accepte teoria evoluționist-ateistă și, implicit, faptul că moartea reprezintă, într-adevăr, sfârșitul. Problema constă în modul în care lumea înțelege religiile orientale, care este unul greșit, iar noțiunile de bază sunt un amestec între filozofia Zen, budism și unele idei provenite de la generația psihedelică a anilor ’60.

Una dintre învățăturile de bază ale budismului, și una dintre cele mai complicate, este cea numită anatta – fără suflet. Budismul consideră că trupurile noastre fizice nu sunt posedate de un sine intrinsec, iar senzația noastră că suntem separați față de restul universului este o iluzie. Dacă am putea vedea dincolo de iluzia măruntă a sinelui individual, am realiza că “sinele” infinit nu este supus nașterii și morții. Dacă nu există suflet pentru a transmigra de la un trup la altul, atunci nu există reîncarnare, în sensul obișnuit al cuvântului. “Renașterea” are loc atunci când karma creată de o viață anterioară este transferată într-o altă viață. Majoritatea școlilor de budism consideră că momentul concepției este începutul procesului de renaștere și, așadar, marchează începutul vieții unei ființe umane.

Am adăugat asta pentru a ajunge la următorul aspect, acela al regulilor și al moralității. Motivul pentru care anumite persoane preferă budismul și religiile asemănătoare este și aparenta moralitate “relaxată” a acestora. În realitate, regulile și moralitatea religiilor orientale sunt foarte asemănătoare cu cele ale iudeo-creștinismului. Diferă doar pedeapsa; sau mai bine zis aparenta absență a acesteia. De exemplu, avortul este descurajat de budism, iar diferența față de creștinism constă în faptul că budismul nu impune categoric acest lucru; adică se ferește să-i dicteze femeii ce să facă cu trupul său. Pentru budism, aceasta este precum în cazul valurilor oceanului: atunci când valul începe, nimic nu este adăugat la ocean, iar când se sfârșește, nimic nu este luat. Este o diferență de abordare, dar – în mod categoric – budismul privește avortul ca pe o tulburare gravă a “sinelui.” Nu promite însă focul gheenei și, de aici, atracția exercitată asupra europenilor.

Problema însă, cu religiile politeiste, este tocmai imposibilitatea logică a existenței unei divinități multiple. Trebuie să fie o singură conștiință, lucru valabil chiar și pentru Dumnezeul creștin cu trei ipostasuri. A doua problemă a religiilor orientale este absența revelației; acestea nu se pretind a fi rodul revelației Dumnezeului care a creat lumea. Problema constă în faptul că divinitatea, în cazul în care ar exista, trebuie să stabilească un set de reguli pentru creațiile sale, pentru că acestea sunt parte a unui plan divin, altfel creația nu are rost – este doar un capriciu al unui zeu glumeț. Cum nu poți, însă, pretinde ca oamenii să ajungă singuri la noțiunile corecte de bine și rău, acestea trebuie revelate. Aici este punctul forte al iudeo-creștinismului, pentru că revelația este exact modul în care ar acționa divinitatea, stabilind principiile moralității. Poate nu unele atât de absolute, precum în cazul creștinismului, rămânând și oarecare zone “gri,” unde ar fi loc de negociat, dar – în mare – moralitatea iudeo-creștină este cea corectă.

O greșeală, des întâlnită, este aceea că oamenii citesc Biblia fără a primi consilierea adecvată. Personal, nu recomand citirea Bibliei de către oamenii simpli, nici măcar de către cei cu educație superioară. Deși, variantele cu trimiteri pot fi ceva mai ușor de pătruns, pentru cei care au capacitatea de a înțelege legăturile dintre un verset și altul, Biblia este o carte dificilă, chiar și pentru un om inteligent, mai ales dacă respectivul pornește lectura având preconcepții izvorâte din studierea anterioară a literaturii ateiste. Din acest motiv, multe persoane inteligente sunt șocate, chiar dezgustate, după ce lecturează Pentautehul (primele cinci cărți ale Bibliei), sau Torah. Totuși, Biblia este mult mai complexă și mult mai dificil de înțeles.

Dar, evident, toate acestea sunt fără rost, în cazul în care suntem doar niște maimuțe care refuză să-și accepte rolul în lume și propria mortalitate. Singura concluzie categorică pe care o pot formula este aceea că NIMENI nu deține adevărul. Foarte mulți ateiști aroganți, gen Bill Maher, afirmă cu ironie că religia este o prostie, iar totul a fost explicat de știință, dar aceștia nu fac decât să-și exprime propria ignoranță. A-ți accepta propria mortalitate nu este un gest de curaj, ci unul de lașitate. Mai dificil este să continui să-ți pui întrebări, cu privire la rostul omului pe Pământ, și să încerci să deslușești ce planuri ar putea avea eventuala Divinitate pentru noi.

Après la mort

"Nu există poate nimic atât de distinctiv în privința condiției sau caracterului oamenilor precum felul în care își tratează morții."

William Tegg 1876

Modul de a trata morții prin îngropare, incinerare, mumificare și expunerea cadavrului la elementele naturii reflectă o diversitate de atitudini și credințe asupra morții și a însemnătății acesteia. Reprezintă însă și un mod practic de a controla descompunerea cadavrelor.

Deși, există dovezi că unele animale sunt conștiente de existența morții și chiar își plâng morții, oamenii sunt singura specie care marchează evenimentul. Aceasta poate fi prin simpla depunere a corpului într-un mormânt puțin adânc sau prin ritualuri mult mai elaborate asociate cu onorarea morților, care pot dura și ani de zile.

* Înhumarea

"Evident numai mirosul cărnii în putrefacție poate fi un impuls suficient pentru îngroparea morților, dar când neanderthalienii au început să-și îngroape morții, au făcut-o plasându-i în două posturi formale: fie în poziția fetală, fie în poziția culcat(întins). Neanderthalienii nu au aruncat pur și simplu cadavrele într-o groapă și au aruncat pământ peste ele."

Marco M. Pardi - "Death: An anthropological perspective."

Cele mai timpurii dovezi arheologice privind ritualurile efectuate după moarte se referă la înmormântări și provin din timpurile neanderthalienilor. La Qazfeh în Israel s-au găsit dovezi care indică faptul că în urmă cu aproximativ 115.000 de ani erau efectuate înmormântări ceremoniale cu plasarea morților în peșteri. Într-un caz, de exemplu, mâna stângă a unui copil a fost amplasată pe craniul unui cerb, iar coarnele acestuia îndreptate către gâtul copilului. Înhumări neanderthaliene au fost descoperite și în sudul Franței, în nordul Balcanilor, Siria și Asia Centrală.

În Atapuerca, Spania, au fost descoperite înmormântări ceremoniale datând de acum 200.000 de ani. În "La Sima de los Huesos" (Groapa Oaselor) au fost descoperite rămășitele a mai mult de 32 de indivizi aparținând speciei Homo Heidelbergensis, un strămoș al Homo Neanderthalensis. Nu există dovezi că acești hominizi ar fi trăit în acele peșteri și doar oase de adolescenți și tineri au fost găsite, indicând plasarea intenționată a acestora în groapa respectivă.

* Expunerea

"Lăsați-mi leșul să putrezească acolo unde cade."

Lord Byron

Expunerea cadavrului într-un copac sau pe un eșafod era obișnuită pentru culturile indienilor americani din câmpiile și preriile nordice.

Expunerea corpului la elementele naturii sau să fie consumat de animale duce la o descompunere rapidă și eficientă, până la schelet. Era câteodată metoda aplicată pentru criminalii executați sau pentru oameni care au murit din cauze nenaturale. Prizonierii care au murit în colonia penală franceză Insula Diavolului erau aruncați rechinilor, în fiecare zi la ora 16:00. În anumite culturi, acest lucru poate să reflecte credința că trupul este neimportant, odată ce sufletul s-a dus.

Unele culturi, ca indigenii australieni și cei americani, obișnuiau să expună cadavrele în copaci sau pe platforme, pentru o perioadă, să se descompună. Ulterior, colectau oasele pentru înhumare.

Budiștii tibetani și zoroastrienii din India și Iran ofereau corpurile morților vulturilor. În unele zone din Insulele Solomon, cadavrele erau lăsate în canoe să se descompună sau plasate pe un recif, să fie mâncate de rechini. Tribul Masai din Kenya se baza pe hiene să scape de morți iar tribul Djur din Sudan plasa cadavrele pe un cuib de termite, pentru curățarea cărnii de pe oase.

* Mumificarea

Mumie de la Chacalluta , lângă Arica, Chile.

Cadavrele bine conservate sunt numite generic "mumii." Numele de mumie provine din cuvântul arab mumia, care înseamnă bitum. A fost utilizat pentru prima oară pentru a descrie cadavrele conservate ale vechilor egipteni. Rășinile aplicate mumiilor egiptene au fost confundate cu bitumul, iar cuvântul [bitum] însuși a ajuns să fie folosit pentru a descrie cadavrul conservat. Acum este aplicat atât corpurilor conservate natural cât și artificial.

Spre deosebire de un schelet sau o fosilă, o mumie păstrează o parte din țesuturile moi (piele, organe și mușchi) pe care corpul le avea când trăia. Mumificarea poate avea loc în mod natural, în anumite medii care previn apariția bacteriilor, ciupercilor sau a insectelor. Poate fi realizată și artificial, prin procedee ca îmbălsămarea, afumarea sau îndepărtarea organelor interne.

Numeroase culturi practicau procedeul mumificării deliberate din diverse motive - pentru a păstra corpul intact și recognoscibil după moarte, ca un memorial al morților sau datorită fricii de spiritele morților. Mumificarea a fost practicată în diverse zone și culturi de la cele din China, America de Nord și Sud, Australia, Tibet, Africa până în insulele din Pacific.

Cele mai vechi cadavre conservate în mod intenționat sunt cele care aparțin culturii Chinchorro din nordul Chile, care datează de circa 7000 de ani. Astăzi, cadavrele conservate ale unor lideri politici faimoși ca Lenin și Mao Tse-Tung (sau Mao Zedong), demonstrează continuitatea dorinței de a sfida moartea, într-o oarecare măsură.

* Incinerarea

Incinerarea înseamnă eliminarea cadavrului prin ardere. Este o practică străveche și răspândită, fiind a doua după înhumare. Unele culturi antice credeau că focul era un factor purificator, iar incinerarea ar fi deschis calea decedatului către o altă lume sau ar fi prevenit întoarcerea mortului.

Grecii antici practicau incinerarea în urmă cu 3.000 de ani. Incinerarea era metoda predominantă în vremurile lui Homer, acum 2700 de ani.

În Roma, incinerarea a devenit un simbol al statului social, astfel încât construirea și închirierea unui loc în columbarium (cripte sau structuri similare cu nișe în pereți, unde erau stocate urnele funerare) devenise o afacere profitabilă. Dar la circa o sută de ani după introducerea creștinismului, incinerările în Imperiul Roman au fost oprite. Cu toate că incinerarea nu era interzisă explicit printre creștini, nu era încurajată, datorită asocierii cu păgânismul și a temerilor că ar putea interfera cu învierea trupului și reunirea acestuia cu sufletul.

Incinerarea era rară în Europa Occidentală până în secolul XIX, având loc doar în cazuri de urgență. În timpul unei epidemii a Morții Negre în 1656, de exemplu, cadavrele a 60.000 de victime au fost arse în Napoli, numai într-o săptămână.

* Amintirea morților

Doliul și ceremoniile în amintirea morților diferă în funcție de cultură. Multe culturi au protocoale stricte pentru doliu. Acestea pot să includă:

* reguli despre cine trebuie să țină doliu și ce perioadă

* abstinența de la anumite mâncăruri și activități

* purtarea anumitor haine sau culori

* modificarea aspectului fizic prin tăierea părului sau însemnarea corpului.

Aceste restricții sunt adoptate din mai multe motive: din respect pentru morți, ca un mod de gestionare a durerii, atât la nivel individual cât și de comunitate, și pentru identificarea clară a celor aflați în doliu.

Primul an care urmează morții unei persoane dragi este și cel mai dificil, deoarece absența acesteia este greu de digerat atunci când sunt marcate anumite aniversări și sărbători, ca ziua decedatului, ziua nunții, Crăciunul și apoi comemorarea zilei decesului. Amintirea decedatului pare să fie mai intensă în aceste momente cheie. Perioada de un an este semnificativă, pentru că s-a trecut deja prin momentele dificile, iar în anul următor aceste ocazii nu vor mai fi atât de emoționale.

Sursa: deathonline.net