Trecutul nu a fost scris încă?

Descoperirile recente ne fac să ne regândim înțelegerea asupra istoriei. "Trecutul universului," spunea fizicianul Stephen Hawking "depinde de ceea ce este măsurat, contrar ideii uzuale că universul are o istorie obiectivă independentă de un observator."

Este posibil să trăim cu toții într-o lume a iluziilor? Fizica ne învață că obiectele există într-o stare suspendată până când sunt observate, când se strâng într-un singur rezultat. Paradoxal, chiar dacă evenimentele au avut loc în trecut, nu vor putea fi determinate decât la un moment dat în viitor - și chiar ar putea depinde de acțiuni care nu au avut loc încă.

În 2002, a avut loc un experiment științific uimitor, care a arătat că particulele de lumină, fotonii, știau -în avans - ceea ce vor face alte particule în viitor. A fost testată comunicarea între perechi de fotoni. Cercetătorii au mărit distanța pe care trebuia s-o parcurgă unul dintre fotoni pentru a ajunge la detector, astfel încât celalalt foton să-și atingă detectorul primul. Fotonii care urmau acest traseu își încheiaseră deja călătoria și fie se transformau într-o particulă, fie nu, înainte ca geamănul lor să întâlnească un dispozitiv de bruiaj. Cumva, particulele răspundeau la această informație înainte ca evenimentul să aibă loc, de parcă nu ar fi existat spațiu sau timp între ele. Acestea hotărau să nu devină particule înainte ca geamănul lor să întâlnească dispozitivul de bruiaj. Nu contează cum realizăm experimentul. Mintea noastră și cunoștințele sale determină modul în care acestea se comportă. Experimentele au confirmat aceste efecte dependente de observator.

Mai recent (Science 315, 966, 2007), cercetătorii din Franța au introdus fotoni într-un dispozitiv și au arătat că aceștia ar putea să schimbe retroactiv ceva care s-a întâmplat deja. Când fotonii treceau printr-o bifurcație prin dispozitiv, aceștia trebuiau să decidă dacă să se comporte precum particule sau unde atunci când loveau un separator de fascicule. Ulterior - la ceva timp după ce fotonii trecuseră de bifurcație - experimentatorul putea să pornească și să oprească un al doilea separator de fascicule. S-a dovedit că ceea ce decidea observatorul la momentul respectiv, determina ceea ce făcuse particula în trecut la bifurcație. La momentul respectiv, observatorul își alegea istoria.

Bineînțeles, noi trăim în aceeași lume. Particulele au o varietate de stări posibile și doar abia când sunt observate capătă proprietăți. Așa că până când prezentul nu este determinat, cum poate exista un trecut? Potrivit fizicianului vizionar John Wheeler, "Principiul cuantic arată că există o accepțiune, în care ceea ce va face un observator în viitor influențează ceea ce se întâmplă în trecut." O parte din trecut este suspendată până când este observată și "undele de probabilitate converg." Dar există totuși incertitudini, ca de pildă ceea ce se află sub picioarele tale. Dacă sapi o groapă, atunci probabil vei descoperi o piatră. Dacă lovești o piatră, mișcările glaciare din trecut care sunt responsabile pentru prezența pietrei în acel loc se vor schimba așa cum a fost postulat în experimentul de mai sus.

Dar cum rămâne cu fosilele dinozaurilor? Fosilele nu sunt diferite față de alte lucruri din natură. De exemplu, atomii de carbon din corpul uman sunt "fosile" create în miezul unor stele care explodează în supernove. Concluzia: realitatea începe și se termină cu observatorul. "Suntem participanți," spune Wheeler, "la aducerea unei porțiuni de univers din trecutul îndepărtat." Înainte să moară, Wheeler a afirmat că atunci când observăm lumina unui quasar, determinăm o observație cuantică la o scară uriașă. Înseamnă că măsurătorile făcute asupra luminii acum determină traseul urmat de aceasta cu miliarde de ani în urmă.

Precum lumina quasarului lui Wheeler, evenimentele istorice ca asasinarea lui Kennedy ar putea depinde de evenimente care nu au avut loc încă. Există suficientă incertitudine pentru a putea fi o persoană în anumite circumstanțe sau o altă persoană în alte circumstanțe. Deși JFK a fost asasinat, deținem doar fragmente de informație despre eveniment. Dar, pe măsură ce investigăm, se adună din ce în ce mai multă realitate. În conformitate cu biocentrismul, spațiul și timpul sunt relative pentru observatorul individual - fiecare dintre noi le purtăm precum își poartă țestoasele cochilia.

Istoria este un fenomen biologic - este logica a ceea ce noi, observatorii vii experimentăm. Există o multitudine de perspective posibile, fiecare cu o istorie diferită, la fel ca în experimentul efectuat mai sus. De exemplu, în cazul JFK: să spunem că există doi trăgători și fiecare are șanse egale să-l ucidă pe Kennedy. Aceasta ar fi o situație asemănătoare cu experimentul lui Schrödinger cu pisica, în care pisica este și vie și moartă - ambele posibilități existând până în clipa în care deschizi cutia și investighezi.

"Trebuie să regândim tot ceea ce am învățat despre trecut, evoluția umană și natura realității, dacă va fi să ne găsim vreodată locul cu adevărat în univers," spune Constance Hilliard, profesor la University of North Texas. Alegerile pe nu le-am făcut încă ar putea să determine care ne sunt prietenii în copilărie sau dacă ieri câinele ne-a fost lovit de o mașină sau nu. "Universul," pune John Haldane, "nu este mai ciudat decât bănuim, ci mult mai ciudat decât de putem imagina."

2.1.3 Soția mea, sora mea - Interpretarea literară

O abordare alternativă este reprezentată de analiza literară a lui Robert Alter ("The Art of Biblical Narrative"); aceste trei episoade ar trebui înțelese ca “scene tip.” Ca un exemplu a ceea ce constituie o scenă tip, Alter folosește cele trei scene în care personajele își întâlnesc soțiile la fântână. Deoarece scenele par repetitive, s-ar putea afirma că autorul biblic recurge la un motiv șablon pentru a prezenta cuplurile care se căsătoresc, dar de fapt, departe de a fi un șablon, autorul denotă o sensibilitate literară nuanțată.

Alter afirmă că modul de interpretare al acestor scene trebuie să determine felul în care acestea diferă una de cealaltă; acest lucru ar putea oferi o oarecare înțelegere a personajului biblic. Când Moise o întâlnește pe Zipporah, acesta se luptă cu ceilalți păstori, singura scenă o care apare o luptă. Alter subliniază că acest lucru este emblematic pentru caracterul lui Moise; acesta se înfurie repede, ucigându-l pe supraveghetorul egiptean. Când slujitorul lui Isaac o întâlnește pe Rebekah, Alter observă că Rebekah este singura femeie din aceste scene care oferă apă bărbatului, simbolic pentru rolul acesteia de femeie care manipulează situația referitoare la fiii săi, Iacov și Esau (Isav).

Utilizarea acestei tehnici literare în privirea scenelor soție-soră oferă o perspectivă intrigantă. Scena în care Isaac o prezintă pe Rebekah drept sora sa este poate cea mai dificilă dintre toate, deoarece întrerupe în mod direct cursivitatea narațiunii biblice. Aceasta are loc în mijlocul poveștilor despre Iacov și Esau și pare să nu-și aibă locul acolo. Narațiunea pare să se întoarcă în timp, deoarece nu există nicio menționare despre Iacov și Esau și asta tocmai după scena în care Esau își vinde dreptul său din naștere.

Diferențe între cele trei scene

Analizând cele trei scene, așa cum sugerează Alter, observăm diferențele dramatice între scena Isaac-Rebekah, în care Dumnezeu nu intervine deloc, și celelalte două scene. Este singura scenă în care regele descoperă adevărata natură a relației, văzându-i pe Isaac și Rebekah în timpul unui contact intim [textul biblic folosește eufemismul "jucându-se", Geneza 26:8 - "Dar după ce a trăit el acolo multă vreme, s-a întâmplat că Abimelec, regele Filistenilor, să se uite pe fereastră și să vadă pe Isaac jucându-se cu Rebeca, femeia sa."] De ce această scenă în mod particular nu conține intervenția divină? Fiecare dintre aceste momente este despre amăgire.

În celelalte două scene Dumnezeu dezvăluie înșelătoria. În scena cu Isaac, Dumnezeu nu este prezent, deoarece acest text este o prevestire a ceea ce se va întâmpla cu viața lui Isaac. Acesta va fi păcalit de către fiul său Iacov, îmbrăcat precum Esau. Dumnezeu, în mod similar, nu va fi prezent în viața sa pentru a-i dezvălui adevărata identitate a fiului său.

În a doua scenă cu Abraham, din Geneza 20, diferențele semnificative sunt constituite de apariția lui Dumnezeu într-un vis pentru a-i expune lui Abimelec adevărata situație și de darurile oferite de Abimelec lui Abraham, când pleacă de la Gherar. Această scenă apare chiar înainte de sacrificiul contramandat al lui Isaac, care reprezintă o altă scenă de amăgire. Dumnezeu intervine aici prin Abimelec, la fel cum o va face printr-un înger și un berbec. Recompensarea lui Abraham în scena cu soția-soră este oarecum bizară, având în vedere că acesta nu a săvârșit un lucru demn de răsplată.

Dimpotrivă, s-ar putea presupune că acesta ar trebui pedepsit pentru înșelătoria sa. Asemănător se întâmplă cu sacrificul lui Isaac, când Abraham este răsplătit pentru amăgirea lui Isaac; Abraham nu primește nicio pedeapsă, deși ascunderea adevărului față de fiul său este o faptă neonorabilă. Ni se reamintește, în acest mod, că o amăgire efectuată la comanda divină va aduce o răsplată divină.

Revenind la prima scenă cu soția-soră (Geneza 12), diferențele remarcabile ies clar în evidență; această scenă are loc în Egipt, în timp ce celelalte se petrec în Gherar. De fapt, Abraham se duce în Egipt exact când i se spune că țara Canaanului îi va fi moștenire. Dumnezeu intervine pentru a-i arăta lui Abraham că locul său este în Canaan. Nahmanides consideră că înșelătoria lui Abraham este legată de viitoarea pedeapsă a aducerii descendenților acestuia în sclavie în Egipt. Înșelarea faraonului de către Abraham vestește multe alte înșelătorii în Egipt, precum cea a lui Iosif față de frații săi. Egiptul este un loc periculos, dar, așa cum arată și prevestește prima experiență a lui Abraham, Dumnezeu își va izbăvi poporul din Egipt.

La prima vedere aceste scene par obscure, dar analizându-le din perspectiva literară, descoperim că autorul revine deseori cu scena amăgirii - Iosif păcălindu-și frații, frații lui Iosif păcălindu-l pe el, Iacov păcălindu-l pe Isaac, etc. Înșelătoria soție-soră se potrivește în tema generală și fiecare scenă este o prevestire a unor înșelătorii viitoare care se vor abate asupra personajelor biblice.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.1.2 Soția mea, sora mea

A-ți prezenta soția ca fiind sora ta nu pare genul de lucruri pe care patriarhii iudaismului ar trebui să le facă. Însă, acest lucru nu este singular, ci se întâmplă de trei ori în Torah. De două ori Abraham o prezintă pe Sarah ca find sora sa [Geneza 12:10-20; 20:1-18] și o dată Isaac o prezintă pe Rebekah drept sora sa [Geneza 26:1-16].

Motivația acestui act neobișnuit este frica. Așa cum Abram îi spune lui Sarai, “Știu că ești femeie frumoasă la chip. De aceea, când te vor vedea Egiptenii, vor zice: Aceasta-i femeia lui! Şi mă vor ucide pe mine, iar pe tine te vor lăsa cu viață. Zi deci că-mi ești soră, ca să-mi fie și mie bine pentru trecerea ta și pentru trecerea ta să trăiesc și eu! ” [Geneza 12:11-13].

De ce își prezintă patriarhii soțiile ca fiind surorile lor? Motivul oferit explicit de către text este teama pentru propriile vieți, dar rămâne întrebarea de ce conține Torah astfel de portretizări deloc măgulitoare ale patriarhilor iudaismului. O a doua și poate chiar mai provocatoare întrebare este de ce această temă se repetă de trei ori.

Amplasarea poveștilor din Torah face ca întrebarea legată de motivație să fie și mai problematică. Fiecare scenă cu soția-sora se petrece după ce Dumnezeu a făcut o promisiune de prosperitate către patriarh. Exact după primirea făgăduinței de la Dumnezeu, patriarhii săvârșesc acest act scandalos de slăbiciune.

Interpretarea tradițională iudaică

Interpretarea tradițională iudaică diferă în funcție de comentator. Un midrash faimos descrie modul în care Abraham o pune pe Sarah într-un cufăr și încearcă s-o introducă pe ascuns în Egipt. Apoi acesta se oferă să plătească orice taxă pentru cufăr, după care vameșul devine suspicios și deschide cufărul, descoperind-o pe Sarah. Acest midrash sugerează că Abraham a încercat cel puțin un plan alternativ, înainte de a susține că aceasta era sora sa. Unii comentatori, precum Seforno, sugerează că Abraham a reușit să reziste foametei o perioadă, a făcut ceva bani, și apoi a plecat în Egipt cu Sarah, la momentul potrivit.

Abraham însuși oferă un motiv interesant pentru acțiunile sale: afirmă că de fapt el era fratele lui Sarah, având același tată, dar nu și aceeași mamă ("Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu știu după mamă, iar acum mi-e soție." - Geneza 20:12). În vreme ce această afirmație poate furniza un indiciu asupra felului în care Abraham a ajuns la acest șiretlic, nu explică motivul pentru care Isaac o prezintă pe Rebekah drept sora sa.

Interpretarea modernă

Unii comentatori moderni au făcut o serie de aserțiuni asemănătoare. Nahum Sarna, printre alții, spune că există dovezi de la societatea hurită a modului în care Abraham și Sarah ar fi putut avea o relație de parteneriat, prin care soția era cunoscută în acele timpuri ca “soție-soră.” Un hurit putea să-și adopte soția ca fiind sora sa și să-i ofere un statut special, aceasta fiind tratată ca rudă de sânge de către familia soțului. Abraham o roagă pe Sarah să le spună egiptenilor despre faptul că avea acest statut special, iar egiptenii recunoscând legalitatea acestui parteneriat nu puteau să facă vreun rău cuplului. Pe măsură ce cunoașterea acestui obicei s-a stins, povestea este înțeleasă acum ca fiind o minciună a patriarhilor și nu ca având sensul recunoașterii acelui statut special. Totuși, această teorie nu explică tema soției-soră. Îi lipsește credibilitatea și nu poate face observatorul modern să creadă că aceste povești au fost inițial altceva decât o stratagemă de amăgire, deoarece regii din fiecare poveste răspund ca și cum au fost amăgiți.

Sunt și unii comentatori care nu apără acțiunile lui Abraham și Isaac. Nahmanides spune în mod direct că patriarhii au greșit: “Să știți că Abraham părintele nostru a comis neintenționat un mare păcat aducându-și soția virtuoasă în păcat, deoarece s-a temut pentru viața sa. Ar fi trebuit să aibă credință că Dumnezeu i-ar fi salvat pe el și pe soția sa și toate lucrurile lor, pentru că Dumnezeu are puterea de a salva și ajuta. Părăsirea țării, din cauza foametei, a fost de asemenea un păcat comis de acesta, pentru că în foamete Dumnezeu l-ar fi mântuit de la moarte. A fost din acest motiv exilul în țara Egiptului la cheremul lui Faraon care s-a abătut asupra copiilor săi.”

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.1.1 Interpretarea Genezei

Geneza este compusă din două unități literare majore - istoria primitivă (capitolele 1-11) și poveștile patriarhilor (capitolele 12-50). Cele două nu diferă numai ca subiect, ci și ca stil și perspectivă.

Abordarea istoriei lui Israel și a relației lui Israel cu Dumnezeu, care va constitui materialul pentru restul Bibliei Iudaice, este inițiată printr-o serie graduală de cercuri concentrice: mai întâi o descriere a originii lumii, a regnului vegetal și animal și a omenirii, apoi o explicație a originii tuturor popoarelor cunoscute, de la Grecia la Africa, până la Mesopotamia și Asia Minor, alături de fabula remarcabilă privind sursa divizării lingvistice.

* Istoria națională pe fundalul originii universului

Familia mesopotamiană a lui Terah (תָּרַח) este prezentată la sfârșitul istoriei universului în capitolul 11, iar apoi când Dumnezeu îl cheamă pe Abraham (אַבְרָהָם - Avraham) din Ur, dintre chaldeeni, la începutul capitolului 12, ne mutăm către povestea începutului națiunii israelite, chiar dacă focalizarea pe partea națională a narațiunii primește o profunzime morală, deoarece perspectiva universală din prima parte a Genezei nu este uitată niciun moment.

Unii critici au presupus că acest proces major al literaturii biblice reprezintă un experiment divin cu neobișnuită și imprevizibila fire a omului, un experiment molipsit de numeroase eșecuri și dedicat unor încercări reînnoite: mai întâi Adam și Eva, apoi generația lui Noah (נוֹחַ - Noe), apoi constructorii Turnului Babel și, în final, Abraham și familia sa.

Cu toate că povestea Creației cu care începe istoria primitivă privește înainte către proliferarea omenirii și cucerirea naturii de către om, în general primele 11 capitole din Geneză sunt preocupate cu originile, nu cu eventualitățile - cu trecutul, nu cu viitorul: "Acesta este tatăl tuturor celor ce cântă din chitară și din cimpoi" (4:21), spune naratorul despre Iubal, unul dintre antediluvieni. Frazeologia literară ebraică de aici, la fel ca în alte versete similare, este "Acesta este tatăl..." Acest limbaj este emblematic pentru istoria primitivă, care este practic o înregistrare a arhetipurilor de părinți, o genealogie a instituțiilor umane și a identității etnice și lingvistice.

* Viziuni și stiluri diferite

Cu toate că poveștile patriarhilor se găsesc într-un evident șir de povești înlănțuite - Abraham, Isaac, și Iacov - orizontul invocat de către aceste povești este viitorul, nu trecutul. Dumnezeu îi spune în mod repetat lui Abraham ceea ce intenționează să facă pentru urmașii lui Abraham în vremurile ce vor veni.

Atât în ceea ce privește iminența robiei din Egipt, cât și referitor la mărirea națională pe termen lung. Este foarte nimerit faptul că poveștile patriarhilor se încheie cu poemul lui Iacov, de pe patul de moarte, prevestind destinul viitoarelor triburi ale lui Israel, pe care-l prefațează cu cuvintele, "Adunați-vă, ca să vă spun ce are să fie cu voi în zilele cele de apoi" (49:1).

Istoria primitivă, în contrast cu ceea ce urmează în Geneză, cultivă un gen de narațiune asemănător fabulelor sau legendelor, cu reminiscențe mitice. Personajele umane din aceste povești sunt ținute la o oarecare distanță și par mai degrabă generalizate decât personaje cu povești personale distinctive. Stilul are tendința, mai mult ca în poveștile patriarhilor, de a forma simetrii, repetiții ca un refren, paralelisme și alte mijloace retorice ale unei proze care deseori aspiră la demnitatea poeziei sau care ne invită să ascultăm ecoul poeziei epice în cadența sa.

* Dialogul și poveștile patriarhilor

La fel ca peste tot în narațiunea biblică, dialogul este un mijloc important, dar în istoria primitivă nu are rolul central pe care-l va juca ulterior, găsindu-se puține nuanțe de imitative intense care crează dialogul din poveștile patriarhilor, unul genial și un bun instrument de reprezentare a interacțiunilor umane (și, respectiv, umane și divine). Pe scurt, această expunere succintă a etapelor timpurii ale poveștii umane adoptă o procedură de distanțare, prin stilul și modul de narare prin care este expusă povestea.

Primele cuvinte ale lui Dumnezeu către Abraham, de la începutul capitolului 12, îl îndeamnă să-și părăsească pământul natal și casa tatălui său. Acești termeni vor deveni scena narațiunii, până la sfârșitul Genezei.

Creatura umană va fi din acest punct reprezentată nu pe fundalul cerului și al pământului și al civilizației, ca până acum, ci pe scena conflictuală a vieții cotidiene, în corturi, pe câmp și la stână, și lucrând la făurirea unui destin măreț în cadrul zbuciumului relațiilor familiale, a unui război constant fratricid, uneori mortal, între frați și tați și fii și soții.

* O schimbare a stilului narațiunii

Păstrând această schimbare majoră de focalizare, de la istoria primitivă la poveștile patriarhilor, stilul și modul de narare se schimbă de asemenea. Formalitatea studiată a primelor 11 capitole - rezumată în simetrii și în repetiția complexă a cuvintelor și sunetelor din povestea turnului Babel - lasă loc unei proze mai flexibile și mai variate. Dialogului i se acordă o mai mare importanță și concretizează un realism mai energic.

Atunci când, de exemplu, Sarai (שרי) i-o oferă lui Abram (אַבְרָם - Avram) pe roaba sa Hagar (הָגָר) drept concu­bină, iar apoi gravida Hagar o tratează cu dispreț, Sarai îl mustră pe soțul său astfel: "Nedreptate mi se face de către tine. Eu ți-am dat pe slujnica mea la sân, iar ea, văzând că a zămislit, a început să mă disprețuiască" (16:5). Prima propoziție rostită de Sarai aici are o densitate explozivă în ebraică, fiind formată din doar două cuvinte, "Hamasi 'alekha," care au fost traduse eronat de toate variantele Bibliei creștine și chiar de către textul masoretic. Literar înseamnă "furia (mânia) mea către tine." Cărturarii au presupus că asta înseamnă "răul făcut mie este responsabilitatea ta." Totuși, poate însemna și "violența pe care o voi comite este responsabilitatea ta," fiind neclar dacă acea violență era îndreptată împotriva lui Abram sau a lui Hagar.

În orice caz, aceste versete încărcate de indignarea femeii transmit o senzație a unui discurs viu și o complexitate de sentimente și relații nemaiîntâlnite până la poveștile patriarhilor: soția stearpă și frustrată acționând împotriva soțului său, mai întâi aspirând să devină mamă prin intermediul înlocuitoarei sale, roaba Hagar, apoi după sarcina noii co-soții, gustând o nouă umilință, revoltată de supraestimarea sclavei, gata de a-și învinovăți soțul, care fusese doar un instrument al voinței sale.

Un astfel de caracter însuflețit al reprezentării naturii problematice a vieții cotidiene a individului este o inovație, nu numai prin comparația cu istoria primitivă, ci cu practic întreaga literatură antică.

* Legăturile dintre cele două povești

Ceea ce unește cele două unități ale cărții Genezei este atât concepția, cât și tema. Istoria familiei care va deveni poporul lui Israel este o rezumare critică a istoriei universale. Călătoriile familiei între Mesopotamia și Canaan, până în Egipt, sugerează că scopul acestora implică nu numai pământul promis lui Israel, ci și o prezentare a culturilor cunoscute.

Existența națională este imaginată ca o încercare activă de a reînnoi actul creației. Povestea Creației repetă obsedant porunca de a fi prolifici și de a se înmulți, în vreme ce poveștile patriarhilor, în cadrul aceluiași proces de a repeta acest mesaj al fertilității din primele capitole, subliniază faptul că procrearea, departe de a fi un proces biologic automat, este plină de pericole și se află constant sub amenințarea de a fi întreruptă.

Abraham trebuie să trăiască mulți ani cu, aparent, încercarea zadarnică de îndeplinire a promisiunii divine că va avea moștenitori nenumărați, pe măsură ce el și soția sa se apropie, lipsiți de copii, de bătrânețe. Către sfârșitul cărții, întreaga familie a lui Iacov se teme că va muri în marea foamete, iar Iosif trebuie să-și convingă frații că Dumnezeu l-a trimis înaintea lor în Egipt pentru a le salva viețile.

* O poveste completă - cu o continuare

Geneza începe cu facerea cerului și pământului și a vieții, și se încheie cu imaginea unei mumii - Iosif într-un sicriu. Dar, implicit, sfârșitul este o promisiune că viața va continua, prin procrearea imposibil de înfrânt, și că reînnoirea creației se va manifesta, chiar sub greutatea oprimării, la începutul Exodului.

Geneza lucrează cu materiale incompatibile, asamblează povestea punând laolaltă două elemente diferite, reușind să obțină coeziunea, continuitatea temei și a motivului, oferind o carte completă din punct de vedere structural. Cu toate că privește înainte, către continuarea sa, este o carte de sine stătătoare, acaparându-ne atenția de la început până la sfârșit.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Povești controversate în Biblia Iudaică

1. Iudah și Tamar

Geneza 38

Tamar se căsătorește cu doi dintre fiii lui Iudah (Iuda). După ce al doilea moare ea ar trebui să se căsătorească cu al treilea fiu al lui Iudah, dar Iudah amână căsătoria. Așa că Tamar se deghizează într-o prostituată și se culcă cu socrul său, în cele din urmă născând gemeni cu acesta.

2. Șarpele vindecător al lui Moise

Numerii 21:4-9

După ce israeliții se plâng despre cât de grea este viața în deșert sunt loviți de o plagă de șerpi veninoși, care mușcă și ucid mulți oameni. Când israeliții îl imploră pe Moise să intervină în sprijinul lor, acesta face un șarpe sculptat din aramă care îi vindecă pe toți cei care-l privesc.

3. Fiica sacrificată

Judecători 11:29-40

Când un războinic pe nume Iephthah (Ieftae) se găsește în timpul unei bătălii promite că va sacrifica lui Dumnezeu pe oricine îi va ieși în cale să-l întâmpine când ajunge acasă. Din nefericire, această persoană se dovedește a fi fiica sa.

4. Concubina tăiată în bucăți

Judecători 19:22-30

O concubină este violată și lăsată să moară de către un grup de bărbați violenți în orașul Gibeah. Dimineața, când o găsește soțul, acesta o pune pe măgarul său și apoi o taie în 12 bucăți, pe care le trimite în toate colțurile Israelului, pentru a le arăta oamenilor cât de violenți și depravați au devenit.

5. Atenție la hemoroizi

Samuel I 5:9-6:18 (Cartea întâia a Regilor 5:9-6:18)

După ce filistenii capturează chivotul israeliților, îl mută din oraș în oraș deoarece pe unde ajunge, oamenii din zonă capătă... hemoroizi. Eventual, filistenii hotărăsc să returneze chivotul, plătind dobândă sub forma unor șoareci și hemoroizi sculptați în aur.

6. Vrăjitoare și fantome

Samuel I 28:3-25 (Cartea întâia a Regilor 28:3-25)

După ce profetul Samuel moare, regele Saul realizează că tot mai are nevoie de sfaturi de la mentorul său și angajează o vrăjitoare pentru a chema spiritul lui Samuel. Aceasta, în pofida faptului că tocmai Saul era cel care interzisese vrăjitoria în Israel. Când Samuel este ridicat din moarte, acesta îl mustră pe Saul pentru încălcarea regulilor și prezice căderea lui Saul.

7. Amnon și Tamar

Samuel II Capitolul 13 (Cartea a doua a Regilor, capitolul 13)

Amnon și Tamar sunt frați vitregi, ambii fiind copii regelui David. Amnon este înnebunit de Tamar și în cele din urmă o violează. Pentru a se răzbuna, Absalom, un alt fiu al lui David, îl ucide pe Amnon.

8. Eliyahu îi transmite torța lui Elisei

Împărați II Capitolul 2 (Cartea a patra a Regilor, capitolul 2)

Profetul Eliyahu (Ilie) nu moare; acesta este ridicat la ceruri într-un car. Dar, înainte de asta acesta îi dă lui Elisei o porție dublă din spiritul său (orice ar însemna asta), iar Elisei (Elișa) efectuează o serie de miracole, inclusiv trimiterea a doi urși pentru a sfârteca 42 de copii obraznici.

9. Daniel înțeleptul vegetarian

Daniel 1:8-21

Atunci când Daniel și prietenii săi Hananiah (Anania), Mișael și Azariah trăiesc în palatul regelui Nevuchadnetsar (נְבוּכַדְנֶצַּר - Nabucodonosor), aceștia nu doresc să mănânce mâncarea servită (prezumtiv non-cușer) și cer în schimb legume și semințe. Ofițerul responsabil de cei patru se teme că meniul vegetarian îi va slăbi, dar aceștia devin cei mai înțelepți dintre toți oamenii din regat.

10. Numele copiilor lui Hosea

Hosea 1:2-8

Dumnezeu îi poruncește lui Hosea (Osea) să se căsătorească cu o femeie desfrânată, lucru pe care acesta îl face. Când aceasta naște copii, Hosea le pune numele (la îndemnul lui Dumnezeu) Iezreel (Izreel), Lo-Ruhama (Cea neiubită) și Lo-Ami (Nu este poporul Meu).

2.1 Geneza

Bereishit (בְּרֵאשִׁית - La început/Facerea) începe cu crearea lumii de către Dumnezeu, din tohu v'bohu (תֹהוּ וָבֹהוּ), haos și nimic. Dumnezeu cere să se facă lumină, separă întunericul de lumină, creând ziua și noaptea, crează cerul, separă pământul de apă și în cele din urmă umple pământul de creaturi - păsări, pești, animale de uscat și în final bărbatul și femeia. De fapt, Bereishit spune povestea creației de două ori, cu diferențe semnificative între cele două versiuni.

Aproape imediat după crearea omului, apar problemele. Eva este ademenită de către șarpe și încalcă poruncile explicite ale lui Dumnezeu, mâncând din fructul Pomului Cunoașterii Răului și Binelui și încurajându-l pe Adam să facă la fel. Amândoi sunt alungați din Gradina Edenului. Eva naște copii, Cain și Abel, și apoi Cain își ucide fratele și este condamnat să rătăcească pe pământ.

După câteva generații, Dumnezeu hotărăște că omenirea a fost o idee nefericită și decide să șteargă oamenii de fața pământului, salvându-l doar pe Noah (Noe) și familia acestuia. Noah și neamul său sunt salvați, alături de animalele pământului. Eventual, după ce apele potopului se retrag, Noah va oferi un sacrificiu Domnului, care promite că nu va mai repeta niciodată o astfel de exterminare în masă. Totuși, nu după mult timp, oamenii îi testează din nou răbdarea, construind Turnul Babel. Dumnezeu răspunde de această dată împrăștiindu-i în lume și încurcându-le limbile; aceștia vor vorbi de acum în mai multe limbi, neînțelegându-se unii cu ceilalți.

Toate acestea constituie un lung preludiu pentru povestea principală din Bereishit, istoria patriarhilor și a femeilor care au pus bazele poporului evreu: Abraham (Avraam) și Sarah, Isaac și Rebekah, Iacov (Yaʿakov), Leah și Rahel, Iosif (Yosef) și frații săi. Fiecare dintre aceste povești pivotează în jurul unui legământ între Creator și patriarhul generației sale, fiecare implică rătăcirea și exilul sfârșit cu izbăvirea și, în final, cu moartea onorabilă, dar amară. În cel puțin două cazuri, personajele centrale primesc nume noi de la Dumnezeu, indicând transformarea cerută de legământul lor.

Primele cuvinte ale lui Dumnezeu pentru Abram (Avram - numele acestuia la prima întâlnire cu Dumnezeu) sunt "Lekh lekha" (Ieși/Du-te - לֶךְ-לְךָ). Astfel, primul dintre patriarhi este trimis într-o lume ostilă cu mesajul că este numai o singură Divinitate. Dumnezeu le oferă bătrânilor Abram și Sarai un fiu, o dovadă a promisiunii de a face ca sămânța lui Abram să fie la fel de numeroasă ca stelele din cer. Totuși, nici ca Abram, nici ca Abraham (Avraam), patriarhul nu este un servitor docil al Atotputernicului. De fapt, când Dumnezeu hotărăște să distrugă orașele din câmpie, Sodoma și Gomorrah, Abraham pledează cu tărie pentru salvarea acestora și, numai după ce este incapabil să găsească zece oameni virtuoși în acestea, acceptă cu greu decizia lui Dumnezeu.

Abraham/Abram nu este prezentat ca un om perfect. Niciunul dintre patriarhi nu este. Comportamentul său în chestiunea concubinei sale Hagar și a fiului său cu aceasta, Ișmael, pe care-i trimite în deșert la cererea Sarei, este evident greșit. Dacă n-ar fi fost, atunci de ce mesagerul Domnului i-ar fi salvat pe Hagar și Ișmael când mor de sete în pustie, într-o mustrare - nemenționată explicit - a gestului lui Abraham?

Și, în lumina rezistenței acestuia la distrugerea Sodomei și Gomorei, Abraham pare prea dornic să urmeze porunca de sacrificare a fiului său, Isaac, pe muntele Moriah. Și totuși... povestea legării (akeidah) lui Isaac este un bun exemplu al modului complicat al desfășurării și al sfârșitului poveștilor biblice și de ce este periculos să se tragă concluzii care par evidente pe baza interpretării contemporane a unui text antic.

Poate că Abraham crede în Dumnezeu, crede că Atotputernicul nu-i va lăsa fiul să moară. Dumnezeu promisese că va face din descendenții lui Abraham o mare națiune; Abraham probabil crede în acest legământ și este sigur că Dumnezeu nu îl va lua pe Isaac. Dacă acesta este un test al credinței, atunci testul funcționează în ambele direcții. Dumnezeu testează disponibilitatea lui Abraham de a urma o poruncă divină până la capăt, iar Abraham testează bunăvoința lui Dumnezeu de a evita alte vărsări de sânge - de aceasta dată nevinovat - și de respecta legământul.

Isaac este descris amorf, fiind cel mai pasiv dintre patriarhi. În momentele sale importante din Bereishit - Akeidah și viclenia lui Iacov, care duce la obținerea binecuvântării menite pentru fratele său mai mare - acesta este dus de acțiune, nu este declanșatorul acesteia. Caz singular printre patriarhi, Isaac nu-și alege nici măcar soția; servitorul tatălui său o face pentru el. Cunoaștem mai multe despre Rebekah, soția sa, despre dorințele acesteia pentru copii, despre durerea nașterii copiilor ei, despre cum aceasta îl favorizează pe fiul său mai tânăr, Iacov, înaintea celui mare, Esau (Isav). Scopul existenței lui Isaac pare să fie acela de a fi păcălit de către Iacov, să-i dea binecuvântarea datorată primului născut.

Două națiuni se luptă pentru a se naște în pântecele lui Rebekah, Israel și Edom, reprezentați de fiii acesteia, Iacov și Esau. Eventual, mai tânărul Iacov, "omul corturilor," îl va înlătura pe fratele său mai mare Esau, "omul câmpiei," prin negocierea dreptului de întâiul născut și, profitând de vederea slăbită a tatălui lor îmbătrânit, obține binecuvântarea datorată primului născut. Apoi, temându-se de mânia fratelui său mai mare, Iacov pleacă la Beerșeva. La Beerșeva, Iacov se întâlnește și se îndrăgostește de Rahel. Va munci șapte ani pentru presupusul său socru, Laban, numai că va fi păcălit să se căsătorească cu sora mai mare a lui Rahel, Leah. După alți șapte ani de muncă pentru Laban, se va căsători în sfârșit și cu Rahel. Pe drum [înapoi în Canaan], acesta se întâlnește și se luptă cu o ființă misterioasă care se dovedește a fi mesagerul lui Dumnezeu. Către ziuă, mesagerul îl înfrânge, dizlocându-i șoldul, și îl răsplătește cu un nou nume, Israel, o reafirmare a legământului făcut de Dumnezeu cu bunicul său.

Etica purtării lui Iacov față de tatăl și fratele său pun în dificultate omul modern. În ochii noștri, arată ca și cum Iacov, în esență, a săvârșit o fraudă, făcându-l pe tatăl său să-i dea o binecuvântare care-i asigura un drept care nu era al său, și stabilind un târg absurd cu fratele său pentru a obține un drept din naștere pe care nu-l merita. Cărturarii perioadei rabinice nu aveau această problemă. Pentru aceștia, Iacov era în mod evident preferatul lui Dumnezeu. Există numeroase texte în Midrash care-l descriu pe Esau ca fiind un criminal și un ușuratic care desconsiderase dreptul său din naștere și responsabilitățile legământului.

Astfel de explicații ex post facto nu-l satisfac pe cititorul modern; acestea miros a pledoarie părtinitoare. Dar, există și un alt fapt de luat în considerare. Iacov suferă cel mai mult dintre toți patriarhii pentru moștenirea sa. Dacă și-a obținut dreptul din naștere ieftin și binecuvântarea în mod ilicit, acesta plătește pentru acestea la scurtă vreme un preț al durerii, temându-se pentru viața sa, fiind fugar timp de 15 ani, stând în robie, familia i se va destrăma, iar la final, moartea în exil. Pedepsele de la Dumnezeu în Torah nu vin niciodată imediat după greșeală (cu câteva excepții notabile - Adam și Eva și soția lui Lot); mai degrabă, acestea cad peste păcătos mult mai târziu.

Povestea destrămării familiei lui Iacov și povestea lui Iosif și a fraților săi sunt cele mai mari fragmente din Biblie, fiind spuse în patru sidroturi (pericope săptămânale). Iosif are abilitatea interpretării visurilor, ale sale și ale celorlalți, un talent care-i aduce necazuri cu frații săi, dar îl scapă din închisoarea faraonului.

Rădăcina conflictului lui Iosif cu frații săi se găsește în statului acestuia de fiu favorit al lui Iacov. Având în vedere necazurile pe care le-a avut cu fratele și părintii săi, ar fi fost de așteptat ca Iacov să știe mai bine, dar aceasta este o temă recurentă în întreaga Torah. Frații săi îi înscenează moartea și-l vând unei caravane cu sclavi. Iosif sfârșește în Egipt unde, după o serie de nenorociri, abilitatea sa de a interpreta visurile îl ridică la statutul de principal sfătuitor al faraonului. Îndemânarea sa în fața unei foamete prelungite îl ajută pe faraon să-și consolideze puterea peste Egipt și, indirect, îl aduce față în față cu frații săi încă odată. După ce-i chinuie cu acuzații de furt (cu dovezi puse special pentru a-i sprijini acuzațiile), Iosif se dezvăluie în cele din urmă acestora; frații săi îl aduc pe bătrânul Iacov în Egipt și reunesc familia, trăind fericiți până la adânci bătrâneți în Egipt, mai mult sau mai puțin.

Sau cel puțin până când un nou faraon ajunge la putere, care "nu-l cunoscuse pe Iosif." Dar, aceasta este povestea din următoarele patru cărți.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

CAPITOLUL 1. Originea Bibliei

[Capitol reeditat]

Biblia iudaică, cunoscută și sub numele de Mikra (“ceea ce este citit”) sau TaNaKh, un acronim care se referă la împărțirea evreiască tradițională a Bibliei în Torah (Învățătura sau Legea), Nevi’im (Profeții) și Ketuvim (Scripturile), este documentul fondator al poporului lui Israel, descriindu-i originile, istoria și viziunea pentru o societate dreaptă. Cuvântul Biblie, din termenul grecesc "ta biblia" (τὰ βιβλία), înseamnă “cărți.” Acest lucru reflectă faptul că Biblia este o colecție de cărți separate (precum Geneza, Exodul, Deuteronomul, Isaia și altele). În mod similar, alte nume tradiționale pentru Torah, Humash ("din Cinci"), indică faptul că Torah este o carte compusă din alte cinci cărți.

Probabil, concepția noastră referitoare la Biblie ca la o singură carte, este rezultatul existenței acesteia într-un singur volum; în vremurile antice, cărțile erau publicate în manuscrise de dimensiuni reduse. Cuvântul Biblie provine, totuși, din grecescul "ta biblia", care este la plural și înseamnă cărți. Chiar și cărțile propriu-zise ale Bibliei includ mai multe genuri precum narațiunea, poezia, documente legislative, profeții, lucru care face ca privirea Bibliei ca o singură carte unificată să fie dificil de realizat. Reunirea cărților și alegerea celor care să fie incluse în Biblie - și care nu - s-a făcut prin procesul numit canonizare; canonizarea Bibliei Iudaice s-a încheiat către sfârșitul secolului I A.D. Există fragmente și segmente importante din Biblie înainte de această perioadă, dar cel mai vechi manuscris complet datează din secolul IX A.D. Remarcabil totuși după sute de ani de transmitere, textul ajuns în zilele noastre, așa-numitul text masoretic, diferă foarte puțin de fragmentele antice descoperite.

De unde provine Biblia? Tradițional, evreii pretind că toate cele cinci cărți ale Torah au fost revelate lui Moise pe muntele Sinai. Profeții au fost autorii propriilor cărți, la fel și ceilalți cărora le sunt atribuite ("Plângerile" sunt atribuite profetului Ieremia), iar regii David și Solomon au scris fiecare câteva lucrări (de exemplu, "Psalmii" sunt atribuiți regelui David). Contradicțiile interne precum și modificările de limbaj au convins cercetătorii moderni că Torah și alte istorisiri, precum cărțile profeților și unele dintre scrieri, au autori multipli sau redactori, care au editat materialele tradiționale împreună, lăsând unele îmbinări vizibile între surse. Unele teorii critice, care despart Biblia între surse diferite, au fost sugerate inițial de unii teologi creștini, care și-au folosit argumentele pentru a avansa afirmații cum că iudaismul târziu constituia o corupere a religiei biblice antice. De atunci însă mulți cercetători evrei au ajuns la concluzia că, într-adevăr, Biblia a fost editată împreună de mai mulți "redactori," din surse diferite.

Deși Biblia este o carte ușor de citit, complexitatea acesteia face ca un cititor obișnuit să n-o înțeleagă. Un pasaj biblic nu trebuie privit separat, ci în contextul corelării cu alte pasaje. De exemplu, fragmente din Torah au legături cu unele capitole din Profeți sau Scripturi - din punct de vedere canonic, citirea Exodului este primul pas, iar citirea felului în care profetul Ezechiel repovestește exodul este pasul următor; citirea manuscrisului Esterei este primul pas, iar citirea poveștii lui Iosif, pentru a analiza similaritățile, constituie pasul următor.

În mod similar, Biblia poate fi analizată în contextul comparării cu literatura care a fost creată de comunitățile orientale antice. Cum diferă povestea lui Noe de cea a lui Ghilgameș? Cu ce diferă și cu se aseamănă legile din Exodul de Codul lui Hammurabi?

Prin examinarea diverselor interpretări ale Bibliei obținem o perspectivă valoroasă asupra diversității culturilor umane care au căutat să deslușească sensurile acesteia.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Universul fără Big Bang

O nouă teorie explică universul în expansiune fără a invoca mistere precum energia întunecată invizibilă. Dar, scapă și de singularități, de viteza constantă a luminii și de cel mai faimos fenomen astrofizic dintre toate, Big Bangul.

Observarea anumitor supernove la sfârșitul anilor 1990 a condus astronomii la o descoperire neașteptată, că universul se extinde și expansiunea se accelerează. Nu exista nimic în cadrul legilor fizicii care să explice asta, așa că singura soluție a fost energia întunecată - o forță misterioasă, numită astfel, deoarece nu a fost detectată niciodată, deși alcătuiește aproximativ 75% din energia și masa universului pentru a fi responsabilă pentru această accelerare cosmică. Însă existența energiei întunecate slăbește presupusa inviolabilitate a legii conservării energiei, dacă nu chiar o anulează complet. Cosmologic vorbind, asta este o problemă.

Și totuși, așa stângace și improbabilă cum pare, aceasta este cea mai bună explicație pe care am obținut-o observând universul... până acum. Wun-Yi Shu, un fizician la universitatea națională din Taiwan, Tsing Hua, a venit cu o nouă idee îndrăzneață care rezolvă problema energiei întunecate. Pe scurt, teoria susține că universul are trei dimensiuni de bază - masa, timpul și spațiul - iar aceste trei proprietăți pot fi convertite între ele. Wun-Yi Shu propune două noi constante, κ și τ, pe post de factori de conversie între timp și spațiu și, respectiv, între masă și spațiu.

Așadar, ce legătură au acestea cu expansiunea cosmică? Teoria lui Shu afirmă că, pe măsură ce universul se extinde, masa și timpul sunt convertite în spațiu, iar apoi această transformare are loc invers, atunci când universul intră într-o perioadă de contracție. Universul devine atunci un ciclu nesfârșit al expansiunii și contracției, un cosmos etern fără început și fără sfârșit. Așa că, fără energie întunecată... dar și fără Big Bang, de asemenea. Partea pozitivă este că legea conservării energiei devine din nou viabilă.

Big Bangul nu este unica singularitate îndepărtată din existența acestui scenariu - toate singularitățile considerate a se afla în centrul găurilor negre dispar, de asemenea. Și poate cea mai nebunească parte este că noile constante, κ si τ, înseamnă că vechile constante ale lui Einstein, c și G, sunt acum libere să se schimbe în timp. Considerând că c este viteza luminii, iar G este constanta gravitațională, faptul că acestea pot varia este foarte important și poate partea cea mai interesantă a noii teorii.

Shu subliniază că teoria sa a produs deja rezultate pozitive, deoarece explică mai bine problemele cosmologice apărute după confuzia generată de datele obținute de la supernove. Totuși, teoria sa se confruntă cu o problemă majoră - nu poate explica radiațiile cosmice sub formă de microunde existente în univers și care se crede că provin de la Big Bang. Dar, nici comunitatea cosmologilor nu poate găsi vreo dovadă a energiei întunecate, așa că problema rămâne deschisă.

Interesant, dar puțin probabil, aș adăuga eu.

Lucrarea lui Wun-Yi Shu.

Torah - Pericopă cu pericopă

Prima dintre cele Cinci Cărți ale lui Moise începe cu crearea lumii din vid. Se încheie cu ultimele zile ale lui Moise. În fiecare săptămână un sidrah (pericopă din Tora) diferit este citit în dimineața de sâmbătă în sinagogile tradiționale. Urmează o listă a pericopelor din Tora pentru întregul an și un scurt sumar al conținutului acestora.

* Geneza / Facerea

Crearea lumii. Patriarhii - Avraam, Isaac și Iacov. Iacov și fiii săi merg în Egipt. Iacov își binecuvântează fiii înainte să moară.

Pericope săptămânale

Bereshit (1:1-6:8) Lumea este creată în șase zile.

Noe (6:9-11:32) Un potop distruge lumea. Curcubeul Domnului promite că lumea nu va mai fi distrusă complet niciodată.

Lekh-L'kha (12:1-17:27) Avraam părăsește Mesopotamia pentru țara promisă.

Vayera (18:1-22:24) Avraam întâlnește trei îngeri în cortul său și află că soția sa, Sarah, va da naștere unui fiu.

Haye Sarah (23:1-25:18) Sluga lui Avraam găsește o soție potrivită, Rebecca, pentru fiul lui Avraam, Isaac.

Toldot (25:19-28:9) Nașterea lui Esau (Isav) și Iacov. Isaac îl binecuvântează pe Iacov.

Vayetze (28:10-32:3) Dumnezeu îi apare lui Iacov într-un vis. Iacov lucrează 14 ani și se căsătorește cu Leah (Lia) și Rachel (Rahila).

Vayishlah (32:4-36:43) Iacov și Esau - reuniți după douăzeci de ani. Rachel moare și este îngropată la Bethlehem.

Vayeshev (37:1-40:23) Frații lui Iosif îl dezbracă de "de haina cea lungă și aleasă" și îl aruncă într-un puț.

Miketz (41:1-44:17) Iosif interpretează corect visul faraonului și este numit de acesta vicerege (41;41 "Iată, eu te pun astăzi peste tot pământul Egiptului...").

Vayigash (44:18-47:27) Iosif se dezvăluie în fața fraților săi care sunt uluiți.

Vayehi (47:28-50:26) Iacov își binecuvântează fiii. Iosif moare la sfârșitul cărții, la vârsta de 110 ani.

* Exodul / Ieșirea

Israelitii sunt înrobiți în Egipt. Moise primește cele zece porunci. Israeliții construiesc un tabernacul.

Pericope săptămânale

Sh'mot (1:1-6:1) Moise este salvat de fiica faraonului. Dumnezeu îi apare lui Moise la rugul aprins.

Vaera (6:2-9:35) Dumnezeu aduce urgiile asupra egiptenilor. Inima faraonului se împietrește și acesta refuză să-i lase pe israeliți să plece.

Bo (10:1-13:16) Primii născuți ai egiptenilor sunt uciși de Dumnezeu. Israeliții părăsesc în grabă Egiptul și pregătesc azimi (matzah) din aluat nedospit.

B'shalah (13:17-17:16) Apele Mării Roșii se despart în două, spre a le face loc israeliților.

Yitro (18:1-20:23) Ietro (Jethro), socrul lui Moise, îl sfătuiește să numească judecători, pentru a-și ușura sarcina. Moise primește cele zece porunci pe muntele Sinai.

Mishpatim (21:1-24:18) Moise îi învață Legea pe israeliți.

Terumah (25:1-27:19) Este construit tabernaculul.

Tetzaveh (27:20-30:10) Aaron și fiii săi sunt puși să aibă grijă de sfeșnic (menorah). Îmbrăcămintea preoților este descrisă în cele mai mici detalii.

Ki Tissa (30:11-34:35) Israeliții construiesc un vițel de aur; când Moise îl vede, sparge tablele care conțineau cele zece porunci.

Vayakhel (35:1-38:20) Poporul aduce o mulțime de daruri pentru tabernacul, până li se spune să se oprească.

Pekudei (38:21-40:38) Norul de slavă acoperă tabernaculul terminat (cortul adunării).

* Leviticul

Codul preoției; regulile privind sacrificiile, dieta și moralitatea. Sărbătorile și pământul promis.

Pericope săptămânale

Vayikra (1:1-5:26) Dumnezeu dezvăluie legile priind sacrificiul.

Tzav (6:1-8:36) Moise îi numește pe Aaron și pe fiii săi preoți.

Shemini (9:1-11:47) Sunt enumerate regulile privitoare la animalele permise spre a fi mâncate (kosher) și, respectiv, la cele interzise.

Tazria (12:1-13:59) Curățenia și necurățenia sunt definite, cu privire la naștere și lepră.

Metzora (14:1-15:33) Sunt discutate regulile referitoare la purificarea leproșilor după vindecare.

Ahare Mot (16:1-18:30) Mor fiii lui Aaron. Aaron alege prin tragere la sorți un țap pentru jertfă.

Kedoshim (19:1-20:27) Alte legi sunt descrise, inclusiv "Să nu nedreptățești pe aproapele."

Emor (21:1-24:23) Sunt descrise în detaliu sărbătorile.

B'har (25:1-26:2) Sunt discutați anul sabatic și anul jubileu.

B'hukotai (26:3-27:34) Este dezbătută pedeapsa referitoare la respingerea legământului cu Dumnezeu.

* Numerii

Recensământul. Alte legi și reguli. Aventurile evreilor pe drumul către Canaan prin deșert.

Pericope săptămânale

B'midbar (1:1-4:20) Descrierea taberelor israeliților în timpul călătoriei prin deșiert.

Naso (4:21-7:89) Reguli referitoare la nazirei (נזיר) și la binecuvântările date de preoți.

B'ha'alotekha (8:1-12:16) Aprinderea sfeșnicului (menorah). Șaptezeci de bărbați dintre bătrânii poporului sunt aduși să stea cu Moise la cortul adunării.

Shelah (13:1-15:41) 12 spioni sunt trimiși să supravegheze țara Canaanului. Doi dintre aceștia (Iosua și Caleb) se întorc cu un raport pozitiv.

Korah (16:1-18:32) Core (Korach) refuză să accepte conducerea lui Moise și Aaron. Acesta și aliații săi sunt înghițiți de pământ.

Hukkat (19:1-22:1) Sunt enumerate legile privitoare la juninca roșie. Moise lovește o stâncă cu toiagul și țâșnește apă.

Balak (22:2-25:9) Balak, regele Moabului, îl trimite pe Bilaam (Valaam) să-i blesteme pe israeliți. Însă, acesta îi binecuvântează.

Pinhas (25:10-30:1) Fiicele lui Zelophechad (Salfaad) primesc moștenirea tatălui lor. Moise îl alege pe Iosua drept succesor.

Mattot (30:2-32:42) Moise informează căpeteniile tribale cu privire la legile jurămintelor.

Mase (33:1-36:13) Descrierea detaliată a opririlor israeliților pe drumul către țara promisă. Sunt menționate cetățile de refugiu.

* Deuteronomul

O recapitulare a legilor cu unele adăugări. Moise se adresează copiilor lui Israel și le prezintă o serie de avertismente.

Pericope săptămânale

D'varim (1:1-3:22) Moise explică și interpretează legea către popor.

Va’et'hanan (3:23-7:11) Sunt repetate cele zece porunci, cu mici schimbări. Sunt menționate cetățile de refugiu. Prima secțiune din Shema începe cu, "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău."

Ekev (7:12-11:25) Shema continuă cu al doilea paragraf, care se ocupă cu recompensele și pedepsele.

Re’eh (11:26-16:17) Moise își continuă mesajul, spunând poporului că supunerea îi va aduce binecuvântare, în vreme ce neascultarea îi va aduce blesteme.

Shoftim (16:18-21:9) Moise avertizează poporul despre idolatrie. Totodată, le reamintește despre importanța căutării dreptății.

Ki Tetze (21:10-25:19) Moise expune o serie de legi menite să întărească viata de familie și decența umană în Israel. Aceste legi se referă la proprietatea pierdută, la responsabilitatea educațională a părinților față de copii și la blândețea față de animale, printre altele.

Ki Tavo (26:1-29:8) Sunt dezbătute legile referitoare la zeciuială și la panerul cu roadele pământului.

Nitzavim (29:9-30:20) Moise își continuă discursul său de adio, iar Dumnezeu îi spune poporului să aleagă viața.

Vayelekh (31:1-30) Iosua este numit succesorul lui Moise. Moise încheie scrierea Torei.

Ha’azinu (32:1-52) Cântecul de adio al lui Moise.

Capitolul 2. Torah

Pentru evrei, conceptul de "Torah" [תּוֹרָה] este un termen cu un sens mai larg decât al cărților propriu-zise, conceptul delimitat de Torah. Termenul de "Torah" se poate referi la toate învățăturile tradiționale iudaice, dar "Torah" propriu-zisă se referă, de obicei, la Torah "she'bi'ktav", Torah scrisă, cunoscută și sub numele de Humash (cele cinci cărți sau Pentateuh, uneori numită și Cele Cinci Cărți ale lui Moise). Lecturile din Torah, care sunt împărțite în 54 de fragmente (parshiyot - pericopă) săptămânale, au constituit întotdeauna punctul central al slujbei din dimineața de sabat, iar poveștile și legile acesteia se găsesc la baza culturii iudaice.

Torah povestește crearea lumii de către Dumnezeu, alegerea și mărirea familiei lui Abraham (אַבְרָהָם - Avraam) și Sarah (שָׂרָה - Sara) în relația cu Dumnezeu pe pământul Canaanului (כְּנָעַן), exilul și izbăvirea din Egipt a acelei familii devenită națiune, cunoscută ca Israel, precum și călătoriile acesteia prin deșert, până la întoarcerea pe pământul Canaanului. Pe drum, Israelul intră într-o relație de legământ cu Dumnezeu, iar Dumnezeu le dezvăluie multe dintre regulile de guvernare ale unei societăți drepte, precum și pentru stabilirea unei venerări adecvate.

Tradițional, Torah a fost considerată fie ca un document revelat în întregime lui Moise (מֹשֶׁה) de către Dumnezeu pe muntele Sinai (alături de Tora orală, id est Mishnah și alte lucrări ale literaturi rabinice construite pe baza Torei scrise) sau că Moise a completat Torah în timpul călătoriei prin pustie (incluzând cele revelate pe muntele Sinai). Istoricii și criticii literari, observând inadvertențele istorice și repetările, care indică un text mixt, au sugerat că Torah include surse din vremea regelui David și a regelui Solomon (aproximativ 1.000 Î.Hr.), din secolul VII Î.Hr., în timpul domniei regelui Josiah și din secolul VI Î.Hr., în timpul exilului babilonian.

În scrierile profeților și în multe altele, elemente narative din Torah, precum exodul din Egipt, sunt refolosite pentru a crea noi puncte de vedere. Legi din Torah, precum specificul interdicțiilor de sabat, sunt, de asemenea, comentate și constituie fundamentul altor concepții ulterioare. Un alt set de legături între Torah și Profeți este indicat de fragmentele (pericopele) săptămânale profetice (הפטרה - haftarot), care sunt cuplate cu fiecare dintre cele 54 de fragmente (pericope) săptămânale din Torah (פָּרָשָׁת הַשָּׁבוּעַ - Parshat haShavua).

Numele celor cinci cărți ale Torah derivă din limba greacă și descriu conținutul acestora. Numele obișnuit pentru o carte provine dintr-un cuvânt semnificativ, conținut de primele versete ale cărții. Iată care sunt cele cinci cărți, precum și un scurt sumar al acestora:

* Bereishit (בראשית - "La început") / Geneza / Facerea ("Originea") relatează povestea creației, Noe și potopul, precum și alegerea lui Abraham și Sarah și a familiei acestora, ca purtători ai legământului lui Dumnezeu. Povești despre conflicte între frați vitregi și o narațiune lungă despre Iacov și fiul său favorit Iosif, încheiată cu stabilirea familiei în Egipt.

* Sh'mot (שמות - "Nume") / Exodul ("Ieșirea") spune despre cum s-a mărit familia lui Iacov și cum a fost apoi înrobită în Egipt. Copilul Moise (Moses), născut de israeliți, dar adoptat de faraon, devine profetul Domnului, iar după ce aduce cele zece plăgi asupra Egiptului, conduce israeliții prin Marea Roșie către libertate și revelația de la muntele Sinai. Povestea venerării de către israeliți a vițelului de aur, care urmează la scurt timp după revelația de la muntele Sinai, devine aproape neînsemnată prin comparație cu materialul interminabil despre construcția unui sanctuar în pustie.

* VaYikra (ויקרא - "Și Dumnezeu a zis") / Leviticul ("Legile leviților”) se ocupă în general cu legile legate de sacrificiile rituale israelite. Regulile includ baza pentru legile iudaice de alimentație (כַּשְׁרוּת - kashrut), alături de probleme legate de puritate și impuritate. Codul de sfințenie, care descrie o viață comună evlavioasă, este elementul de bază al cărții.

* BaMidbar (במדבר - "În pustie") / Numerii începe cu un recensământ al israeliților și a tribului lui Levi. Un grup de israeliți spionează țara Canaanului; raportul acestora descurajator îi trimite înapoi în deșert pentru încă 38 de ani, timp în care israeliții continuă să se poarte greșit, răzvrătindu-se împotriva autorității lui Moise și a fratelui acestuia, Aaron, și întreținând relații ilicite cu femeile moabite.

* Devarim (דברים -"Cuvinte") / Deuteronomul ("A Doua Lege") constituie mesajul final al lui Moise către poporul lui Israel, înainte ca aceștia să treacă râul Iordan, către Canaan. Moise reamintește poporului cum Dumnezeu i-a răscumpărat din Egipt, precum și detaliile legământului dintre Israel și Dumnezeu. Pe scurt, Moise descrie recompensele pentru respectarea legilor legământului și pedepsele pentru neascultare. În final, Moise îi transmite autoritatea sa lui Iosua, fiul lui Navi, care va conduce poporul în țara promisă.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA