Neutrinii, viteza luminii și teoria relativității

Autorii unui experiment al CERN (experimentul OPERA) au susținut că au înregistrat neutrinii depășind limita fundamentală de viteză din universul cunoscut. Particulele subatomice se pare că au călătorit mai repede decât viteza luminii, de la un laborator din apropiere de Geneva, Elveția, până la un detector amplasat în Italia. Unele voci au mers de la a cere modificarea teoriei relativității, până la a postula posibilitatea călătoriei în timp. Cred că, înainte de a realiza un tablou complet, trebuie să luăm în considerare câteva chestiuni esențiale. Voi formula acest lucru sub forma a șapte întrebări, cu răspunsurile adecvate.

1. Ce sunt neutrinii?

Neutrinii sunt particule subatomice aproape lipsite de masă, care sunt recunoscute pentru faptul că rareori interacționează cu alte forme ale materiei, neutre din punct de vedere electric și cu un spin¹ semi-întreg. Neavând sarcină electrică, neutrinii nu sunt afectați de radiațiile electromagnetice care acționează asupra particulelor încărcate electric precum electronii sau protonii. Neutrinii sunt influențați numai de forța subatomică slabă² și de gravitație.

Neutrinii sunt creați ca urmare a unor anumite tipuri de dezintegrări radioactive sau reacții nucleare care au loc în stele, reactoare nucleare sau atunci când raze cosmice lovesc atomi. Există trei tipuri cunoscute de neutrini: electronic (ν_e), miuonic (ν_μ) și tauonic (ν_τ). Fiecărui tip de neutrin îi corespunde o anti-particulă, numită anti-neutrin cu o chiralitate³ opusă.

Majoritatea neutrinilor care traversează Terra provin de la Soare. Aproximativ 65 de miliarde de neutrini solari trec în fiecare secundă prin fiecare centimetru pătrat perpendicular pe direcția Soarelui în zona Pământului.

Neutrinul a fost postulat prima oară în 1930 de către Wolfgang Pauli, pentru a menține neschimbată conservarea energiei, conservarea impulsului și conservarea spinului unghiular în dezintegrarea beta. Acest lucru a fost realizat prin adăugarea unei particule încă nedetectate, pe care Pauli a denumit-o neutron, pe lângă proton și electron, ca produse deja cunoscute ale dezintegrării beta. Acesta a presupus că o particulă nedetectată purta vina pentru observarea diferențelor între energia, impulsul și spinul unghiular al particulelor inițiale și finale.

Pauli a propus inițial ca particula luminoasă să fie numită neutron. Atunci când James Chadwick a descoperit o particulă nucleară mult mai mare în 1932 și a numit-o tot neutron, asta a dus la existența a două particule cu același nume. Enrico Fermi, care a dezvoltat teoria dezintegrării beta, a născocit termenul "neutrino" (echivalentul în italiană a "cel mic neutru") în 1933, ca o metodă de a rezolva confuzia. Lucrarea lui Fermi, scrisa în 1934, a unificat neutrinul lui Pauli cu pozitronul lui Paul Dirac și modelul neutron-protonului lui Werner Heisenberg, furnizând baze teoretice solide pentru viitoarele lucrări experimentale. Cu toate acestea, revista Nature a respins lucrarea lui Fermi, susținând că teoria era "prea departe de realitate".

Stephen Hawking și mintea lui Dumnezeu

Cartea lui Stephen Hawking "A Brief History of Time" a înregistrat vânzări record. O notă din culegerea sa ulterioară, "Black Holes and Baby Universes", dezvăluie că "A Brief History of Time" a rămas pe lista celor mai vândute cărți din The New York Times timp de 53 de săptămâni, că din februarie 1993 a fost pe lista celor mai vândute cărți din The Sunday Times timp de 205 săptămâni și că a fost deja tradusă în 33 de limbi. (p. 29). Tot în acea culegere, Hawking remarca într-o paranteză: "În faza de redactare am tăiat aproape complet ultima propoziție din carte... Dacă făceam asta, vânzările ar fi fost înjumătățite." Pentru a aprecia acea propoziție este necesar să fie citit întregul paragraf cu care se încheie cartea:

"Totuși, dacă descoperim într-adevăr o teorie completă, ea trebuie să poată fi înțeleasă în mare, cu timpul, în principiu de oricine, nu numai de câțiva oameni de știință. Atunci noi toți: filozofi, oameni de știință și oameni obișnuiți, ar trebui să putem lua parte la discutarea problemei: de ce existăm noi și universul. Dacă găsim răspuns la această întrebare, acesta ar reprezenta triumful final al rațiunii umane — pentru că atunci am cunoaște gândirea lui Dumnezeu." (pagina 193, în ediția în limba engleză)

De vreme ce cartea lui Hawking a ajuns extrem de populară, iar autorul consideră că aceasta se datorează în mare parte presupuselor implicații teologice ale cărții, acestea merită cu siguranță o examinare critică. Însă, faptul că a fost atât de aproape de șterge acea propoziție finală, sugerează că Hawking nu a fost foarte interesat de aceste posibile implicații. Cu certitudine, acesta nu reușește să facă distincțiile necesare pentru examinarea productivă a acestora.

De exemplu, dacă există un răspuns adevărat la întrebarea de ce există universul, acesta poate fi numai din cauză că, de fapt, universul a fost și/sau este cauzat ceva din afara sa. Chiar dacă acesta este cazul, aceasta nu înseamnă în mod imperios - așa cum se presupune prea ușor de multe ori - că o astfel de cauză trebuie să fie un Dumnezeu personal, capabil să aibă intenții în crearea și susținerea noastră și a universului pe care-l locuim.

Mulți dintre oamenii de știință din secolele anterioare - Michael Faraday, de exemplu - credeau că toate legile naturale, și nu numai cele fundamentale, furnizează o privire în gândirea lui Dumnezeu. Deoarece, aceste legi naturale erau și sunt, în viziunea acestora, principiile pe baza cărora Dumnezeu a proiectat și controlează universul Său.

Pentru aceștia, și probabil pentru majoritatea cititorilor lui Hawking, cuvântul "Dumnezeu" se referă la ipoteticul omnipotent, omniscient, imaterial și totuși personal Creator; tradiționalul Dumnezeu mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului. Această concepție a lui Dumnezeu trebuie să fie deosebită în mod clar de aceea a lui Einstein; care este într-un fel și cea a lui Hawking. Einstein a fost întrebat odată dacă crede în Dumnezeu. Acesta a replicat că el crede în Dumnezeul lui Spinoza. De vreme ce pentru Spinoza cuvintele "Dumnezeu" și "Natura" erau sinonime, Einstein a fost, în ochii iudaismului, creștinismului și islamului, în mod neechivoc un ateist. A fost în această înțelegere a lui Spinoza a cuvântului "Dumnezeu", protestul lui Einstein împotriva teoriei cuantice: "Dumnezeu nu joacă zaruri..." Într-o manieră similară trebuie interpretată declarația acestuia, inscripționată astăzi în Fine Hall din Universitatea Princeton: "Dumnezeu care creează, și este natura, este foarte dificil de înțeles, dar acesta nu este arbitrar sau răuvoitor."

I. A EXISTAT UN BIG BANG INIȚIAL?

Să presupunem acum că, făcând această deosebire, ne punem întrebarea dacă Hawking a oferit vreun motiv pentru a crede că universul a fost și/sau este cauzat pentru a exista, iar pentru a avea caracteristicile observabile astăzi a fost determinat de către un Dumnezeu, în înțelesul tradițional și popular dintre cele două înțelegeri. În pofida faptului că fraza de încheiere din prima sa carte pare să ofere răspunsul "de niciun fel". În 1981 a fost emisă pentru prima oară "posibilitatea ca spațiul-timpul să fie finit, dar fără să aibă graniță, lucru ce înseamnă că nu are nici început, nici un moment al Creației". Această posibilitate a ajuns să fie considerată o realitate de către Hawking; o realitate care are "implicații profunde pentru rolul lui Dumnezeu în problemele universului."(p. 158):

"Atâta timp cât universul a avut un început, putem presupune că a avut un creator. Dar, dacă universul este complet independent, neavând limită sau margine, el nu ar fi avut nici început nici sfârșit: el pur și simplu ar fi fost. Și atunci, la ce bun un creator?" (p. 156 - 157)

Sugestia reprezentată de acea întrebare retorică nu poate decât să fie pe placul celor lipsiți de credință. Totuși, oricât de atrăgătoare este acea concluzie, oricine care nu este un fizician teoretician este tentat să răspundă precum personajul unei piese de Broadway: "Dacă Big Bang-ul nu a fost începutul, totuși este satisfăcător până când va veni începutul." Se pare că însuși Hawking are măcar puțină simpatie pentru un astfel de răspuns. Deoarece acesta spune că: "Un univers în expansiune nu exclude posibilitatea unui creator, dar introduce limitări asupra momentului când el ar fi putut să facă aceasta!" (p. 10). La aceeași pagină Hawking menționează că:

"Observațiile lui Hubble sugerau că a existat un moment numit Big Bang, când universul era infinit de mic și infinit de dens. În aceste condiții, toate legile științei și, prin urmare, toată capacitatea de a preciza viitorul, nu funcționau. Dacă au existat evenimente înaintea acestui moment, atunci ele nu puteau afecta ceea ce se întâmplă în prezent. Existența lor poate fi ignorată deoarece nu ar avea consecințe observabile." (p. 10)

Prin urmare, consecința pare să fie aceea că, chiar dacă s-ar considera că universul așa cum îl știm a început cu Big Bang-ul, fizica trebuie să rămână în mod radical agnostică: este imposibil din punct de vedere al fizicii să se descopere dacă ceva anume a provocat acel Big Bang.

Scriind că "un univers în expansiune nu exclude posibilitatea unui creator, dar introduce limitări asupra momentului când el ar fi putut să facă aceasta!" (p. 10), Hawking se comportă ca și cum pentru el, sau poate că numai pentru cititorii săi, problema este nu să descopere dacă este suficient sau măcar există vreo dovadă clară pentru a crede în existența unui Creator, ci în schimb să găsească vreo utilizare cosmologică convenabilă pentru un Dumnezeu deja cunoscut sau despre care se crede că există și este activ. Așadar, odată ce Hawking este convins că, de vreme ce universul nu a avut un început, nu există vreun loc pentru Dumnezeu pentru a servi drept Primă Cauză "la început", acesta începe să caute altundeva o utilizare divină convenabilă.

Această deosebire între cele două concepții ale problemei este de o importanță crucială. Deoarece, numai în cazul în care o persoană crede că are suficiente motive explicite raționale care să justifice credința sa în existența și în activitățile unui Dumnezeu, devine rațional pentru aceasta să presupună că Dumnezeul său a cauzat universul să existe și să se producă Big Bang-ul. În absența unei astfel de credințe prealabile, fizicienii aleg să speculeze în privința naturii posibilei dar necunoscutei cauze a Big Bang-ului, fiind determinați să găsească o cauză, care ei și colegii lor au descoperit că funcționează în cadrul universului cunoscut. Doar în ultima instanță, le va intra în mințile lor imparțiale o astfel de idee, precum crearea unei Ființe omnipotente, omnisciente, imateriale și personale. Iar, chiar dacă ar lua în considerare o astfel de idee, vor ezita cu siguranță să adauge la aceasta ideea că Creatorul se comportă părtinitor cu creația sa, favorizând un anumit fel de comportament și pedepsind un altul.

Cu toate că are o mare importanță, acest ultim aspect este de multe ori trecut cu vederea. Motivul, în mod cert, este acela că toți cei care au încercat să găsească motive explicite pentru a crede în Dumnezeul mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului, ei înșiși au crescut în mijlocul celor pe care islamul îi cunoaște drept "popoarele Cărții". Bărbații și femeile crescuți în astfel de medii au fost, și majoritatea dintre noi încă suntem, înclinați, prin intermediul învățăturilor profetice ale generațiilor de părinți și pedagogi, de preoți și rabini, de imami și ayatolahi, să accepte, fără a pune întrebări, concepția unei cauze ipotetice și de susținere a universului, a unei Ființe omnipotente, omnisciente, imateriale și totuși personale, care este în același timp părtinitoare, aprobând și recompensând un anumit gen de comportament uman, în timp ce dezaprobă și pedepsește un altul. Însă, pentru cineva care a fost de prima dată deschis la ideea unui Creator omniscient și omnipotent, i se va părea în mod sigur evident faptul că tot ceea se întâmplă sau nu se întâmplă în cadrul unui univers creat trebuie să fie exact și numai ceea ce dorește Creatorul acestuia să aibă loc sau nu, va avea loc. [N.trad: Flew ignoră aici cu bună-știință liberul arbitru, insistând pe ideea perimată a determinismului.] Cu siguranță suntem cu toții membrii unui gen de creaturi care pot să facă alegeri între posibilele cursuri alternative ale unei acțiuni. Însă, un Creator ipotetic omnipotent și omniscient trebuie presupus - în absența unei revelații supranaturale contrare - a garanta faptul că suntem cu toții indivizi care alegem în mod liber să efectuăm toate alegerile pe care le facem, indiferent în ce sens dorește acel Creator ca aceste alegeri să fie făcute în mod liber.

În această perspectivă putem considera realizarea, atribuită în mod tradițional lui Moise, drept având o importanță cu adevărat istorică. Pentru că acesta a fost cel care se presupune că a produs Dumnezeul teismului mozaic, printr-o îmbinare extraordinară a unui zeu limitat, finit, tribal cu un Creator omniscient și omnipotent. Deși, extrem de bogat, acest lucru nu a fost cazul unui amestec teologic. Zeii tribali sunt devotați în mod natural valorilor și intereselor tribului. Acest lucru este, la urma urmei, scopul acestora. Însă, este la fel de natural să fie descris Creatorul drept o ființă aflată "dincolo de bine și rău."

II. AȘADAR, DE CE EXISTĂ UNIVERSUL?

Către sfârșitul cărții sale, "A Brief History of Time," Hawking transcende pentru o clipă agnosticismul auster, care ar părea că este atitudinea potrivită pentru fizicienii despre care nu se presupune că au fost învredniciți cu vreo revelație supranaturală. Deoarece, acesta emite posibilitatea ca într-o bună zi toată lumea să poată juca un rol "la discutarea problemei: de ce existăm noi și universul." (p. 193). Această posibilitate, crede acesta, va fi realizată "dacă descoperim într-adevăr o teorie completă, ea trebuie să poată fi înțeleasă în mare, cu timpul, în principiu de oricine" (p. 193). Însă, așa cum acesta a spus anterior:

"Chiar dacă există o singură teorie unificată posibilă, ea este doar un set de reguli și ecuații. Ce este ceea ce animă ecuațiile și le face să descrie universul? Abordarea obișnuită a științei construcției unui model matematic nu poate răspunde la întrebări de genul: de ce trebuie să existe un univers pe care să-l descrie modelul? De ce există universul? Teoria unificată este atât de restrictivă încât determină propria lui existență? Sau el a avut nevoie de un creator și dacă da, a avut acesta un efect asupra universului? Și cine l-a creat pe el?" (p. 192)

Putem afla mai multe despre gândirea lui Stephen Hawking, din cartea sa ulterioară, "Black Holes and Baby Universes". Acolo, în interviul acordat pentru Desert Island Discs, acesta spune că, după toată munca sa teoretică, "există încă întrebarea: de ce universul se deranjează să existe? Dacă vreți, puteți să-l definiți pe Dumnezeu ca fiind răspunsul la această întrebare" (p. 159).

Într-adevăr, puteți. Însă, este important să apreciați cât de puțin s-a realizat prin această manevră verbală. Hawking a precizat pur și simplu că cuvântul "Dumnezeu" este echivalent cu expresia "cauza existenței universului". Iar această manevră verbală nu face nimic pentru a stabili măcar că a existat o cauză a existenței universului, cu atât mai puțin ca această cauză a fost Dumnezeul mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului.

Poate fi edificator aici de amintit un fragment din cartea "Dialoguri asupra religiei naturale" de David Hume. Deoarece în partea I a acelor Dialoguri, Philo, care de obicei este considerat drept purtătorul de cuvânt al lui Hume însuși, sugerează că:

"Atunci când oameni raționali tratează aceste subiecte, întrebarea nu poate privi niciodată ființa, ci numai natura Divinității. Prima...este incontestabilă și axiomatică. Nimic nu există fără o cauză; iar cauza inițială a universului (oricare ar fi) o numim Dumnezeu." (subliniază inițială)

Philo face astfel aceeași sugestie ca Hawking: cuvântul "Dumnezeu" este definit ca referindu-se la cauza prezumtivă a existenței universului. Definind cuvântul "Dumnezeu" în acest sens neutru, Philo ar fi trebuit să accepte că acest Dumnezeu ar avea, de asemenea, nevoie de o cauză a existenței sale, iar acea cauză ar trebuie, de asemenea, să aibă o cauză a existenței sale; și așa la infinit. Însă, dacă oamenii cred fie că universul a avut un început și că Dumnezeul iudaismului, creștinismului și islamului a fost Prima Cauză, fie că universul nu a avut un început și că Dumnezeu a fost, este și va fi Prima Cauză a existenței acestuia, atunci aceștia ar trebui să respingă întrebarea "Cine sau ce l-a făcut sau produs pe Dumnezeu?" ca fiind necuprinzătoare și inutilă. Deoarece Dumnezeul lor este prin definiție Prima Cauză neprovocată a tuturor lucrurilor; o Ființă necreată, eternă și fără început.

Într-o conferință ținută în anul 1987, și publicată drept capitolul 9 din "Black Holes and Baby Universes," Hawking spunea că "știința...nu poate răspunde la întrebarea de ce universul există," și se confesa că "nu știu răspunsul la asta" (p. 90). Dar, dacă universul nu a avut început, de ce trebuie să presupunem că trebuie să fi existat o cauză a existenței acestuia, chiar dacă nici Hawking nici altcineva nu știe care a fost aceasta? Hawking însuși, așa cum am văzut, a argumentat în "A Brief History of Time" că, "dacă universul este complet independent, neavând limită sau margine, el nu ar fi avut nici început nici sfârșit: el pur și simplu ar fi fost. Și atunci, la ce bun un creator?" (p. 157). Dar la ce bun atunci orice alt gen de cauză? De ce nu putem pur și simplu accepta existența universului, așa cum pur și simplu teiștii acceptă existența Dumnezeului lor, ca fiind până la urmă un fenomen neexplicat și inexplicabil? [N.trad.: Aici Flew aberează. Universul a apărut din neant și fără cauză?! Asta nu este știință, ci se numește fanatism.]

Este important aici să recunoaștem că orice sistem explicativ poate esențialmente să se sfârșească cu ceva care nu este, iar unele lucruri nu sunt, explicabil. Să presupunem, de exemplu, că observăm și suntem nedumeriți de faptul că noua noastră vopsea albă de deasupra aragazului a devenit foarte repede închisă la culoare. Prima etapă este aceea de a descoperi că asta se întâmplă întotdeauna, cu acest gen de aragaz și cu acest gen de vopsea. Ducând chestiunea către a doua etapă, învățăm că acest fenomen este explicat de anumite regularități ale combinațiilor chimice: sulful din fumul aragazului formează un compus cu ceva din vopsea, iar asta îi schimbă acesteia culoarea. Mergând mai departe, vom afla că murdăria din bucătăria noastră este una dintre numeroasele consecințe ale adevărului privind teoria atomo-moleculară a structurii materiei. Și așa mai departe. În fiecare etapă, explicația este și trebuie să fie definită în termeni care, cel puțin în respectiva etapă, sunt sau au fost acceptați drept fenomene inexplicabile ale faptului că pur și simplu așa stau lucrurile.[N.trad.: Raționament pueril. Trebuie să acceptăm că sursa inițială a universului este ce? Magia?]

Prin urmare, concluzia este aceea că până și numai dacă găsește suficiente dovezi explicabile pentru a justifica faptul că el consideră că universul este creat și menținut de către o Ființă personală, Hawking trebuie să adopte poziția pe care Hume, din respect pentru Pierre Bayle, nu a numit-o ateism stratonian, ci stratonician. Această poziție este numită astfel după Strato din Lampsacus, care a fost următorul director după Aristotel al Lyceum. Afirmația lui Strato a fost aceea că existența universului și existența a orice ar putea fi descoperite ca fiind legile sale fundamentale pur și simplu trebuie acceptate ca atare, fără ca alte explicații să fie necesare sau posibile. [N.trad.: Cu alte cuvinte, Flew, spune crede și nu cerceta. Amuzant!]

Antony Flew - 1996

N.trad.: Ceea ce este interesant este că, atât Hawking, cât și Flew, s-au răzgândit ulterior. Flew a ajuns să accepte faptul că universul este creat, de ceva sau cineva, iar Hawking l-a exclus pe Dumnezeu din ecuația originii universului. Voi aborda aceste aspecte într-o postare viitoare.

Homosexualitatea și serotonina

Dorința unui șoarece mascul de se împreuna cu o femelă sau cu un alt mascul este determinată de către o substanță hormonală din creier - serotonina. Descoperirea demonstrează pentru prima oară faptul că un neurotransmițător guvernează preferințele sexuale la mamifere.

Serotonina reglează comportamentul sexual, fiind responsabilă de erecție, ejaculare și orgasm, atât la masculii oameni cât și la șoareci. În general, substanța atenuează activitatea sexuală; de exemplu, antidepresive care măresc cantitatea de serotonină din creier au provocat uneori scăderea apetitului sexual.

Neurologul Yi Rao de la Universitatea Peking și Institutul Național de Științe Biologice din Beijing, alături de colaboratorii săi, au arătat că serotonina influențează decizia unui mascul de a curta o femelă sau un alt mascul. Rezultatele studiului au fost publicate la data de 24 martie în revista Nature.

Rao și echipa sa au modificat genetic șoareci masculi, lipsindu-i de neuroni producători de serotonină sau de o proteină vitală pentru fabricarea serotoninei în creier. Ambele tipuri de șoareci modificați nu puteau produce serotonină.

Spre deosebire de masculii obișnuiți, șoarecii cu deficiență de serotonină nu au arătat nicio inclinație de a se acupla cu femelele receptive sexual, nici nu au preferat să miroasă secrețiile genitale ale femelelor sau așternuturile acestora. În schimb, au abordat șoarecii masculi, cântându-le acestora cântece de dragoste cu ultrasunete mult mai frecvent decât în mod obișnuit. Masculii emit aceste sunete atunci când întâlnesc femele, pentru a le face mai receptive la împerechere.

În vreme ce toți masculii care posedau serotonină abordau femelele, aproape jumătate dintre șoarecii lipsiți de serotonină se urcau pe masculi mai întâi, iar aproximativ 60% au petrecut mai mult timp mirosind sau zăbovind asupra secrețiilor genitale și a așternuturilor masculilor.

Atunci când cercetătorii au injectat o substanță acestor șoareci pentru a le restaura nivelul neurotransmițătorilor, aceștia au descoperit că șoarecii se urcau pe femele, foarte puțini abordându-i mai întâi pe masculi. Însă, un nivel prea ridicat de serotonină reduce dorința de acuplare mascul-femelă, sugerând faptul că volumul de serotonină trebuie să se găsească între anumite niveluri, pentru a favoriza comportamentul heterosexual.

"O întrebare inevitabilă ridicată de aceste descoperiri este aceea dacă serotonina are vreun rol în preferințele sexuale ale altor animale," au scris autorii în lucrare. Însă, unul dintre co-autori, neurologul Zhou-Feng Chen de la Universitatea Washington, a avertizat cu privire la formularea unor concluzii pripite asupra potențialei influențe a acestui neurotransmițător asupra orientării sexuale umane.

Elaine Hull, un expert în comportamentul sexual al rozătoarelor de la Florida State University, care nu a fost implicată în acest studiu, susține că descoperirile "ar putea avea implicații asupra comportamentului homosexual sau bisexual la oameni", adăugând că neurotransmițătorul ar putea ajuta la ghidarea dezvoltării sexuale. Totuși, aceasta este de acord cu Chen, avertizând asupra interpretării premature a rezultatelor.

Deși, aparent acest studiu le dă apă la moară promotorilor homosexualității fundamentate biologic, am senzația confuză că aceștia nu sunt chiar așa de fericiți. Nu cred că asta își doreau să audă: că orientarea sexuală "predestinată" este vindecabilă cu o simplă doză de serotonină.

Acum, să revedem ceea ce știam despre homosexualitate. Comportamentul este întâlnit și la alte specii de animale, nu numai la oameni; precum pinguinii, delfinii, bizonii, lebedele, girafele sau cimpanzeii. Dar la animale nu există homosexualitate exclusivă - comportamentul este prezent la anumiți indivizi alături de cel heterosexual. Atunci când am publicat asta, informațiile nu arătau în niciun fel vreo fundamentare biologică a comportamentului homosexual la oameni sau la vreo altă specie. Motivul evoluționist al acestui comportament este neclar, din moment ce nu duce la producerea de urmași.

Afirmația că homosexualitatea constituie o alegere este însă perfect adevărată în cazul oamenilor, deoarece aceasta este singura specie care-și poate înfrâna instinctele sexuale, în mod voit. Cât despre faptul că homosexualitatea ar fi o boală, până acum nu au existat astfel de dovezi. Acum însă, a apărut serotonina în peisaj. Toate studiile controversate care au indicat faptul că homosexualitatea este fundamentată biologic, că genele și expunerea la anumiți hormoni în perioada prenatală joacă un anumit rol în orientarea sexuală a unui om, sau că există o diferență fizică între urechea internă a unei femei heterosexuale și una homosexuală au contribuit la formarea unui puternic curent de opinie, potrivit căruia homosexualitatea nu constituie o alegere, ci este o predestinare genetică.

Noua descoperire nu este însă una pe gustul promotorilor acestor idei; mai degrabă reprezintă cel mai negru coșmar al acestora, lucrul de care s-au temut mereu - că se va descoperi un "leac" pentru homosexualitate. Pentru că, dacă homosexualitatea depinde doar de nivelul de serotonină din creier, fiind reversibilă, atunci care părinți aflați în deplinătatea facultăților mentale nu vor alege injecția cu serotonină pentru copilul lor? Dacă este o boală, atunci trebuie vindecată, punct. Astfel s-ar explica și anomalia darwiniană, homosexualitatea nemaifiind o caracteristică dobândită prin evoluție, ci o afecțiune. Promotorii homosexualității nu văd cu ochi buni însă acest studiu, aceștia preferând studii precum cel realizat în 1998 de către Sandra Witelson, de la McMaster University din Ontario, care a evidențiat diferențele dintre structura urechii interne a femeilor homosexuale față de cele heterosexuale. Studii care arată că homosexualitatea este rezultatul unei combinații aleatorii misterioase a genelor, ceva atât de complicat încât nici nu se poate vorbi despre reversibilitate. Nu-și doresc să apară un vaccin pentru readucerea la normalitate.

Rămâne de văzut dacă lipsa de serotonină va fi descoperită și la oamenii homosexuali. Însă, intuiesc că aici va exista o puternică opoziție politică, pentru realizarea unui studiu corect. După ce te-ai bătut cu pumnii în piept că homosexualitatea nu este o boală, după ce ai folosit mijloace impresionante de dezinformare a publicului larg, nu poți accepta înfrângerea atât de ușor.

Pot fi acuzat de homofobie, dar nu am dorit niciodată decât aflarea adevărului. Nu am făcut decât să studiez pe cont propriu dovezile fiecărei tabere și să trag concluziile. Și trebuie să spun că nu a existat niciodată dovada incontestabilă a motivării biologice a homosexualității - aceasta nu a fost decât o mare minciună promovată de către cei care conduc lumea occidentală.

* Bibliografie:

1. Molecular regulation of sexual preference revealed by genetic studies of 5-HT in the brains of male mice, de Yan Liu, Yun’ai Jiang, Yunxia Si, Ji-Young Kim, Zhou-Feng Chen și Yi Rao;

2. Gay, straight, and the reason why: the science of sexual orientation, de Simon LeVay;

3. Hand and sex differences in the isthmus and genu of the human corpus callosum, de Sandra F. Witelson.

Dezvoltarea creierului începe cu formarea unor legături greșite

Foarte devreme în viață, neuronii din creier încep să formeze legături unul cu celalalt. Însă, s-a dovedit faptul că, în timpul acestei dezvoltări normale, un număr destul de mare de neuroni se pot conecta de celulele nepotrivite și trebuie împinși înapoi către direcția cea bună, în conformitate cu un studiu recent efectuat pe șoareci.

Descoperirea, detaliată într-un articol publicat la data de 8 februarie în revista PLoS Biology, ar putea explica dereglările mentale precum autismul, potrivit unui cercetător. Șoarecii sunt folosiți deseori drept model pentru biologia umană, iar cercetătorii consideră că un fenomen similar ar putea avea loc și la oameni.

O echipă de cercetători a efectuat descoperirea prin observarea dezvoltării cerebelului - o regiune a creierului responsabilă pentru funcțiile motorii și legată de atenție, limbaj și emoții la oameni. În perioada primelor trei săptămâni după nașterea unui șoarece, neuronii din cerebel se conectează unul cu celalalt prin formarea de sinapse.

Echipa s-a concentrat asupra conexiunilor între trei tipuri de celule: celulele granulare și Purkinje din cerebel și respectiv axonii neuronilor din trunchiul cerebral. Acești axoni poartă informațiile către cerebel. Împreună, celulele formează un sistem care permite creierului să primească informații și să le transforme într-un răspuns.

Axonii, în mod normal, se conectează cu celulele granulare. La rândul lor, celulele granulare se conectează cu celulele Purkinje. Cu toate acestea, atunci când cercetătorii au observat dezvoltarea creierelor șoarecilor, folosind tehnici microscopice sofisticate, au descoperit că, în 30% dintre cazuri, axonii formau legături defectuoase îndreptându-se direct către celulele Purkinje, în conformitate cu studiul efectuat de către Peter Scheiffele de la Biozentrum, din cadrul Universității din Basel.

Cercetătorii au determinat, de asemenea, faptul că o substanță cunoscută drept proteina osoasă morfogenetică 4, care are rol în dezvoltarea oaselor, ajută la corectarea acestor erori.

"Ceea ce am demonstrat aici este existența unui sistem negativ care respinge axonii de la o țintă necorespunzătoare, ghidându-i astfel către ținta corectă," a declarat Scheiffele pentru LiveScience.

Această descoperire ar putea avea implicații în studierea anumitor dereglări neurologice. De exemplu, există o ipoteză care susține că autismul ar proveni din eșecul eliminării conexiunilor necorespunzătoare, rezultatul fiind un sistem nervos "legat" greșit, care nu funcționează corect.

Este moartea sfârșitul? Experimentele sugerează că noi creăm timpul

Îi vedem pe cei dragi cum îmbătrânesc și mor, și presupunem că o entitate externă numită timp este responsabilă pentru această crimă. Dar experimentele aduc tot mai des umbre de îndoială asupra existenței timpului așa cum ni-l imaginam noi până acum. De fapt, realitatea timpului a constituit demult un subiect de studiu pentru filozofi și fizicieni. Atunci când vorbim despre timp, ne referim de obicei la schimbare. Dar schimbarea nu este același lucru cu timpul.

Pentru a măsura poziția oricărui obiect cu precizie acesta trebuie "blocat" într-un cadru static al mișcării sale, precum într-un film. Dimpotrivă, imediat ce observi mișcare, nu poți izola un cadru, deoarece mișcarea constituie însumarea mai multor cadre. Exactitatea unui parametru provoacă imprecizia altuia. Considerând un film al unei săgeți în zbor care este oprit la un singur cadru. Pauza permite cunoașterea poziției săgeții cu mare acuratețe: se găsește la 6 metri deasupra solului. Dar toate informațiile despre impulsul acesteia s-au pierdut. Nu se îndreaptă nicăieri; traiectoria sa este nesigură.

Numeroase experimente confirmă că o astfel de nesiguranță se găsește inclusă în structura realității. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg este un concept fundamental al fizicii cuantice. Însă, acesta are sens doar dintr-o perspectivă biocentrică. Potrivit biocentrismului, timpul este simțul interior care însuflețește cadrele nemișcate ale lumii cosmice. Nu putem vedea prin osul aflat în jurul creierului; tot ceea ce experimentăm este îmbinat în mintea noastră. Așadar, ce este real? Dacă următoarea imagine este diferită față de cea anterioară, atunci este diferită, punct. Putem atribui schimbarea cuvântului "timp," dar asta nu înseamnă că există o matrice invizibilă în care se petrec aceste schimbări.

În fiecare moment, ne aflăm la marginea unui paradox, descris de către filozoful grec Zenon din Eleea. Deoarece un obiect nu poate ocupa două locuri în același timp, acesta a susținut că o săgeată se află într-un singur loc, la un moment dat oarecare al zborului său. Pentru a se afla într-un loc însă înseamnă a fi în repaus. Așadar, săgeata trebuie să fie în repaus la fiecare moment al zborului său. Astfel, mișcarea este imposibilă. Dar este acesta cu adevărat un paradox? Sau, mai degrabă, constituie dovada faptului că timpul (mișcarea) nu este o trăsătură a lumii exterioare, cosmice, ci mai degrabă o concepție a gândului?

Un experiment publicat în 1990 sugerează că Zenon a avut dreptate. În acest experiment, oamenii de știință au demonstrat echivalentul cuantic al maximei "o oală supravegheată nu fierbe niciodată." Acest comportament, efectul cuantic Zenon, se dovedește a fi o funcție a observației. "Se pare că," spunea fizicianul Peter Coveney, "acțiunea de a privi un atom îl împiedică să se schimbe.". Teoretic, dacă o bombă nucleară ar putea fi observată cu suficientă concentrare - asta însemnând observarea fiecărui atom la fiecare 1 × 10^-18 secunde - aceasta nu ar exploda. Bizar? Problema nu se află în experimente, ci în modul nostru de înțelegere a timpului. Biocentrismul este singura metodă inteligibilă de explica aceste rezultate, care sunt "ciudate" numai în contextul paradigmei existente.

În biocentrism, spațiul și timpul sunt forme ale intuiției animale. Acestea sunt uneltele minții și astfel nu există ca obiecte independente de viață. Atunci când simțim trecerea dureroasă a timpului, ca atunci când ne moare cineva drag, aceasta constituie percepția umană asupra trecerii și existenței timpului. Copiii noștri devin adulți. Îmbătrânim. Asta, pentru noi, este timpul. Ne aparține.

Noi experimente confirmă acest concept. În 2002, oamenii de știință au efectuat un experiment uimitor, care a arătat că în cazul a două particule, fiecare particulă anticipa ceea ce va face perechea sa în viitor. Cumva, particulele "știau" ceea ce va face cercetătorul înainte să se întâmple, de parcă nu erau spațiu sau timp între ele. Într-un studiu din 2007 publicat în revista Science, cercetătorii au injectat particule într-un dispozitiv și au demonstrat că acestea se puteau schimba retroactiv hotărând dacă se vor comporta ca undă sau corpuscul. Particulele trebuiau să "decidă" ceea ce vor face atunci când treceau printr-o bifurcație din dispozitiv. Ulterior, experimentatorul putea porni un întrerupător. S-a dovedit faptul că ceea ce hotăra observatorul la acel moment determina modul în care particula s-a comportat la bifurcație în trecut. Astfel, informațiile din minte noastră pot determina modul în care se comportă particulele.

Bineînțeles, trăim în aceeași lume. Criticii afirmă că acest comportament este limitat la lumea cuantică. Dar această viziune a "două lumi" (adică, viziunea conform căreia există un set de reguli pentru obiectele cuantice și altul pentru restul universului, inclusiv pentru noi) nu are o bază în logică și este contestată de către experimentele de laborator recente. Anul trecut, cercetătorii au publicat un studiu în revista Nature sugerând că acest comportament cuantic se aplică și în viața de zi cu zi. Perechi de ioni au fost "păcălite" să se cupleze, iar apoi proprietățile acestora au rămas legate împreună atunci când au fost separați de o distanță mare ("spukhafte Fernwirkung" sau "acțiune supranaturală la distanță," așa cum spunea Einstein) de parcă nu exista timp sau spațiu. Iar în 2005, cristale de KHCO3 au manifestat o inseparabilitate (entanglement) cuantică de aproximativ 1,27 cm, demonstrând faptul că acest comportament ar putea avea loc și în cadrul lumii obișnuite.

În numărul din luna octombrie 2010 al revistei Discover, fizicienii teoreticieni Stephen Hawking și Leonard Mlodinow au declarat că, "Nu există o cale de a îndepărta observatorul - noi - din percepțiile noastre asupra lumii... În fizica clasică, trecutul se presupune că există ca o serie definită de evenimente, dar conform fizicii cuantice, trecutul, la fel ca viitorul, este nehotărât și există numai ca un spectru de posibilități."

Nemurirea nu înseamnă o existență perpetuă (liniară) în timp, ci se află complet în afara timpului. Viața este o călătorie care transcende modul nostru clasic de gândire. Experiment după experiment continuă să sugereze faptul că noi creăm timpul, nu viceversa. Fără conștiință, spațiul și timpul nu reprezintă nimic. Când murim, există o pauză în continuitatea spațiului și timpului; putem lua orice moment - trecut sau viitor - drept un nou cadru de referință și să estimăm toate posibilitățile privitoare la acesta. Către sfârșit, până și Einstein a recunoscut faptul că "distincția între trecut, prezent și viitor este numai o iluzie persistentă." Viața este doar un fragment de timp, o trăsătură de pensulă dintr-un tablou mai mare decât noi, eternă chiar și când murim. Este un preludiu obligatoriu pentru nemurire.

"Timpul și spațiul sunt doar culori fiziologie pe care le produce ochiul," spunea Ralph Waldo Emerson în eseul său "Self-Reliance." "Dar sufletul este lumină; acolo unde se află este zi; unde a fost este noapte."

* Traducere, adaptare și editare după "Biocentrism" de Robert Lanza.

Testarea ipotezei unui univers holografic

În 2008, astrofizicianul Craig Hogan se alătura adepților teoriei universului holografic. Astăzi, acesta construiește un dispozitiv pentru a măsura dacă realitatea noastră este o iluzie.

Ideea că spațiul nu este chiar omogen - precum o imagine digitală care devine tot mai pixelată pe măsură ce o mărim - a mai fost propusă anterior de către Stephen Hawking și de către alți fizicieni. Posibile dovezi ale acestui model au apărut în 2009, când experimentul GEO600 efectuat în Germania a descoperit un "zgomot" inexplicabil, în cadrul cercetării undelor gravitaționale provenite de la găurile negre. Pentru Hogan, această instabilitate sugerează faptul că experimentul a ajuns la limita extremă a rezoluției spațiului.

Fizica găurilor negre, în care spațiul și timpul sunt comprimate, furnizează baza pentru calculele matematice care arată că a treia dimensiune nu există de fapt. În acest desen bidimensional al universului, ceea ce percepem ca fiind a treia dimensiune este de fapt o proiecție a timpului întrețesută cu înălțimea. Dacă este adevărat, iluzia poate fi menținută numai până când echipamentul devine suficient de sensibil pentru a-i descoperi limitele.

“Nu poți să o percepi deoarece nimic nu călătorește mai repede decât lumina,” spune Hogan. “Această viziune holografică este modul în care universul ar arăta dacă ai sta pe un foton.”

Nu toată lumea este de acord cu această idee. Fundamentarea acesteia are legătură cu calcule matematice teoretice și nu cu datele concrete, așa cum se obișnuiește în fizică. Chiar dacă un univers holografic ar răspunde multor întrebări legate de fizica găurilor negre și de paradoxuri, se contrazice cu geometria clasică, care postulează un univers omogen, cu traiectorii continue în spațiu și timp.

“Așadar, vrem să construim o mașină care să fie cel mai sensibil instrument de măsurare a spațiului și timpului,” spune Hogan. “Acesta este holometrul.”

Numele de “holometru” a fost utilizat pentru prima oară pentru un dispozitiv de cercetare din secolul al XVII-lea, un "instrument pentru toate măsurătorile, atât ale cerului, cât și ale pământului." Hogan a considerat acest lucru potrivit pentru misiunea sa de construire a unui “interferometru holografic,” dispozitiv aflat în faza de construcție la Fermilab.

La un interferometru clasic, dezvoltat pentru prima oară la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o rază de lumină aflată în vid lovește o oglindă numită separator de fascicule, care separă raza în două. Cele două raze se deplasează la unghiuri diferite pe lungimea a două conducte în vid, înainte de a lovi oglinzile aflate la capăt și a se întoarce către separatorul de fascicule.

Deoarece lumina călătorește în vid cu o viteză constantă, cele două raze ar trebui să ajungă înapoi la oglindă în exact același moment, sincronizându-se și reformând o singură rază. Orice vibrație care intervine va schimba frecvența undelor luminoase suficient încât să modifice distanța pe care o parcurg. Atunci când acestea revin la separatorul de fascicule, nu vor mai fi sincronizate.

În holometru, această pierdere a sincronizării constituie vibrațiile care reprezintă instabilitățile din spațiu-timp.

Precizia holometrului nu trebuie să fie foarte mare; având 40 de metri lungime, va fi la doar 10% din lungimea interferometrelor actuale, care măsoară undele gravitaționale ale găurilor negre și supernovelor. Totuși, deoarece frecvențele spațiu-timp pe care le măsoară sunt atât de rapide, acesta va fi mai precis în privința intervalelor scurte de timp cu câteva grade de magnitudine față de orice ceas atomic existent.

“Vibrațiile spațiu-timp au loc de un milion de ori pe secundă,” spune fizicianul Aaron Chou de la Fermilab. “Materiei nu-i place să vibreze la această viteză. Poți asculta frecventele gravitaționale la căști.”

Problema, adaugă Chou, este să dovedești faptul că vibrațiile nu provin de la instrument. Folosind tehnologii similare celor utilizate la suprimarea zgomotului, o serie de senzori din afara instrumentului detectează vibrațiile și balansează oglinda la aceeași frecvență pentru a le anula. Orice vibrație rămasă la frecvențe înalte va constitui dovada obscurității (neclarității) din spațiu-timp.

Hogan se așteaptă ca holometrul să înceapă să colecteze date anul viitor (2011).

* Sursa: New Scientist

Trecutul nu a fost scris încă?

Descoperirile recente ne fac să ne regândim înțelegerea asupra istoriei. "Trecutul universului," spunea fizicianul Stephen Hawking "depinde de ceea ce este măsurat, contrar ideii uzuale că universul are o istorie obiectivă independentă de un observator."

Este posibil să trăim cu toții într-o lume a iluziilor? Fizica ne învață că obiectele există într-o stare suspendată până când sunt observate, când se strâng într-un singur rezultat. Paradoxal, chiar dacă evenimentele au avut loc în trecut, nu vor putea fi determinate decât la un moment dat în viitor - și chiar ar putea depinde de acțiuni care nu au avut loc încă.

În 2002, a avut loc un experiment științific uimitor, care a arătat că particulele de lumină, fotonii, știau -în avans - ceea ce vor face alte particule în viitor. A fost testată comunicarea între perechi de fotoni. Cercetătorii au mărit distanța pe care trebuia s-o parcurgă unul dintre fotoni pentru a ajunge la detector, astfel încât celalalt foton să-și atingă detectorul primul. Fotonii care urmau acest traseu își încheiaseră deja călătoria și fie se transformau într-o particulă, fie nu, înainte ca geamănul lor să întâlnească un dispozitiv de bruiaj. Cumva, particulele răspundeau la această informație înainte ca evenimentul să aibă loc, de parcă nu ar fi existat spațiu sau timp între ele. Acestea hotărau să nu devină particule înainte ca geamănul lor să întâlnească dispozitivul de bruiaj. Nu contează cum realizăm experimentul. Mintea noastră și cunoștințele sale determină modul în care acestea se comportă. Experimentele au confirmat aceste efecte dependente de observator.

Mai recent (Science 315, 966, 2007), cercetătorii din Franța au introdus fotoni într-un dispozitiv și au arătat că aceștia ar putea să schimbe retroactiv ceva care s-a întâmplat deja. Când fotonii treceau printr-o bifurcație prin dispozitiv, aceștia trebuiau să decidă dacă să se comporte precum particule sau unde atunci când loveau un separator de fascicule. Ulterior - la ceva timp după ce fotonii trecuseră de bifurcație - experimentatorul putea să pornească și să oprească un al doilea separator de fascicule. S-a dovedit că ceea ce decidea observatorul la momentul respectiv, determina ceea ce făcuse particula în trecut la bifurcație. La momentul respectiv, observatorul își alegea istoria.

Bineînțeles, noi trăim în aceeași lume. Particulele au o varietate de stări posibile și doar abia când sunt observate capătă proprietăți. Așa că până când prezentul nu este determinat, cum poate exista un trecut? Potrivit fizicianului vizionar John Wheeler, "Principiul cuantic arată că există o accepțiune, în care ceea ce va face un observator în viitor influențează ceea ce se întâmplă în trecut." O parte din trecut este suspendată până când este observată și "undele de probabilitate converg." Dar există totuși incertitudini, ca de pildă ceea ce se află sub picioarele tale. Dacă sapi o groapă, atunci probabil vei descoperi o piatră. Dacă lovești o piatră, mișcările glaciare din trecut care sunt responsabile pentru prezența pietrei în acel loc se vor schimba așa cum a fost postulat în experimentul de mai sus.

Dar cum rămâne cu fosilele dinozaurilor? Fosilele nu sunt diferite față de alte lucruri din natură. De exemplu, atomii de carbon din corpul uman sunt "fosile" create în miezul unor stele care explodează în supernove. Concluzia: realitatea începe și se termină cu observatorul. "Suntem participanți," spune Wheeler, "la aducerea unei porțiuni de univers din trecutul îndepărtat." Înainte să moară, Wheeler a afirmat că atunci când observăm lumina unui quasar, determinăm o observație cuantică la o scară uriașă. Înseamnă că măsurătorile făcute asupra luminii acum determină traseul urmat de aceasta cu miliarde de ani în urmă.

Precum lumina quasarului lui Wheeler, evenimentele istorice ca asasinarea lui Kennedy ar putea depinde de evenimente care nu au avut loc încă. Există suficientă incertitudine pentru a putea fi o persoană în anumite circumstanțe sau o altă persoană în alte circumstanțe. Deși JFK a fost asasinat, deținem doar fragmente de informație despre eveniment. Dar, pe măsură ce investigăm, se adună din ce în ce mai multă realitate. În conformitate cu biocentrismul, spațiul și timpul sunt relative pentru observatorul individual - fiecare dintre noi le purtăm precum își poartă țestoasele cochilia.

Istoria este un fenomen biologic - este logica a ceea ce noi, observatorii vii experimentăm. Există o multitudine de perspective posibile, fiecare cu o istorie diferită, la fel ca în experimentul efectuat mai sus. De exemplu, în cazul JFK: să spunem că există doi trăgători și fiecare are șanse egale să-l ucidă pe Kennedy. Aceasta ar fi o situație asemănătoare cu experimentul lui Schrödinger cu pisica, în care pisica este și vie și moartă - ambele posibilități existând până în clipa în care deschizi cutia și investighezi.

"Trebuie să regândim tot ceea ce am învățat despre trecut, evoluția umană și natura realității, dacă va fi să ne găsim vreodată locul cu adevărat în univers," spune Constance Hilliard, profesor la University of North Texas. Alegerile pe nu le-am făcut încă ar putea să determine care ne sunt prietenii în copilărie sau dacă ieri câinele ne-a fost lovit de o mașină sau nu. "Universul," pune John Haldane, "nu este mai ciudat decât bănuim, ci mult mai ciudat decât de putem imagina."

Realitatea obiectivă există sau universul este o fantasmă?

În 1982 a avut loc un eveniment remarcabil. La Universitatea din Paris, o echipă de cercetători condusă de fizicianul Alain Aspect a efectuat un experiment, care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai importante ale secolului XX. Știrile nu au prezentat evenimentul. De fapt, în afara cazului în care aveți obiceiul de a citi reviste științifice, probabil nu ați auzit de numele lui Aspect, deși unii cred că descoperirea acestuia poate schimba fața științei.

Aspect și echipa sa au descoperit că, în anumite circumstanțe, particulele subatomice, precum electronii, sunt capabile să comunice instantaneu unele cu celelalte, indiferent de distanța care le separă. Nu contează dacă sunt separate de 3 metri sau de 3 miliarde de kilometri. Cumva, fiecare particulă pare să știe ce face cealaltă. Problema cu acest lucru este că încalcă teza lui Einstein, potrivit căreia nicio informație nu poate călători mai repede decât viteza luminii. Din moment ce călătoria cu o viteză superluminică este echivalentă cu înfrângerea barierei timpului, această perspectivă intimidantă i-a făcut pe unii fizicieni să încerce să elaboreze o serie de teorii pentru a explica descoperirile lui Aspect. Dar, i-a inspirat și pe alții să ofere niște explicații radicale.

De exemplu, fizicianul David Bohm de la Universitatea din Londra crede că descoperirea lui Aspect sugerează ca realitatea obiectivă nu există, că în pofida aparentei sale solidități, Universul este o fantasmă, o gigantică și splendid de amănunțită hologramă.

Pentru a înțelege de ce Bohm face această afirmație uluitoare, trebuie să înțelegem mai întâi ce este o hologramă. O hologramă este o imagine tridimensională obținută cu ajutorul laserului. Pentru a obține o hologramă, obiectul care urmează să fie fotografiat este mai întâi învăluit de lumina unei raze laser. Apoi, o a doua rază laser este proiectată pe lumina reflectată de prima rază, iar rezultatul interferenței (zona unde razele se amestecă) acestora este capturat pe film. Atunci când filmul este developat, arată ca un amestec fără sens de lumini și umbre. Dar, imediat ce filmul developat este luminat de o altă rază laser, o imagine tridimensională a obiectului original apare.

Caracterul tri-dimensional al acestor imagini nu este singurul lucru remarcabil. Dacă holograma unui trandafir este tăiată în două și iluminată apoi cu un laser, fiecare jumătate va conține întreaga imagine a trandafirului. În continuare, divizând holograma din nou, fiecare porțiune va conține întotdeauna o versiune mai mică, dar intactă a imaginii originale. Spre deosebire de fotografiile normale, fiecare fragment al unei holograme conține toată informația deținută de întreg.

Fiecare gaură neagră conține un alt Univers?

Precum o păpușă rusească, universul nostru ar putea fi găzduit în interiorul unei găuri negre, care este la rândul ei parte a unui univers mai mare.

De fapt, toate găurile negre descoperite până acum în universul nostru - de la cele microscopice la cele super-masive - ar putea fi căi de acces către realități alternative.

Conform unei noi teorii, o gaură neagră este de fapt un tunel între universuri - un fel de gaură de vierme. Materia pe care gaura neagră o atrage nu se prăbușește într-un singur punct, așa cum s-a prezis anterior, ci mai degrabă erupe într-o "gaură albă" la celălalt capăt al găurii negre.

Într-o lucrare publicată recent în jurnalul Physics Letters B, fizicianul Nikodem Poplawski de la Indiana University a prezentat noi modele matematice ale mișcării în spirală a materiei absorbite de o gaură neagră. Ecuațiile sale sugerează că astfel de găuri de vierme sunt alternative viabile ale "singularităților spațiu-timp" pe care Albert Einstein le-a prezis că se află în centrul găurilor negre.

Conform ecuațiilor lui Einstein pentru relativitatea generală, singularitățile sunt create atunci când materia dintr-o anumită regiune devine prea densă, așa cum s-ar întâmpla în centrul ultra-dens al unei găuri negre.

Teoria lui Einstein sugerează că singularitățile nu ocupă spațiu, sunt infinit de dense și infinit de fierbinți - un concept sprijinit de numeroasele dovezi indirecte, dar atât de bizar încât mulți oameni de știință încă nu-l pot accepta complet. Iar, dacă Poplawski are dreptate, nici nu mai trebuie să o facă.

Unde radio misterioase emise dintr-o galaxie vecină

Există ceva ciudat în vecinătatea cosmică. Un obiect necunoscut din galaxia vecină Messier 82 a început să trimită unde radio, iar emisiile nu seamănă cu nimic din ceea ce s-a văzut până acum în Univers.

"Nu știm ce este acesta," spune Tom Muxlow de la Jodrell Bank Centre for Astrophysics, lângă Macclesfield, Marea Britanie; unul dintre cei care au descoperit fenomenul.

Evenimentul a apărut în luna mai anul trecut, în timp ce Muxlow și colegii săi monitorizau exploziile stelare din galaxia M82, folosind rețeaua de telescoape MERLIN din Marea Britanie. Un punct luminos de emisii radio a apărut pe parcursul a doar câtorva zile, un timp infim în termeni astronomici. De atunci, a făcut foarte puține, cu excepția șicanării astrofizicienilor.

Cu siguranță nu se potrivește cu tiparul undelor radio emise de supernove, acestea de obicei sunt mai puternice timp de câteva săptămâni și apoi scad treptat, cu spectrul radiației schimbându-se tot timpul. Noua sursă nu prea și-a schimbat intensitatea pe parcursul unui an, iar spectrul este constant.

Totuși, pare să se miște și o face foarte repede, velocitatea aparentă fiind de patru ori viteza luminii. O astfel de mișcare aparent "superluminică" a mai fost văzută anterior la jeturi de mare viteză împroșcate de unele găuri negre. Materia din aceste jeturi se mișcă în direcția noastră la un unghi superficial și călătorind cu o fracțiune considerabilă din viteza luminii, efectul relativității producând o iluzie optică, care face ca mișcarea să pară superluminică.

Fântâna tinereții

Fântâna tinereții ar putea exista în cele din urmă, așa după cum arată un studiu științific care a descoperit modalitatea de a prelungi durata de viață la șoareci și primate.

Cheia către viața eternă - sau cel puțin prelungită - constă în manipularea genetică, imitând o serie de procese pentru reduce aportul de calorii, sugerând astfel că îmbătrânirea și bolile legate de aceasta ar putea fi tratate.

Oamenii de știință de la Institute of Healthy Ageing at University College din Londra au reușit sa mărească durata de viață a șoarecilor cu aproximativ 20% și au redus numărul bolilor legate de bătrânețe care afectau animalele, după ce le-au manipulat genetic pentru a bloca producerea proteinei S6 Kinase 1 (S6K1).

Încă din anii '30 s-a observat că prin reducerea aportului de calorii cu 30% pentru șobolani, șoareci și - ceva mai recent - pentru primate, durata de viață a acestora se extinde cu aproape 40%.

Prin blocarea proteinei S6K1, care este implicată în răspunsul organismului la schimbările aportului alimentar, beneficii similare au fost obținute fără a se reduce aportul alimentar, conform studiului publicat în revista americană Science.

"Blocând acțiunea proteinei S6K1 sunt prevenite o serie de boli datorate îmbătrânirii la femelele șoarecilor," explică profesorul Dominic Withers, conducătorul studiului.

"Șoarecii trăiesc mai mult, au mai puțină grăsime corporală, sunt mai activi și în general mai sănătoși față de grupul de control."

Femela-șoarece modificată genetic a trăit cu 20% mai mult - un total de 950 de zile - sau cu 160 de zile mai mult decât șoarecii normali.

La vârsta de 600 de zile, echivalentul vârstei mijlocii la oameni, femela-șoarece modificată genetic avea mai puțină grăsime corporală, oase mai puternice, protecție față de diabetul de tip II, se descurca mai bine la probele motorii și demonstra reflexe mai bune și o mai bună cunoaștere, potrivit studiului.

Celulele T, o componentă cheie a sistemului imunitar păreau de asemenea mai "tinere", au declarat oamenii de știință, lucru care indică încetinirea declinului imunității, care de obicei însoțește îmbătrânirea.

Masculii-șoarece au arătat însă mici diferențe în ceea ce privește durata de viață, deși au demonstrat o rezistență mai scăzută la insulină și celule T mai sănătoase. Cercetătorii au declarat că motivele diferențelor între cele două sexe sunt neclare.

"Suntem mult mai aproape de obținerea unui tratament pentru îmbătrânire decât credeam," a spus David Gems de la Institute of Healthy Aging, unul dintre autorii studiului, finanțat inițial de către Wellcome Trust.

"Următorul pas logic este să vedem dacă medicamente precum metforminul pot încetini procesul de îmbătrânire la oameni."

Alte studii au descoperit că prin blocarea proteinei S6K1 se intensifică activitatea unei a doua molecule, AMPK, care reglează nivelul de energie din interiorul celulelor.

AMPK se activează atunci când nivelul de energie celulară scade, așa cum se întâmplă atunci când aportul caloric este redus.

Medicamentele, precum metforminul, care activează AMPK sunt deja folosite pentru tratarea pacienților umani suferinzi de diabet de tip II.

Un alt medicament, rapamycin, s-a descoperit că mărește durata de viață la șoareci, conform unui studiu publicat în revista britanică Nature.

Cum rapamycinul este deja folosit la oameni ca imuno-supresor - pentru prevenirea respingerii unui organ după transplant - nu poate fi administrat ca medicament anti-îmbătrânire în forma sa actuală.

Se pare ca știința se îndreaptă cu pași rapizi către extinderea vieții umane la cifre nebănuite. Viața eternă, visul de secole al omenirii, ar putea fi posibilă? S-ar părea că unele specii(Turritopsis Nutricula) de pe Terra au ajuns deja la acest stadiu. De ce nu ar putea s-o facă și oamenii?

Sursa : AFP

ADN-ul, accident sau proiectare ?

Limbajul, informația și originea ADN-ului

Șabloanele apar în mod natural- fără ajutor de la un "designer". Multe șabloane apar în natură fără să aibă nevoie de un creator- fulgii de zăpadă, tornadele, uraganele, dunele de nisip, stalactitele, valurile râurilor și oceanelor. Aceste șabloane sunt rezultatul natural a ceea ce oamenii de știință clasifică drept haos și fractali.

Codurile, însă, nu apar fără un designer. Exemple de coduri sunt întâlnite în muzică, proiecte, limbaje, programe de calculator și...ADN. Haosul poate naște șabloane, dar nu și coduri. Codurile stochează informație, care nu este o proprietate care ține doar de materie și energie. Informația, în sine, este o entitate separată la fel ca materia și energia.

Dovezi privind faptul că ADN-ul a fost creat de o entitate:

1. ADN-ul nu este doar o moleculă cu un șablon; este un cod, un limbaj și un mecanism de stocare a informației.

2. Toate codurile a căror origine o cunoaștem sunt create de o minte conștientă.

3. În consecință ADN-ul a fost creat de o inteligență.

Pot exista cinci posibile concluzii:

1) Oamenii au creat ADN-UL

2) Extratereștrii au creat ADN-ul

3) ADN-ul a apărut spontan și accidental

4) Există o lege încă nedescoperită a fizicii care crează informație

5) ADN-ul a fost creat de o inteligență, alias Dumnezeu.

(1) Ar necesita călătoria în timp sau generații infinite de oameni. (2) Ar putea fi adevărat, dar nu face altceva decât să trimită întrebarea înapoi în timp. (3) Ar putea fi o posibilitate îndepărtată, dar nu există o explicație științifică în aceasta, pentru că nu se referă la un proces sistematic, repetabil. Nu este decât un apel la noroc. (4) Ar putea fi adevărat, dar nimeni nu poate formula o ipoteză verificabilă, până nu observă cineva formarea unui cod în mod natural. Așadar singura explicație sistematică rămâne (5) , explicația teologică.

Creștinism vs. ateism

Potrivit evoluției Darwiniene, imperativele mediului înconjurător, mutațiile întâmplatoare și selecția naturală au conlucrat împreună, determinând o specie să evolueze într-o altă specie.

Selecția naturală este perfect validă și a fost dovedită în numeroase rânduri. Dar, până acum, nu s-a dovedit că mutațiile întâmplătoare pot crea informație nouă.

Aplicând teoria informației mutațiilor întâmplătoare, acestea pot fi comparate cu zgomotul produs de o sursă audio. Zgomotul se pierde întotdeauna de sursa semnalului și nu se amplifică niciodată.

În sistemele de comunicații acest lucru se numește entropia informației și formula pentru entropia informației este aceeași ca pentru entropia termodinamică. Odată pierdută, informația nu mai poate fi recuperată, cu atât mai puțin amplificată. Astfel se poate afirma cu certitudine că mutațiile nu sunt sursa biodiversității.

Această observație este confirmată și din punct de vedere biologic de către Theodosius Dobzhansky, care a a făcut cercetări răsunătoare asupra musculiței de oțet, și de către Richard Goldschmidt care a experimentat 25 de ani asupra Lymantria dispar, încercând s-o transforme într-o altă specie. Decenii de cercetări au fost efectuate în secolul 20, bombardându-se musculițele de oțet cu radiații, în speranța apariției unei mutații în ADN-ul acestora, care să producă o nouă specie. Aceste experimente au eșuat total; nu au fost observate modificări esențiale, doar musculițe de oțet bolnave, respingătoare și deformate. Totuși, evoluția este o posibilitate care nu trebuie respinsă complet.

Avem dovada că viața de pe planetă a fost creată de o inteligență, iar dacă viața a evoluat, atunci această capacitate de a evolua a fost inclusă intenționat în ea.