2.5.1 Șema

Ce înseamnă cuvintele?

Înțelesul precis al Șema este nesigur. Cele patru cuvinte ebraice "YHVH eloheinu YHVH ehad" (יְהוָה אֱלֹהֵינוּ יְהוָה אֶחָד) înseamnă ad-litteram "YHVH Dumnezeul nostru YHVH unul." De vreme ce ebraica nu are un verb la timpul prezent care să însemne "este" pentru a lega subiectul de predicat, legătura trebuie făcută de ascultător sau cititor. Unde trebuie făcut asta depinde de context și este uneori o chestiune incertă. Gramatical, "YHVH Dumnezeul nostru YHVH unul" poate fi interpretat în mai multe feluri, precum (1) "YHVH este Dumnezeul nostru, YHVH singur"; (2) "YHVH Dumnezeul nostru, YHVH este unul"; (3) "YHVH Dumnezeul nostru este unul YHVH."

(1) YHVH este Dumnezeul nostru, YHVH singur

Prima posibilitate este bazată pe interpretarea comentatorilor medievali Ibn Ezra și Rashbam. O problemă cu această interpretare este aceea că în ebraică cuvântul "singur" este exprimat de obicei prin "levad", ca în "Tu singur [levadekha] ești Dumnezeul tuturor regatelor pământului" (2 Regi 19:15, 19; și Psalmi 86:10) [2 Regi corespunde Cărții a patra a Regilor în traducerile ortodoxe]. Au fost descoperite câteva pasaje în care cuvântul "ehad" pare să aibă această semnificație, dar folosirea în acest sens este în cel mai bun caz rară.

Există și o problemă sintactică în această interpretare: tălmăcește cuvintele "YHVH Dumnezeul nostru" (YHVH eloheinu) ca un subiect și un predicat, însemnând "YHVH este Dumnezeul nostru." Cu toate că această întrebuințare este posibilă din punct de vedere gramatical (vezi 2 Cronici 13:10), este rară în Biblie și absolut anormală în Deuteronomul, unde YHVH eloheinu apare de mai mult de douăzeci de ori, complet ca o sintagmă fixă, însemnând "YHVH Dumnezeul nostru." Totuși, această interpretare pare să fie presupusă de Zahariah 14 [Zahariah 14:9 spune că: "Şi va fi Domnul Împărat peste tot pământul; în vremea aceea va fi Domnul unul singur şi tot aşa şi numele Său unul singur."]. Însă, aceasta reprezintă singura interpretare cu acest sens din vremurile biblice.

(2)YHVH Dumnezeul nostru, YHVH este unul

Vechea și familiara traducere "YHVH Dumnezeul nostru, YHVH este unul" (2) face ca versetul să fie o declarație despre natura lui Dumnezeu însuși, și anume că acesta este unul. Aceasta ar putea însemna că El este unic (incomparabil) sau că El este indivizibil, că nu constă din mai multe zeități (ultima idee este de asemenea exprimată de traducerea 3). Totuși, această traducere este problematică, deoarece îl face pe al doilea YHVH să fie superfluu; "YHVH Dumnezeul nostru este unul" ar fi fost suficient.

(3) YHVH Dumnezeul nostru este unul YHVH

A treia posibilitate, "YHVH Dumnezeul nostru este unul YHVH" - și nu mai mulți YHVH - nu este atât de redundantă pe cât pare să fie. Păgânii se refereau la unele zeități pe numele lor și după locul de venerare, precum "Iștar din Arbela," iar în unele scrieri numele unui zeu apare de mai multe ori, urmat de fiecare dată de un loc diferit. De exemplu, un tratat egipteano-hitit invoca atât pe "Ra stăpânul cerului", cât și pe "Ra orașul din Arinna"; similar, îl invoca pe "Seth stăpânul cerului," "Seth din Hatti," și alți Seth ai altor zece orașe.

Acest mod de exprimare, bazat pe numeroasele sanctuare ale unei zeități, era utilizat și de către unii israeliți. În unele inscripții ebraice din secolul al XIX-lea Î.Hr. descoperite în peninsula Sinai, una îl menționează pe "YHVH din Samaria", iar altele două îl menționează pe "YHVH din Teman." Unii cercetători consideră că acest mod de exprimare ar sugera că existau mai multe zeități cu același nume - mai mulți de Ra, Seth sau YHVH - și că un astfel de pericol se dezvolta în Israel. Aceștia cred faptul că Șema însemna "YHVH Dumnezeul nostru este unul YHVH," nu mai mulți de YHVH, și că a fost intenționată să contracareze acest tip de dezintegrare a lui YHVH în mai multe zeități.

Cu toate acestea, nu există alte dovezi că un astfel de pericol era pe cale să se nască în Israel și nu cunoaștem nici dacă non-israeliții puteau trage o astfel de concluzie. Ra era soarele, iar egiptenii nu puteau crede că existau doi sori. O inscripție egipteană, descriind ofrandele aduse lui Amon-Ra, îi menționează numele acestuia de câteva zeci de ori, de fiecare dată urmat de unul dintre epitetele sale, inclusiv manifestări locale (precum "Amon-Ra în Teba, Amon-Ra în Heliopolis"), dar include o exprimare care recunoaște că toate acestea se referă la o singură zeitate (de exemplu, "Amon-Ra în toate locurile în care dorește să fie...Amon‑Ra în templele sale funerare...Amon‑Ra în toate numele sale").

Deși, este posibil ca recunoașterea unității din spatele tuturor acestor nume să fi fost limitată la elita intelectuală a societății, iar oamenii de rând să fi crezut că acestea sunt zeități diferite, nu există vreo dovadă a acestui fapt. Mai mult, un astfel de pericol pare străin în contextul capitolului 6 din Deuteronomul, care este preocupat de relația Israelului cu Dumnezeu, nu cu natura Sa. Pe baza dovezilor existente la această dată, traducerea (1) pare să fie cea mai probabilă, dar nu este certă.

Șema în liturghia evreiască

Instrucțiunea din capitolul 6:7, repetată în capitolul 11:18‑19, să "vorbești de ele [cuvintele acestea] ...când te culci şi când te scoli" a fost înțeleasă în exegeza halahăi evreiești (legea evreiască) ca însemnând recitarea acestor cuvinte la orele când oamenii se culcă și când se trezesc dimineața. "Cuvintele acestea" au fost identificate ca fiind cele din capitolele 6:4‑9 și 11:13‑21, paragrafele în care aceste instrucțiuni se găsesc. Îndrumarea a fost îndeplinită prin recitarea acestor două paragrafe, urmate de Numerii 15:37‑41, ca parte a rugăciunilor de dimineață și seară. Acestea se numesc Keri'at Șema ("recitarea Șema"), după primul cuvânt din versetul 4. Obiceiul, cunoscut încă din perioada târzie a celui de-al doilea Templu, este practicat și astăzi.

În cadrul liturghiei, cele trei paragrafe biblice sunt precedate de binecuvântări, lăudându-L pe Dumnezeu pentru crearea luminii și întunericului și aducerea zilelor și nopților, și pentru iubirea față de Israel, precum și pentru că i-a oferit acestuia Torah. Acestea sunt urmate de binecuvântări, lăudându-L pe Dumnezeu pentru izbăvirea și protejarea Israelului.

În gândirea rabinică, primul paragraf funcționează ca o declarație de loialitate față de Dumnezeu - cum spuneau rabinii: "acceptând autoritatea domniei lui Dumnezeu" (Mișnah Berakhot 2:2). În contextul liturghiei, acest lucru este exprimat prin adăugarea, după versetul 4, a exclamației "Binecuvântat fie gloriosul nume al domniei Sale pe vecie!" Al doilea paragraf este privit drept "acceptarea datoriei îndeplinirii poruncilor" (Mișnah Berakhot 2:2).

Șema ca o declarație de loialitate

Binecuvântarea care urmează celui de-al treilea paragraf începe cu declarația "Adevărat, ferm, stabilit, obligatoriu, adecvat, trainic, mulțumitor, favorit, minunat, plăcut, onorat, respectabil, nimerit, acceptat, bun și întemeiat este acest cuvânt" (adică, această îndatorire pe care tocmai am recitat-o). Multe dintre adjectivele din această declarație sunt termeni legali utilizați la validarea unor înțelegeri legale. Acestea oferă recitării Șema forța unui jurământ, însemnând că "afirmăm în mod solemn că îndatorirea pe care tocmai am recitat-o este întemeiată și obligatorie nouă sub toate aspectele". Acest lucru face din Șema o afirmație zilnică de loialitate față de Dumnezeu și de obligațiile legământului pe care declarația le atrage după sine.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.5 DEUTERONOMUL

Numele Deuteronomului

Deuteronomul are două nume în ebraică: Sefer ha'Devarim (סֵפֶר הַדְּבָרִים), prescurtarea de la (Sefer) ve'eleh ha'Devarim, "(Cartea) 'Acestea sunt cuvintele,'" luată după fraza de început; și Mișneh Torah, "Repetarea Torah" (sursa pentru cuvântul Deuteronomul - deuteronomion (Δευτερονόμιον), a doua lege, traducerea eronată a "mișneh ha-torah ha-zot" - o copie a acestei legi), luată de la capitolul 17, versetul 18. Deuteronomul constă din cinci discursuri și poeme retrospective, pe care Moise le adresează Israelului în Moab, la scurt timp înaintea morții sale (1:6‑4:43, 4:44‑28:69, 29‑30, 32, 33), plus două narațiuni despre faptele sale de pe urmă (Capitolele 31, 34). Esența cărții o constituie cel de-al doilea discurs, în care Moise comunică legile pe care poporul l-a autorizat să le primească de la Dumnezeu pe Muntele Sinai, cu 40 de ani mai devreme.

Loialitate exclusivă față de Dumnezeu

Câteva teme din Deuteronomul se evidențiază. Dintre cărțile Torah, aceasta este cea mai energică și neechivocă susținătoare a monoteismului și a loialității înflăcărate și exclusive pe care Israelul o datorează lui Dumnezeu (4:32‑40, 6:4‑5). Subliniază dragostea, dreptatea și transcendența lui Dumnezeu.

Această carte accentuează legământul dintre Dumnezeu și Israel, rezumat în capitolul 26:16‑19. Stabilit cu patriarhii, afirmat la Sinai și în Moab, aceasta va fi reafirmat imediat ce Israelul intră în Țara Promisă (4:31, 5:2, 28:69, 27).

Viața în Țara Israelului

Deuteronomul privește către viața în țara Israelului, unde o societate care urmărește dreptatea și virtutea, trăind în armonie cu Dumnezeu și bucurându-se de darurile Sale, poate fi întemeiată (4:5‑8, 7:12‑13). Promiterea acestui pământ este condiționată (11:8‑9, 21); bunăstarea Israelului depinde de menținerea unei societăți guvernate conform legilor sociale și religioase stabilite de Dumnezeu. Aceste legi reprezintă darul divin către Israel, incomparabile prin dreptatea și abilitatea lor de a asigura apropierea de Dumnezeu (4:5‑8). Umanitarismul din Torah este cel mai bine reliefat prin grija Deuteronomului față de bunăstarea celor săraci și dezavantajați.

Venerare centralizată

Deuteronomul proclamă regula unică precum sacrificiul poate avea loc numai în capitala religioasă, într-un singur sanctuar (capitolul 12). Scopul acestuia este de a spiritualiza religia, prin eliberarea acesteia de dependența excesivă de sacrificii și preoțime. Îndeamnă în schimb la studierea legilor lui Dumnezeu și efectuarea de ritualuri care învață dragostea respectuoasă față de El. Aceste învățături, probabil au așezat fundația pentru venerarea non-sacrificială în cadrul sinagogilor.

Apelul Deuteronomului la înțelepciune

Deuteronomul are o orientare intelectuală puternică. Le cere tuturor israeliților să studieze legile lui Dumnezeu. Stilul acestuia este didactic și oratoric, explicând înțelesurile evenimentelor și scopul legilor, pentru a câștiga consimțământul benevol al Israelului.

Deuteronomul și iudaismul

Deuteronomul a influențat puternic tradiția iudaică ulterioară. Centrul venerării iudaice este constituit de recitarea Șema (6:4) și de citirea în public a Torei (stabilit în 31: 11). De asemenea, pe scrierile din Deuteronomul se bazează și obligația de a-i mulțumi lui Dumnezeu după mese (Birkat haMazon, 8: 10), Kiddush [o rugăciune de sfințire] în ziua de Șabbat (5:12), atașarea mezuzot (mezuzah sg. - o bucată de pergament inscripționată cu versete din Torah) pe tocurile ușilor, purtarea tefillin-ului (talisman) (6:8‑9, 11:18, 20) și tzitzit (ciucuri) (22:12), precum și caritatea față de săraci (15:8).

Deuteronomul constituie sursa conceptului care afirmă că viața religioasă trebuie să fie bazată pe cartea sacră și pe studierea acesteia. Fiind cartea biblică care se ocupă în modul cel mai explicit cu credințele și comportamentele, Deuteronomul joacă un rol important în cadrul teologiei iudaice. În introducerea teologico-etică a compendiului său privind legea iudaică, Mișhneh Torah, Maimonides citează Deuteronomul mai mult decât orice altă carte, începând cu porunca de a crede în Dumnezeu și numai în El.

Efectul Deuteronomului asupra vieții evreilor nu poate fi exagerat. Nicio idee nu a modelat istoria evreilor mai mult decât monoteismul, pe care această carte îl afirmă cu atâta înflăcărare.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.4.5 Balaam și Balak

Balaam (בִּלְעָם - Valaam, Bil'am), fiul lui Beor, a fost un proroc din Aram, faimos pe plan internațional pentru eficacitatea binecuvântărilor și blestemelor sale. Balak, regele Moabului, temându-se de israeliții invadatori, care îi depășeau numeric pe moabiți, l-a chemat pe Balaam să vină și să blesteme poporul lui Israel. Dumnezeu i-a spus lui Balaam, într-o viziune, că nu trebuie să meargă cu emisarii lui Balak; totuși, după insistențele din partea emisarilor, Dumnezeu i-a permis să meargă cu aceștia.

Balaam și-a pregătit măgărița și a plecat cu emisarii. Un înger, trimis de Dumnezeu, a stat la marginea drumului cu sabia scoasă. Măgărița a văzut îngerul și s-a întors din drum, refuzând să continue în acea direcție, chiar după ce Balaam a lovit-o cu toiagul său. Măgărița, primind de la Dumnezeu darul vorbirii, s-a plâns lui Balaam cu privire la purtarea acestuia față de ea.

Ochii lui Balaam s-au deschis și acesta a văzut îngerul, care i-a spus că poate să meargă mai departe cu emisarii, dar îi este permis să spună numai ceea ce îngerul îi va transmite să spună.

Balak, regele Moabului, a ieșit în întâmpinarea lui Balaam și i-a reproșat acestuia faptul că a șovăit atunci când a fost chemat. Balaam i-a răspuns că poate rosti doar cuvintele pe care Dumnezeu i le va pune în gură.

În ziua următoare, Balak a mers cu Balaam pe un munte înalt, de unde puteau vedea tabăra poporului lui Israel. Balaam a poruncit să fie construite șapte altare, iar un taur și un berbec au fost sacrificați pe fiecare dintre acestea.

Apoi a venit momentul în care Balak se aștepta ca Balaam să blesteme Israelul. Spre marea sa surprindere, Balaam a rostit binecuvântări pentru Israel, în loc de blesteme. Același lucru s-a întâmplat de alte două ori: o dată pe vârful Pisgah, iar în cealaltă ocazie pe vârful Peor.

Balak, mânios și dezamăgit, i-a spus lui Balaam să se întoarcă înapoi în țara sa. Ultimele cuvinte ale lui Balaam către Balak au fost o profeție, care enunța că Israelul va triumfa într-o zi asupra Moabului.

Balaam, în loc să se întoarcă în țara sa, a rămas în regiune și s-a alăturat midianiților. Aceasta a sugerat că singura cale de a înfrânge Israelul, este aceea de a-i încuraja pe aceștia să fie imorali și promiscui. Balaam a fost ucis într-o bătălie, în care israeliții i-au înfrânt pe midianiți.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.4.4 Juninca roșie

Juninca roșie (פרה אדומה‎ - parah adumah, în ebraică) a fost o vacă a cărei cenușă a fost utilizată în ritualurile de purificare pentru o persoană care fusese contaminată, după ce a intrat în contact cu un cadavru.

Procedura

Așa cum este descris în cartea Numerii (19:1-22), vaca a trebuit să fie ucisă în afara taberei israelite, iar cu sângele acesteia a fost stropită partea din față a Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm din Tabernacul (sanctuarul interior din acesta). Vaca a fost apoi incinerată, alături de lemn de cedru, isop și ață de lână roșie. Cenușa a fost apoi amestecată într-un vas cu apă de izvor.

Persoana contaminată era stropită cu apa respectivă în a treia și a șaptea zi de la contaminare, fiindu-i apoi permis să intre în sanctuar. Acest ritual era continuat în Templu.

Talmudul afirmă că juninca roșie era o raritate, de vreme ce trebuia să fie complet roșie. Însă, Jacob Milgrom a sugerat ideea că adumah, tradus drept "roșu" înseamnă de fapt "cafeniu", iar caracterul excepțional al vacii consta în faptul că trebuia să fie complet cafenie, fără pete albe sau negre.

Există unele dovezi că cenușa unei parah adumah a fost păstrată câteva secole după distrugerea Templului. Această cenușă nu mai există și de atunci, potrivit lui Maimonides, locul Templului beneficiază în continuare de sanctitatea sa, și de vreme ce toată lumea a intrat în contact cu un cadavru sau cu cineva care a făcut asta, evreii ortodocși, din zilele noastre, nu intră pe amplasamentul Templului, existând un avertisment la intrarea în această zonă, pentru a-i avertiza.

Profanarea purului

Marele paradox al întregului ritual constă în faptul că preoții care efectuau purificarea deveneau ei înșiși contaminați. Acest mister, faptul că parah adumah îi purifica pe cei pângăriți și totuși profana purul constituia, pentru rabini, exemplul suprem al profunzimii în legătură cu unele porunci divine, pe care credincioșii trebuiau să le accepte fără să manifeste vreo îndoială.

Chiar și înțeleptul rege Solomon, spun rabinii, a fost incapabil să explice ritualul. Se pare că Rabban Johanan ben Zakkai ar fi afirmat, atunci când un păgân i-a acuzat pe evrei că practica vrăjitoria prin respectarea acestui ritual, faptul că:

"Cadavrul nu are puterea în sine de a contamina, nici amestecul de cenușă și apă nu are puterea în sine de a purifica. Este o poruncă a Celui Divin, fie El binecuvântat, care a declarat: Am stabilit asta ca o lege, am emis asta ca o poruncă pe care nu trebuie s-o puneți la îndoială."

Cu toate acestea, numeroase generații de preoți au adăugat o serie de concepții legate de acest ritual de purificare. Shlomo Yitzhaki (Rashi) îl citează pe Rabbi Moise Predicatorul, care asocia parah adumah cu vițelul de aur. Dacă Israelul nu ar fi venerat vițelul de aur, poporul ar fi fost imun la moarte. Atunci când o persoană este contaminată de un cadavru, o vacă de culoare aurie constituie un mijloc de purificare.

Predicatorii moderni au folosit paradoxul, prin care cei implicați în purificare devin la rândul lor contaminați, pentru a sublinia faptul că, deseori, cei care lucrează pentru o cauză nobilă, justifică până și metode josnice pentru a-și atinge scopul și devin pângăriți spiritual în cadrul procesului.

Fragmentul din Torah referitor la parah adumah este citit în ziua de Sabat, înaintea lunii Nisan, ca un memento al epocii Templului, când această porțiune era citită pentru a-i avertiza pe cei contaminați să se purifice, pentru a fi pregătiți pentru jertfirea mielului de Paște.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA