Poate ai crezut că te-am uitat... Nu am făcut-o. Au trecut aproape doi ani... au trecut atât de repede... Parcă mai ieri te-am strâns ultima oară în brațe, spunându-ți "ne vedem la vară". Dar nu a fost așa. După trei zile, într-un ceas târziu în noapte, am primit telefonul care am știut ce urma să mă anunțe încă dinainte să răspund. Te-ai stins așa cum toți am dori s-o facem: în brațele persoanei care ne iubește.
Îmi aduc aminte de ultimul moment în care te-am privit în ochi, ochi plini de viată și de disperare. Ai zâmbit trist atunci când am spus că ne mai vedem; știai că nu va fi așa.
Astăzi este ziua ta...
Scriu aceste cuvinte cu speranța că, undeva, cândva, le vei auzi și vei ști că nu te-am uitat.
Și poate că, peste mult timp, când vom fi plecați cu toții, cei care te-am iubit pe lumea asta, iar nimeni nu-și va mai aminti că am trăit vreodată pe acest pământ, vântul - tremurând printre frunzele copacilor de pe strada copilăriei mele - va șopti, ca într-un vis, numele noastre.
