marți, 22 iunie 2010

Realitatea obiectivă există sau universul este o fantasmă?

În 1982 a avut loc un eveniment remarcabil. La Universitatea din Paris, o echipă de cercetători condusă de fizicianul Alain Aspect a efectuat un experiment, care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai importante ale secolului XX. Știrile nu au prezentat evenimentul. De fapt, în afara cazului în care aveți obiceiul de a citi reviste științifice, probabil nu ați auzit de numele lui Aspect, deși unii cred că descoperirea acestuia poate schimba fața științei.
Aspect și echipa sa au descoperit că, în anumite circumstanțe, particulele subatomice, precum electronii, sunt capabile să comunice instantaneu unele cu celelalte, indiferent de distanța care le separă. Nu contează dacă sunt separate de 3 metri sau de 3 miliarde de kilometri. Cumva, fiecare particulă pare să știe ce face cealaltă. Problema cu acest lucru este că încalcă teza lui Einstein, potrivit căreia nicio informație nu poate călători mai repede decât viteza luminii. Din moment ce călătoria cu o viteză superluminică este echivalentă cu înfrângerea barierei timpului, această perspectivă intimidantă i-a făcut pe unii fizicieni să încerce să elaboreze o serie de teorii pentru a explica descoperirile lui Aspect. Dar, i-a inspirat și pe alții să ofere niște explicații radicale.

De exemplu, fizicianul David Bohm de la Universitatea din Londra crede că descoperirea lui Aspect sugerează ca realitatea obiectivă nu există, că în pofida aparentei sale solidități, Universul este o fantasmă, o gigantică și splendid de amănunțită hologramă.
Pentru a înțelege de ce Bohm face această afirmație uluitoare, trebuie să înțelegem mai întâi ce este o hologramă. O hologramă este o imagine tridimensională obținută cu ajutorul laserului. Pentru a obține o hologramă, obiectul care urmează să fie fotografiat este mai întâi învăluit de lumina unei raze laser. Apoi, o a doua rază laser este proiectată pe lumina reflectată de prima rază, iar rezultatul interferenței (zona unde razele se amestecă) acestora este capturat pe film. Atunci când filmul este developat, arată ca un amestec fără sens de lumini și umbre. Dar, imediat ce filmul developat este luminat de o altă rază laser, o imagine tridimensională a obiectului original apare.
Caracterul tri-dimensional al acestor imagini nu este singurul lucru remarcabil. Dacă holograma unui trandafir este tăiată în două și iluminată apoi cu un laser, fiecare jumătate va conține întreaga imagine a trandafirului. În continuare, divizând holograma din nou, fiecare porțiune va conține întotdeauna o versiune mai mică, dar intactă a imaginii originale. Spre deosebire de fotografiile normale, fiecare fragment al unei holograme conține toată informația deținută de întreg.

duminică, 20 iunie 2010

1.3.4 Pseudepigrapha (Pseudepigrafia)

Scrierea sub un pseudonim folosește la protejarea identității autorului, dar pseudepigrafia (ψευδής - fals și ἐπιγραφή - inscripție) este mai degrabă un furt de identitate. Prin atribuirea lucrării sale unui autor anterior, binecunoscut, pseudo-epigraful nu numai că stabilește un context pentru text ci îi și conferă acestuia o autoritate suplimentară. În istoria literară evreiască, cei mai mulți pseudo-epigrafi furnizează această autoritate pentru lucrări cu caracter apocaliptic sau mistic.

Într-o cultură literară care afirmă că tot ceea ce este important a fost deja revelat lui Moise de către Dumnezeu (Talmud Yerushalmi Peah 2:4), rămâne puțin loc pentru originalitate. Acesta, până la urmă, este motivul pentru care evreii, care doreau ca alți evrei să acorde atenție lucrărilor lor originale, au atribuit deseori munca lor altor autori, mai vechi, stabilind obiceiul evreiesc al pseudo-epigrafiei sau falsei atribuiri.

O mare parte a pseudo-epigrafiei evreiești provine din misticismul evreiesc sau din cercurile care erau atrase de speculații și experiențe mistice. Acest lucru nu este surprinzător, deoarece "lucrările originale" ce aveau nevoie de "autoritatea" suplimentară a unui autor anterior erau deseori speculative și includeau afirmații ale unor revelații divine sau a unei autorități extraordinare. Termenul de "Pseudepigrapha" constituie o categorie erudită referindu-se la lucrări din perioada celui de-al doilea Templu (secolul VI-secolul I Î.Hr.), dintre care majoritatea sunt atribuite, în mod fals, unui personaj biblic și includ revelații profetice sau mistice.

Ultima jumătate a cărții biblice a lui Daniel a fost deja identificată în secolul III A.D. ca fiind pseudo-epigrafică. Această parte a cărții repovestește ceea ce se doresc a fi revelații ale unor evenimente viitoare din timpul secolului II Î.Hr. cu o acuratețe neobișnuită, până la evenimentele din iarna anului 164, în vremea domniei lui Antiochus Epiphanes IV. În cuvintele filosofului păgân Porphyry, care identifica Daniel ca fiind pseudo-epigrafie (citat de Părintele Bisericii Ieronim din Stridon), "[Daniel] a fost redactată de cineva care a trăit în Iudeea pe vremea lui Antiochus Epiphanes, iar acesta nu a prezis viitorul ci a repovestit trecutul. Așadar, ceea ce spune despre Antiochus este istorie precisă; iar dacă a adăugat vreo prezicere despre viitor, atunci le-a inventat, deoarece nu cunoștea viitorul."

Alte lucrări pseudo-epigrafice din perioada celui de-al doilea Templu includ Cartea Jubileelor, care se descrie ca fiind un dialog între un înger trimis de Dumnezeu și Moise și include repovestirea unor pasaje din Biblie, precum și o "clasificare" strictă a legilor biblice. Testamentele celor 12 Patriarhi și alte testamente iau forma literară a unor istorisiri pe patul de moarte, dar deseori includ fragmente din legende precum și un conținut mistic. Multe dintre lucrările pseudo-epigrafice din această perioadă, însă, sunt atribuite unor personaje biblice mai puțin importante. Enoch, a cărui moarte este neobișnuită ("Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu." Geneza 5:24) a devenit o țintă preferată pentru cărțile mistice care erau legate de ridicarea la ceruri. Barukh, scribul care a lucrat pentru profetul Ieremia, probabil a scris și lucrări proprii. Un pseudo-epigraf a completat curriculum vitae-ul lui Barukh prin scrierea, sub numele acestuia, a unui lucrări apocaliptice stabilite în timpul căderii primului Templu.

Mai târziu, în perioada bizantină, Sefer Zerubavel, atribuită ultimului conducător evreu cu descendență directă din regele David, care a trăit în secolul VI Î.Hr., descrie o revelație a lui Zerubavel privind victoria lui Messiah și a mamei acestuia asupra vicleanului Armilus, care îl reprezenta pe împăratul creștin al Bizanțului. Scrisă în vremea dominației islamice asupra Israelului lucrarea midrashică Pirkei de Rabbi Eliezer, atribuită rabinului (tanna) Eliezer ben Hyrkanus (secolul I A.D.), repovestește istoria biblică, dar adaugă o mulțime de materiale din pseudo-epigrafia din timpul celui de-al doilea Templu, mai ales fragmente din cărțile atribuite lui Enoch. Includerea descrierii califatului musulman Omayyad indică o dată în timpul secolului VIII A.D.

În secolul al XIII-lea, Moses ben Shem Tov de Leon, un discipol al kabbalistului Joseph Gikatilla (un mistic evreu), scrie mai multe lucrări pseudo-epigrafice. Una, testamentul rabinului Eliezer cel Mare, atribuită tot rabinului (tanna) Eliezer ben Hyrkanus, refolosește modelul anterior al revelației pe patul de moarte. Cele mai importante lucrări ale lui de Leon sunt, însă, atribuite lui tanna Rabbi Shimon bar Yochai și au devenit cunoscute drept Midrash haNe'elam (Midrash-ul pierdut). Această lucrare constituie baza pentru opera mistică cunoscută sub numele de Zohar.

Nathan din Gaza, susținătorul aspirantului mesianic Shabbetai Zevi, a produs și o lucrare pseudo-epigrafică atribuită unui autor medieval, Avraham Hasid, care a "prezis" nașterea și viața lui Shabbetai Zevi. Lucrarea se pare că l-a convins pe ezitantul Shabbatai Zevi că era, de fapt, Messiah. Kabbalistul polonez și pseudo-epigraful Samson ben Pesach Ostropoler a scris un comentariu la o lucrare necunoscută și obscură, numită Karnayim, atribuită unui autor neidentificat pe nume Aaron din orașul Kardina (de asemenea neidentificat). Cartea este atât de dificilă, iar comentariul lui Ostropoler atât de dibaci, încât este clar că acesta a scris atât lucrarea pseudo-epigrafică cât și comentariul.

În vremurile moderne, nevoia de legitimare prin adăugarea numelui unui autor cunoscut sub titlul textului poate părea incomprehensibilă. Totuși, odată cu explozia informației, autorii au nevoie de orice avantaj pe care-l pot obține pentru a-și promova ideile. Un exemplu în acest sens este și celebrul interviu cu Dumnezeu, care a avut un succes enorm fiind atribuit lui Octavian Paler. Cu toate că acesta a negat paternitatea textului, internetul abundă în continuare de informații care îl consideră drept autorul său.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

luni, 7 iunie 2010

1.3.3 Apocrypha

Formarea Bibliei iudaice (sau Tanakh), așa cum există ea astăzi, nu a fost o concluzie istorică anticipată. Conținutul Tanakh din timpurile noastre este rezultatul unui proces de selecție și codificare care a avut loc pe parcursul câtorva secole, în urmă cu aproximativ 2.000 de ani. Acceptând faptul că structura canonului a fost rezultatul unui proces istoric, trebuie să recunoaștem că au existat și alte texte evreiești care nu au trecut de această selecție.

Care sunt aceste lucrări?

Acest lucru ne duce către discutarea a două seturi diferite de texte antice, care nu sunt incluse în Biblia iudaică, dar a căror existență vorbește despre bogăția, creativitatea, diversitatea și complexitatea comunității iudeo-creștine din Palestina și împrejurimile acesteia din perioada anilor 200 Î.Hr. și 70 A.D. Unul dintre aceste seturi este numit "Apocrypha" (însemnând "lucruri ascunse" în greacă - ἀπόκρυφα) și se referă la o colecție de lucrări considerate canonice de către comunitatea evreiască egipteană, cu baza în Alexandria, dar neincluse în canonul restrâns al comunității evreiești din Palestina, care a devenit Tanakh din zilele moderne. Biserica timpurie a păstrat aceste lucrări, în versiunile latină (Vulgata) și greacă (Septuaginta) ale Vechiului Testament, rămânând parte a canoanelor romano-catolic și ortodox. Exemple ale acestor texte includ adăugiri la cărțile Esterei și Daniel, literatura filozofică a lui Solomon și Ben Sira, precum și primele trei cărți ale Macabeilor.

Al doilea set este intitulat "Pseudepigrapha," o colecție de texte a căror autori sunt necunoscuți și sunt atribuite unor personaje din Biblia iudaică, de unde și numele pseudepigrapha, însemnând "scrieri false" în greacă. Termenul include, de asemenea, unele texte din aceeași perioadă, a căror manuscrise se găsesc în greacă, etiopiană, siriană și slavonă și care au fost păstrate de către ramurile estice ale bisericii creștine, în principal de cea etiopiană.

De ce sunt importante?

Multe indicii, esențiale pentru înțelegerea contextului istoric al perioadei alcătuirii canonului, rezultă din studierea acestor texte cât și a vecinilor istorici - Manuscrisele de la Marea Moartă, care au fost descoperite în deșertul Iudeei, mai precis la Qumran. Mai mult, aruncă lumină pe realitățile politice, ideologice și istorice din perioada vieții autorilor și a audienței acestora. Aceste texte nu divulgă numai credințele și practicile religioase, dar de asemenea oferă un crâmpei al activităților zilnice lumești, retrospectiv privind, intrigante. Aceste texte antice elucidează și posibilele dezbateri teologice privind canonizarea Tanakh și diversele forțe sectare aflate în joc.

Cu respect pentru literatură, aceste fragmente trasează perspectiva prin care sunt privite alte creații care au apărut în aceeași perioadă și cea imediat următoare, inclusiv literatura elenistică scrisă mai ales în limba greacă, precum și lucrările lui Flavius Josephus și Philo. Textele relevă, de asemenea, relația istorică cu ceea ce va deveni Scriptura creștină sau Noul Testament și dezvoltarea unei noi religii. Cronologic, acestea servesc la umplerea golului dintre Biblie și literatura rabinică și pregătesc scena pentru realizările iudaismului rabinic.

Ce conțin acestea?

Atât Apocrypha cât și Pseudepigrapha au fost scrise - consideră cercetătorii - în aproximativ aceeași perioadă, și nu este de neconceput să ne imaginăm că descoperirea unor texte pe viitor, care (împreună cu colecția de la Qumran și alte manuscrise asemănătoare) ar putea să continue să ne prezinte noi informații despre lumea din care își au originea.

Unele dintre textele, atât din Apocrypha cât și din Pseudepigrapha (precum și Cartea lui Daniel din Biblia iudaică, respectiv Apocalipsa din Noul Testament), pot fi considerate apocaliptice. Acest termen se referă la lucrări deseori aflate în legătură cu sfârșitul lumii, escatologia, geografia, populația și climatul unei lumi formate din creaturi divine sau suflete umane. Literatura apocaliptică pare să fie un gen popular al acestei perioade, iar mesianismul asociat cu aceasta face parte din viziunea care a ajutat la nașterea creștinismului în prima jumătate a secolului I A.D.

Apocrypha, ca întreg, este un amestec de texte, fiecare legate în felul lor de Biblie. 1 Macabei este o scriere faimoasă, într-o greacă ce pare tradusă într-un mod care păstrează stilul clasic al Deuteronomului istoric. Alte lucrări, precum 1 Esdras (Ezdra), adăugările la Esther (Estera) și Daniel, Baruch, și Scrisoarea lui Ieremiah (Ieremia), par încercări fie de rescriere a unor părți din Biblie fie de umplere a unor goluri în narațiunea acestora, așa cum au fost percepute de autorii lor.

Cercetătorii consideră că multe dintre aceste lucrări au fost scrise în timpul celui de-al doilea secol Î.Hr., în zorii revoltei macabeilor sau în ultimele decenii ale secolului I Î.Hr. după distrugerea celui de-al doilea templu. Acestea au servit drept răspuns la provocările religioase și politice ale vremii și au fost așezate în contextul textelor mai vechi pentru a fi mai autoritare pentru cititorii lor. Teoriile istorice, derivate din aceste lucrări, ajută de asemenea la o mai bună înțelegere a scrierilor originale ale Bibliei.

Textele conținute de Pseudepigrapha continuă temele din Apocrypha - demonstrând un impuls pre-rabinic de a umple golurile și de a răspunde dificultăților din text, care vor fi ulterior amplificate în literatura rabinică din Midraș. În plus, se disting din aceste texte două elemente importante. În vreme ce autorii au folosit istorisirile biblice pentru fundal, Pseudepigrapha diferă substanțial de sensul textelor originale. Scriitorii au folosit Biblia pe post de vehicul alegoric pentru a-și promova propriile scopuri și puncte de vedere.

Poate și mai semnificativ, această perioadă de timp se axează pe lupta relativ nouă dintre lumile din Vest (Grecia, Roma, "Lumea Vestică") și cele din Est (Orientul Mijlociu, cultura care a produs Biblia ebraică și pe cea creștină).

*** Bibliografie

** Apocrypha

* 1 Esdras (1 Ezdra - cunoscută și ca 3 Esdras): O repovestire a trei părți din Biblie: Paștele sărbătorit de Iosie în anul 621 Î.Hr. (bazat pe Cronici 2) și cărțile lui Ezra și Nehemiah.

* Tobit: O descriere a lui Tobias și a călătoriei sale de la Nineveh (unde fusese exilată familia, după cucerirea asiriană din anul 722 Î.Hr.) la Media. Ghidat de îngerul Raphael, Tobias se căsătorește cu o femeie a cărui soț anterior fusese ucis de un demon. Cuplul (și Raphael) se întoarce apoi la Nineveh (Ninive) pentru a-l vindeca pe Tobit, tatăl lui Tobias, de orbire.

* Iudith (Cartea Iuditei): Se petrece în ultimii ani ai primului Templu (distrus în anul 586 Î.Hr.). Iudith îi salvează locuitori unei cetăți asediate, Bethulia, de către un conducător inamic, Holophernes (Olofern). Iudith îl seduce pe Holophernes și îl ucide.

* Esther (Estera): Versiunea Esterei inclusă în Septuaginta include șase pasaje care nu sunt conținute de Tanakh. Acestea conțin: (1) o descriere a modului exact în care Mordechai îi salvează viața regelui; (2) conținutul apelului Esterei către Ahașveroș; (3) textul decretului regal pentru uciderea evreilor; (4) textul scrisorii regelui prin care schimbă decretul și cere sprijinirea și apărarea evreilor; (5) o rugăciune rostită de Mordechai; (6) o rugăciune rostită de Estera.

* Daniel: Versiunea Cărții lui Daniel inclusă în Septuaginta conține trei pasaje care nu sunt incluse în Tanakh. Acestea includ: (1) o rugăciune rostită de Azariah și un poem de Șadrah (Șadrac), Meșah (Meșac) și Abednego (Abed-Nego) despre experiența lor în cuptor; (2) o poveste despre Susanna, o femeie virtuoasă salvată de Daniel, după ce este acuzată pe nedrept de adulter; (3) istorisiri în care Daniel dovedește afirmațiile neîntemeiate ale zeilor falși.

* Baruch (Baruh): Atribuită de text lui Baruch, scribul profetului Ieremia, această lucrare include confesiunea evreilor privind păcatele lor (de remarcat rebeliunea fără noroc împotriva babilonienilor, care a dus la distrugerea primului Templu, exilul în Babilon și sfârșitul primului iudaism) și o afirmație că înțelepciunea este a Lui Dumnezeu, iar poporul lui Dumnezeu se va întoarce pe pământurile sale.

* Epistola lui Ieremia: Prezentată drept o scrisoare a lui Ieremia către exilații din anul 597 Î.Hr., aceasta condamnă venerarea falșilor dumnezei.

* Ben Sira [Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)]: O antologie de literatură filozofică, nu foarte diferită de Proverbe. Această lucrare furnizează sfaturi practice privind modul în care trebuie trăită viața corect (față de alți oameni, față de familie, în afaceri etc) și atribuie sfaturile Lui Dumnezeu, evidențiind recompensele și pedepsele. Înțelepciunea este întruchipată de Torah.

* Cartea înțelepciunii lui Solomon: O pledoarie împotriva idolatriei, înțelepciunea aici, în loc să fie întruchipată de Torah, este văzută ca o emanație de la Dumnezeu (poate aflată în legătură cu concepția lui Philo din Alexandria despre logos).

* 2 Esdras (cunoscuta și ca 4 Ezra): Ezra primește informații de la îngerul Uriel, privind apropierea eshatonului, în care toți cei care au păcătuit grav vor fi distruși. Este singura lucrare din Apocrypha care este apocaliptică în totalitate.

* 1 Macabei: O descriere istorică a Iudeei din 175 până în 134 Î.Hr., inclusiv a contextului politic care a declanșat revolta macabeilor. Atenția se concentrează pe isprăvile lui Iuda Macabeul și a familiei sale (în special Ionatan și Simon, doi dintre frații săi) și pe încercarea lor reușită (pentru o perioadă) de a restabili suveranitatea evreiască.

* 2 Macabei: Un rezumat al unei lucrări istorice de Iason din Cyrene (Kyrene, Cirene), orizontul acestei lucrări se limitează în jurul evenimentelor care au dus la revoltă și la viața lui Iuda (până la moartea sa, în 160 Î.Hr.).

* 3 Macabei: Deși, nu toți cercetătorii sunt de acord că aceasta face parte din Apocrypha, lucrarea relatează - cu teme împrumutate vizibil din Cartea Esterei - despre persecuția și eliberarea subsecventă a evreilor din Egipt.

** Pseudepigrapha

* 1 Enoch (cunoscută și sub numele de Cartea lui Enoh -versiunea etiopiană): Aceasta și alte lucrări intitulate Enoch sunt bazate pe personajul Enoch din Geneză, un descendent direct al lui Adam și strămoșul lui Noah (Noe). O lucrare de mari dimensiuni (105 capitole), care conține descrierea modului în care Dumnezeu l-a "luat" pe Enoch (fapt opus "morții" lui Enoch), textul îl înfățișează pe Enoch într-o călătorie prin Ceruri, prezintă pedeapsa divină ce-i așteaptă pe păcătoși și răsplata pentru cei drepți, dialoguri cu îngerii din Cer, viziuni și revelații, precum și o istorie a lumii până la Potop.

* 2 Enoch (sau Cartea tainelor lui Enoh - versiunea slavonă): O relatare despre viața lui Enoch și a descendenților săi înainte de potop, inclusiv a călătoriei lui Enoch în Ceruri, alături de o istorie timpurie a lumii (fără a include potopul în sine).

* Cartea Jubileelor: O rescriere a întregii istorii biblice de la Geneza 1 până la Exodul 12 (unde Dumnezeu oferă poruncile pentru ofranda de Paște). Cartea insistă pe cifre, folosind sistemul de ani, săptămâni de ani (7 ani) și jubilee (49 de ani), și prezintă un calendar solar cu date fixe pentru sărbătorile evreiești. Textul, poate inițiind o temă abordată ulterior de literatura rabinică, accentuează atenția acordată legii iudaice de către personajele biblice pre-mozaice. Această focalizare este amplificată de contextul în care autorul plasează narațiunea, respectiv atribuie unui înger legile primite de Moise pe Muntele Sinai (la momentul teoretic la care Legea este prezentată israeliților).

* Testamentul celor 12 Patriarhi: Această lucrare constă într-o serie de testamente scrise de cei 12 fii ai lui Iacov către copiii lor, precum și binecuvântările lui Iacov către copii săi la sfârșitul vieții sale. În fiecare testament individual, viața prezumtivului autor este repovestită. Textul afirmă că Mesia va veni din tribul lui Levi (în altă parte din Iuda); că el va fi eternul Mare Preot și domnitorul civil al Israelului; și că păcatul va înceta treptat în timpul domniei lui. Porțile paradisului vor fi deschise și israeliții și neamurile convertite vor locui acolo și vor mânca din pomul vieții. Împărăția Mesianică înfățișată, ca în Enoch - versiunea etiopiană, este un paradis etern pe pământ.

* Scrisoarea lui Aristeas: O lucrare de literatură filozofică cu o proveniență clară din cadrul lumii iudeo-elenistice, atribuită lui Aristeas, un oficial ne-evreu de la curtea lui Ptolemeu al II-lea Philadelphus, care a condus Egiptul elenistic în prima jumătate a secolului al III-lea Î.Hr. În mod evident, o expunere a efortului elenistic de a traduce Torah, textul relatează faimoasa poveste a celor 72 de cărturari evrei trimiși la Alexandria, care au produs toți aceeași traducere.

* 4 Macabei: O altă lucrare cu rădăcini evidente în abordarea iudeo-elenistică asupra lumii, aceasta încadrează iudaismul în contextul filosofiei platonice și stoice. În timp ce relatează durerea și persecuția martirilor revoltei macabeilor, adoptă un iudaism bazat pe rațiunea elenistică, mai degrabă decât pe (presupusa) patima evreiască. Eusebius și alții au atribuit în mod incorect cartea lui Josephus, deși autorul ei și data compunerii sunt necunoscute.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA