Se afișează postările cu eticheta Geneza. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Geneza. Afișați toate postările

joi, 20 ianuarie 2011

2.1.21 Tamar

Tamar (תָּמָר) a fost soția lui Er (עֵר), primul născut al lui Iudah (Yəhuda - al patrulea fiu al lui Iacov și Leah), care a murit tânăr și fără copii. Iudah i-a spus celui de-al doilea său fiu, Onan, a se căsătorească cu Tamar și, astfel, să-i ofere urmași fratelui său mort. Onan, nedorind ca progeniturile sale să poarte numele fratelui său, își vărsa sămânța pe jos, de fiecare dată când făcea sex cu Tamar. A murit, de asemenea, fără copii.

Iudah, temându-se că și fiul său cel mai tânăr, Șelah, va ajunge să moară prematur dacă se căsătorește cu Tamar, i-a spus acesteia: "Stai văduvă în casa tatălui tău, până se va face mare Şelah, fiul meu!" (Geneza 38:11)
Au trecut câțiva ani, Șelah a crescut, dar Iudah nu l-a căsătorit cu Tamar. După ce soția lui Iudah a murit, iar perioada de doliu s-a încheiat, Iudah a mers cu cei care îi tundeau oile și cu prietenul său Hirah la Timnath, în apropiere de casa părinților Tamarei.

Tamarei i s-a spus faptul că socrul său vine pentru tunderea oilor. Și-a dat jos hainele de văduvă, s-a îmbrăcat frumos și, cu fața acoperită de un val, a stat la marginea drumului.
Iudah a vazut-o și nu a recunoscut-o. S-a apropiat de aceasta și, presupunând că era o prostituată, i-a spus că dorește să se culce cu ea. "Ce ai să-mi dai, dacă vei intra la mine?," l-a întrebat aceasta. "Îţi voi trimite un ied din turma mea," i-a promis Iudah.
Tamar a răspuns: "Bine, dar să-mi dai ceva zălog până mi-l vei trimite." "Ce zălog să-ţi dau?," a întrebat-o Iudah. "Inelul tău, cingătoarea ta şi toiagul ce-l ai în mână," a spus Tamar (Geneza 38:16–18). Aceasta a primit zălogul și s-a culcat cu el. Apoi, Tamar a plecat acasă, și-a dat jos valul și s-a reîmbrăcat cu hainele de văduvă.

Iudah, un om de cuvânt, l-a trimis pe prietenul său Hi­rah cu un ied pentru a-și primi înapoi zălogul de la prostituată. Hirah a întrebat câțiva oameni, "Unde este femeia cea nărăvită, care şedea la Enaim, la drum?" "N-a fost aici nicio femeie nărăvită!," i-au răspuns aceștia (Geneza 38:21).
Nereușind s-o găsească, Hirah s-a întors la Iudah și i-a spus că nu găsit prostituata. Iudah a spus: "Să şi le ţie! Numai de nu ne-ar face de batjocură. Iată, eu i-am trimis iedul, dar tu n-ai găsit-o." (Geneza 38:23)

Trei luni mai târziu, lui Iudah i s-a spus că Tamar este însărcinată. Iudah, furios, a ordonat ca aceasta să-i fie adusă și să fie arsă. Tamar, adusă în fața lui Iudah, i-a arătat acestuia zălogul și i-a spus: "Eu sunt îngreunată de acela ale căruia sunt lucrurile acestea... Află al cui e inelul acesta, cingătoarea aceasta şi toiagul acesta!"
Iudah a examinat obiectele, le-a recunoscut și a spus: "Tamara e mai dreaptă decât mine, pentru că nu am dat-o lui Şelah, fiul meu." (Geneza 38:25–26)

Șase luni mai târziu, Tamar a născut gemeni, pe care i-a numit Perez (Farez) și Zerah. În timpul nașterii, moașa, zărind mâna lui Zerah, i-a legat o ață roșie de aceasta, dar va fi Perez cel care se va naște primul.

Tamar este cea mai faimoasă femeie strămoașă a lui David. Cartea lui Ruth ne spune că David este descendentul lui Abraham, prin Perez. Tamar este menționată în Geneză și în Cartea lui Ruth. Numele ei înseamnă curmal, un simbol al fertilității, prosperității și rezistenței. Onorându-și strămoașa, Solomon a făcut din orașul natal al acesteia, Edom, unul dintre cele șapte orașe ale sale fortificate. Tamar reprezintă pentru Edom, ceea ce reprezintă Anath pentru Egipt. Amândouă au avut doi fii, iar, în ambele cazuri, fiul cel mic s-a ridicat deasupra celui mai mare.
Iudah a lăudat-o pe Tamar, ca fiind "mai dreaptă" decât el, deoarece a îndeplinit legea leviratului, instituită de Moise. Fiul cel mai tânăr al Tamarei, numit Perez sau Farez, este considerat un strămoș al lui Isus Christos.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

duminică, 16 ianuarie 2011

2.1.18 Rahel

Rahel (רחל - Rahela, Rakel), fiica lui Laban, a fost una dintre cele două soții ale lui Iacov, vărul său și iubirea vieții acestuia, precum și mama fiilor acestuia, Iosif și Beniamin. Iacov, ajutat de mama sa, își păcălise tatăl orb, Isaac, pentru a obține binecuvântarea menită lui Esau, fratele său mai mare.
Furios pe înșelătoria lui Iacov, Esau a jurat că-l va ucide, imediat ce Isaac va muri. Pentru a-l proteja pe Iacov de răzbunarea lui Esau, Rebekah a decis să-l trimită departe, la fratele ei Laban, din Haran.

Găsirea unei soții pentru Iacov

Rebekah a mers la Isaac și s-a plâns, "Sunt scârbită de viaţa mea, din pricina fetelor Heteilor. Dacă-şi ia şi Iacov femeie ca acestea, din fetele pământului acestuia, atunci la ce-mi mai e bună viaţa?." (Geneza 27:46)
Isaac l-a chemat pe Iacov, l-a binecuvântat și i-a spus: "Să nu-ţi iei femeie din fetele Canaaneilor; Ci scoală şi mergi în Mesopotamia în casa lui Batuel, tatăl mamei tale, şi-ţi ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale." (Geneza 28:1–2) Iacov a făcut precum i-a spus tatăl său și a plecat la Haran.

A ajuns în oraș și a văzut niște pastori stând lângă un puț. I-a întrebat atunci, "Cunoaşteţi voi pe Laban, feciorul lui Nahor?" Aceștia au răspuns: "Îl cunoaştem... Iată Rahila, fata lui, vine cu oile." (Geneza 29:5–6)
Iacov a mers la fântână, a îndepărtat piatra care o acoperea, a adăpat oile, a sărutat-o pe Rahel, și a plâns când i-a spus că este fiul Rebekăi, sora tatălui ei.

Rahel a alergat acasă și i-a spus tatălui ei că a sosit o rudă. Laban a venit să-l vadă pe Iacov, l-a îmbrățișat și l-a adus acasă. Patru săptămâni mai târziu, perioadă în care Iacov s-a îndrăgostit de frumoasa sa verișoară Rahel, Laban i-a spus acestuia: "Au doară îmi vei sluji în dar, pentru că îmi eşti rudă? Spune-mi, care-ţi va fi simbria??" (Geneza 29:15)
Iacov a răspuns: "Îţi voi sluji şapte ani pentru Rahila, fata ta cea mai mică." Laban a spus: "Mai bine s-o dau după tine decât s-o dau după alt bărbat. Rămâi la mine!" (Geneza 29:18–19)

Viclenia lui Laban

Cei șapte ani care i-a lucrat pentru Laban, i s-au părut lui Iacov doar câteva zile, atât de mare era iubirea sa pentru Rahel. După ce s-au scurs cei șapte ani, Iacov i-a spus lui Laban: "Dă-mi femeia, că mi s-au împlinit zilele să intru la ea." (Geneza 29:21)
Laban a făcut pregătiri pentru nuntă și a invitat toți oamenii locului. După noaptea nunții, Iacov s-a trezit și a descoperit că femeia de lângă el nu este Rahel, ci sora mai mare a acesteia, Leah (לֵאָה - Le'a).
Iacov a mers la Laban și s-a plâns că a fost înșelat. Laban i-a explicat faptul că era obiceiul locului ca sora mai mare să se mărite prima; dar, în acest caz, îi va permite Rahelei să se căsătorească cu Iacov peste o săptămână, cu condiția ca Iacov să mai muncească alți șapte ani pentru Laban. Când săptămâna s-a scurs, Iacov s-a căsătorit cu Rahel. Drept cadou de nuntă, Laban i-a dat-o acesteia pe servitoarea sa, Bilhah.

Iacov nu a ascuns faptul că o iubea pe Rahel și o ura pe Leah; dar a fost Leah cea care i-a oferit copii, în vreme ce Rahel a rămas stearpă. Rahel, lipsită de copii, a devenit invidioasă pe sora sa și i-a spus lui Iacov: "Dă-mi copii, iar de nu, voi muri."
Iacov s-a supărat și a răspuns; "Au doară eu sunt Dumnezeu, Care a stârpit rodul pântecelui tău?" Rahel a adăugat: "Iată roaba mea Bilha; intră la ea şi ea va naşte pe genunchii mei şi voi avea şi eu copii printr-însa." (Geneza 30:1–3)
Iacov a luat-o pe Bilhah drept concubină; aceasta a rămas gravidă și a născut un băiat, pe care Rahel l-a numit Dan. Bilhah a rămas gravidă a doua oară, născând un alt băiat, numit de Rahel, Naphtali (נַפְתָּלִ -Naftali).

Într-o zi, Reuben, cel mai mare fiu al lui Iacov cu Leah, a adus niște mandragore de pe câmp, oferindu-i-le mamei sale. Rahel a vazut mandragorele și i-a spus acesteia: "Dă-mi şi mie din mandragorele fiului tău!" Leah a răspuns: "Nu-ţi ajunge că mi-ai luat bărbatul? Vrei să iei şi mandragorele fiului meu?"
Rachel a replicat: "Nu aşa, ci pentru mandragorele fiului tău, să se culce Iacov noaptea aceasta cu tine." În acea seară, când Iacov s-a întors de la câmp, Leah i-a spus: "Să intri la mine astăzi, că te-am cumpărat cu mandragorele fiului meu." (Geneza 30:14–16)
Leah a rămas însărcinată în acea seară; iar când a sosit timpul, a născut un fiu, numit Issachar (יִשָּׂשכָר - Yisahar, "răsplată"), spunând că l-a numit astfel deoarece: "Mi-a dat răsplată Dumnezeu pentru că am dat bărbatului meu pe roaba mea." (Geneza 30:18)

Spre surprinderea sa, Rahel a rămas și ea însărcinată, dând naștere unui fiu, pe care l-a numit Iosif (יוֹסֵף - Yosef, "Yahweh va adăuga") - "Domnul îmi va mai da şi alt fiu!" - sperând că va mai naște și alți copii (Geneza 30:24).

Despărțirea de Laban

După ce a trecut și a doua perioadă de șapte ani, Iacov i-a spus lui Laban: "Lasă-mă să plec, să mă duc la mine, în pământul meu. Dă-mi femeile mele şi copiii mei, pentru care ţi-am slujit, ca să mă duc, căci tu ştii ce slujbă ţi-am făcut." (Geneza 30:26)
De când se afla acolo, Iacov devenise un om bogat, având multe turme de oi și capre. Fiii lui Laban observaseră averea acestuia și deveniseră invidioși pe el. Până și Laban, simțea Iacov, începuse să se poarte diferit cu el. Iacov și-a chemat soțiile, pe Leah și pe Rahel, spunându-le că a visat un înger al Domnului, care i-a spus că Dumnezeu a văzut ce-i face Laban și că a sosit timpul să plece în țara sa natală.

Leah și Rahel au răspuns: "Mai avem noi oare parte şi moştenire în casa tatălui nostru? Oare n-am fost noi socotite de el ca nişte străine, fiindcă el ne-a vândut şi a mâncat banii noştri? De aceea, toată averea pe care Dumnezeu a luat-o de la tatăl nostru este a noastră şi a copiilor noştri. Fă dar acum toate câte ţi-a zis Domnul!" (Geneza 31:14–16)

Rahel și idolii

Iacov și-a strâns toate bunurile și turmele sale, și-a urcat fii și soțiile pe cămile și a părăsit Paddan-aram (Mesopotamia). Rahel a luat, în secret, idolii tatălui ei, profitând de faptul că Laban era plecat să tundă oile.
Laban a descoperit că Iacov a plecat. Împreună cu oamenii săi, a pornit să-l urmărească, ajungându-l pe acesta și pe familia sa, șapte zile mai târziu, lângă dealurile din Gilead. Laban i-a reproșat lui Iacov faptul că a fugit pe ascuns cu fiicele sale, fără să-l lase să-și ia adio de la nepoții săi.
"Să zicem că ai plecat, pentru că cu mare aprindere doreai casa tatălui tău. Dar atunci de ce mi-ai furat dumnezeii mei?" a întrebat Laban. "M-am temut, căci ziceam: Nu cumva să-ţi iei fetele de la mine şi toate ale mele. Dar la cine vei găsi idolii tăi, acela nu va mai trăi. Caută de faţă cu rudele noastre şi ia tot ce vei găsi al tău la mine!" a răspuns Iacov, neștiind că Rahel a furat idolii (Geneza 31:30–32).

Laban a căutat prin corturi, inclusiv prin cel al Rahelei, dar nu a găsit idolii, deoarece Rahel era așezată pe aceștia. "Să nu se mânie domnul meu că nu mă pot scula înaintea ta, pentru că tocmai acum am necazul obişnuit al femeilor (Geneza 31:35)," s-a scuzat Rahel pentru faptul că nu s-a ridicat atunci când a intrat tatăl ei.
Iacov și Laban au încheiat un legământ, pe care l-au sărbătorit adunând o movilă din pietre, efectuând un sacrificiu și mâncând. Apoi, s-au despărțit în pace: Laban întorcându-se acasă, iar Iacov continuându-și călătoria spre Canaan.

Iacov și familia sa s-au stabilit în apropiere de Șechem. După ce fiii săi, Simeon și Levi, au ucis toți bărbații din Șechem, pentru a răzbuna onoarea surorii lor, Dinah, Iacov a hotărât să se mute cu familia la Beth-el. De acolo, au mers la Ephrath.
Pe drumul spre Ephrath, Rahel, care era din nou gravidă, a născut un băiat, pe care l-a numit Ben-oni (בֶּןאוֹנִי - "fiul durerii mele"), dar Iacov l-a numit Beniamin (בִּנְיָמִין - "fiul sudului"), deoarece era singurul sau copil născut în sud (adică, în Canaan). Toți ceilalți, inclusiv Iosif, fratele drept lui Beniamin, fuseseră născuți în Aram-naharaim.

Rahel a murit, după ce l-a născut pe Beniamin, fiind îngropată pe drumul spre Ephrath. Iacov a ridicat un stâlp de piatră pe mormântul ei.
Ironic, a fost Leah, soția neiubită, cea care-și va găsi odihna veșnică în același mormânt cu Iacov, nu Rahel. După 1.000 de ani, profetul Ieremia a scris că vocea Rahelei s-a auzit la Ramah, jelind cu amărăciune exilul copiilor ei.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

joi, 13 ianuarie 2011

2.1.17 Iacov

Iacov (יַעֲקֹב‎‎ - Yaʿakov) este al treilea patriarh al poporului evreu, fiul lui Isaac și Rebekah, și nepotul lui Abraham, a cărui poveste este spusă în cartea Genezei (25:19 până la sfârșitul cărții). Pentru un ochi critic, povestea lui Iacov din Geneză constituie un amalgam de surse și tradiții diferite. Majoritatea cercetătorilor considera că povestea are ceva fundament istoric; numai câțiva acceptă ideea că Iacov și ceilalți doi patriarhi sunt personaje fictive. Din punctul de vedere al tradiției iudaice, nu este, în nicio circumstanță, Iacov personajul istoric cel care contează, ci Iacov, așa cum apare în Geneză, drept strămoșul celor doisprezece triburi care constituie "copiii lui Israel." În povestea Genezei, Iacov - sau Yaakov în ebraică - este numit așa deoarece la naștere se ținea de călcâiul (akev) fratelui său geamăn, Esau (Geneza 25:25), în vreme ce numele de Israel i-a fost dat de către îngerul cu care s-a luptat (Geneza 32: 25-33).

O luptă între frați

Printre întâmplările frapante din viața lui Iacov, istorisite de Geneză, este și momentul în care Esau îi vinde dreptul său de întâi născut pentru un vas cu "fiertură roşie" (Geneza 25: 27-34); o alta, în care, la instigarea mamei sale, Iacov își păcălește tatăl să-i dea lui binecuvântarea destinată lui Esau (Geneza 27); sau că a fugit de mânia lui Esau la unchiul său Laban, care avea două fete, Rahel și Leah, cu care s-a căsătorit, iar cu cele două concubine, Bilhah și Zilpah, a avut 12 fii cu toate (Geneza 29 și 30); sau că a stat o perioadă în Egipt (Geneza 45 și 46); iar că după moartea sa a fost dus să fie îngropat în țara părinților săi ("țara lui Israel"), în peștera Mahpelah (Geneza 50).

Este un punct controversat faptul dacă naratorul Genezei aprobă sau nu subterfugiul lui Iacov de a primi binecuvântarea datorată fratelui său. Profetul Hosea îl acuză pe Iacov pentru "înlocuirea" (akav, un joc de cuvinte cu numele Yaakov) fratelui său, iar în alte lucrări evreiești există ecouri ale dezaprobării stratagemei lui Iacov, dacă nu chiar a dreptului său de a primi binecuvântarea. Pe de altă parte, există multe încercări de a-l apăra pe Iacov, purtarea acestuia fiind considerată onorabilă, având în vedere circumstanțele în care se găsea. Trebuie remarcat faptul că Iacov este văzut de tradiția iudaică reprezentând poporul evreu, așa că atacurile asupra caracterului patriarhului sunt privite deseori ca fiind motivate de sentimente anti-evreiești.

În literatura rabinică, mai ales, figura lui Iacov este alcătuită pentru a reprezenta poporul ca întreg, iar conflictul dintre Iacov și Esau este văzut ca o reflectare a relației încordate tradiționale dintre Roma și evrei - inamici declarați și, totuși, frați. Ulterior, acest conflict este interpretat ca o luptă pentru supremație între creștinism=Esau și iudaism=Iacov. Descrierea lui Iacov, ca find un om care trăiește în corturi, spre deosebire de Esau, care prefera să fie un vânător iscusit, omul câmpiei (Geneza 25:27), este făcută pentru a semnifica faptul că, în timp ce idealul roman este de a rezolva lucrurile în lume, idealul iudaic este să rămână separați de lume, pentru a studia cuvântul lui Dumnezeu în "corturile Torah." Cam același lucru se găsește și în spatele identificării rabinice a îngerului care s-a luptat cu Iacov, ca fiind îngerul păzitor al lui Esau, astfel narațiunea reprezentând lupta dintre idealurile spirituale ale Romei și ale Iudeei. Acest episod, în care îngerul îi dislocă șoldul lui Iacov, se încheie cu versetul (32:33): "De aceea fiii lui Israel până astăzi nu mănâncă muşchiul de pe şold, pentru că Cel ce S-a luptat a atins încheietura şoldului lui Iacov, în dreptul acestui mușchi." [De fapt, formularea din textul masoretic este "el a atins" (נָגַע - ngo).] Printre legile alimentare există regula ca mușchiul sau tendonul de la șold (gid ha-nașeh) să nu fie mâncat, iar tendonul este extras cu grijă din carnea animalului înainte de a fi vândută drept carne cușer.

Stâlpul Adevărului

Declarația din Talmud (Taanit 5b), că Iacov nu a murit, în vreme ce vorbește despre îmbălsămarea și îngroparea lui Iacov, nu spune de fapt că, așa cum spune în cazul altor patriarhi, acesta nu a murit, ci are în mod evident un sens metaforic. Totuși, în Evul Mediu a fost luată ad-literam, și a apărut legenda conform căreia Iacov nu a murit și, de fapt, acesta așteaptă răbdător, în peștera Mahpelah, izbăvirea finală a copiilor săi; aici există o asemănare cu legendele despre regele Arthur și alte povești despre eroi populari din alte culturi.

În doctrina kabbalistică din Sefirot, în atributele Divinității, Iacov reprezintă atributul cunoscut drept Tiferet (תפארת - frumusețe, împodobire). Zoharul consideră fiecare patriarh ca reprezentând unul dintre atributele Sefirot: Abraham, Hesed, bunătatea divină; Isaac, Gevurah, judecata divină; iar Iacov, Tiferet, atributul prin care este adusă armonia între bunătate și judecată.

Prin urmare, Abraham este "stâlpul bunătății;" Isaac, "stâlpul judecății;" iar Iacov, "stâlpul adevărului," de vreme ce adevărul este descoperit atunci când principii aparent contradictorii coincid. În Kabbalah Luriană, cele două soții ale lui Iacov reprezintă cele două aspecte diferite ale elementului feminin al Divinității, Sefirah Malkut, Suveranitatea, cunoscută și drept Șekhinah (שכינה). Deja în literatura rabinică exista o tentativă de a-l ridica pe Iacov la ceea ce se apropia de un rang divin, așa ca atunci când se spune că imaginea lui Iacov este gravată pe tronul divin. Totuși, aici (în Kabbalah Luriană) doar imaginea lui Iacov se găsește pe acel tron. Kabbalah este oarecum prea puțin rezervată. În timp ce în Kabbalah, în general, patriarhii nu sunt altceva decât simboluri pentru Sefirot, totuși, legat de Moise (care reprezintă tot Tiferet) și Iacov se spune în Zohar că aceștia au devenit "însoțitorii Șekhinah," Moise chiar din timpul vieții, iar Iacov după moarte. Asupra acestui aspect, profesorul Naftali Tishby remarca: "Aici putem observa procesul tranziției de la un statut normal simbolic la identificarea simbolului propriu-zis cu obiectul simbolizat, iar acest lucru duce aproape la zeificarea celor mai importanți patriarhi." Tishby califică în mod corect această idee extraordinară, atunci când spune "aproape," de vreme ce nicăieri în literatura iudaică nu se găsește ceva măcar asemănător cu doctrina creștină a Întrupării.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

luni, 3 ianuarie 2011

2.1.16 Eliezer

Eliezer din Damasc (דַּמֶּשֶׂק אֱלִיעֶזֶר) a fost administratorul casei lui Abraham și moștenitorul său prezumtiv, înaintea nașterii lui Isaac. Atunci când Abraham a văzut că fiul sau Isaac avea deja patruzeci de ani și era încă necăsătorit, a hotărât că a sosit timpul să-i găsească o soție. A decis să-l trimită pe servitorul său credincios, Eliezer, la rudele sale din Haran, Mesopotamia, cu instrucțiuni precise de a-i aduce o mireasă lui Isaac.
Eliezer a luat cu el zece cămile, încărcate cu daruri și provizii, și a plecat către orașul Nahor. În afara orașului, a pus cămilele să îngenuncheze lângă un puț și s-a rugat:

"Doamne Dumnezeul stăpânului meu Avraam, scoate-mi-o în cale astăzi şi fă milă cu stăpânul meu Avraam! Iată, eu stau la fântâna aceasta şi fetele locuitorilor cetăţii au să iasă să scoată apă. Deci fata căreia îi voi zice: Pleacă urciorul tău să beau şi care-mi va răspunde: 'Bea! Ba şi cămilele toate le voi adăpa până se vor sătura,' aceea să fie pe care Tu ai rânduit-o robului Tău Isaac şi prin aceasta voi cunoaşte că faci milă cu stăpânul meu Avraam" (Geneza 24:12–14).

Abia terminase ceea ce a avut de spus, când s-a apropiat Rebekah, cu un urcior pe umăr. După ce aceasta și-a umplut vasul cu apă, Eliezer s-a îndreptat către ea și a întrebat-o dacă poate să bea puțină apă. "Bea, domnul meu!," a răspuns Rebekah (Geneza 24:18).

După ce acesta a băut, Rebekah a adăugat: "Şi cămilelor tale am să le scot apă până vor bea toate" (Geneza 24:19)." Eliezer i-a oferit apoi un inel și două brățări de aur și a întrebat-o: "A cui fată eşti tu? Spune-mi, te rog, dacă se află în casa tatălui tău loc, ca să rămânem?" Aceasta i-a răspuns, "Sunt fata lui Batuel (Bethuel) al Milcăi (Milcah), pe care ea l-a născut lui Nahor. Avem şi paie şi fân mult şi la noi este şi loc, ca să rămâneţi" (Geneza 24:24–25)."

Eliezer a fost primit în casa rudelor lui Abraham. Acolo le-a povestit acestora cine este și de ce a venit. Fratele Rebekăi, Laban, și tatăl acesteia, Bethuel au răspuns atunci: "De la Domnul vine lucrul acesta şi noi nu-ți putem spune nimic nici de bine, nici de rău. Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o şi du-te şi să fie soţia fiului stăpânului tău, cum a grăit Domnul! (Geneza 24:50–51)."

Eliezer, auzind aceste cuvinte s-a închinat Domnului până la pământ. Apoi a scos alte obiecte din argint și aur și îmbrăcăminte și le-a oferit Rebekăi. De asemenea, le-a oferit cadouri lui Laban și mamei acestuia. După asta, Eliezer și oamenii săi au mâncat și au băut, odihnindu-se apoi peste noapte.
În dimineața următoare devreme, aceștia au anunțat că doresc să plece. Mama Rebekăi și Laban l-au rugat pe Eliezer s-o mai lase pe Rebekah să mai stea cu ei încă zece zile.

"Nu mă zăboviţi! Căci Domnul m-a făcut să izbutesc în calea mea; lăsaţi-mă să mă duc la stăpânul meu!," a răspuns Eliezer (Geneza 24:56). Au chemat-o pe Rebekah și i-au spus: "Vrei să te duci oare cu omul acesta?" Rebekah a răspuns: "Mă duc!" (Geneza 24:58). Apoi aceasta, dădaca sa Deborah, și servitoarele sale, s-au urcat pe cămile și l-au urmat pe Eliezer, în vreme ce rudele ei o binecuvântau.

Eliezer o găsește pe Rebekah la o fântână, la fel cum a găsit-o Abraham pe Keturah la fântâna din Sheba, la fel cum Moise a găsit-o pe Zipporah la o fântână care era sacră pentru descendenții lui Abraham, midianiții.
Unele versiuni ale Bibliei nu îl menționează în mod clar pe Eliezer. Biblia Noului Ierusalim (ulterioară Vulgatei) conține doar acest verset: "De vreme ce nu mi-ai dat fii, a continuat Abraham, iată sluga mea va fi moştenitor după mine" (Biblia Noul Ierusalim Geneza 15:3).


Versiunile care au urmat Septuagintei, au oferit însă unele detalii suplimentare: "Stăpâne Doamne, ce ai să-mi dai? Că iată eu am să mor fără copii şi cârmuitor în casa mea este Eliezer din Damasc, fiul lui Masek, servitoarea mea." Acest lucru indică faptul că Eliezer ar fi putut fi fiul lui Abraham, cu o servitoarea de-a sa, similar poveștii cu Hagar. Dacă ar fi să acceptăm această interpretare, atunci Abraham a avut nouă fii: Işmael, Eliezer, Isaac, Yoktan, Zimram, Medan, Midian, Işbak și Șuah.

Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că "din Damasc" reprezintă o adnotare a textului. Această adnotare este însă conținută și de către TaNaKH, Biblia Iudaică. Este totuși o precizare interesantă, deoarece ne duce cu gândul către originile siriene ale Sarei, indicând faptul că Sarah este cea al cărei fiu a fost promis de Dumnezeu. Isaac a moștenit averea lui Abraham, dar liniile care coborau din Șem și Ham au continuat prin căsătorie, iar fiul promis (Isaac) și Isus Christos vor proveni din Abraham prin ambele sale soții. Acest lucru ne duce către promisiunea lui Dumnezeu, cum că urmașii lui Abraham vor fi numeroși ca stelele (Geneza 15:5).

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

miercuri, 29 decembrie 2010

2.1.15 Rebekah

Rebekah (רִבְקָה - Rivqah), fiica lui Bethuel, nepotul lui Abraham, a fost soția lui Isaac și mama gemenilor Esau și Iacov. Atunci când a văzut că fiul său are deja patruzeci de ani și este tot necăsătorit, Abraham a hotărât că a sosit timpul să găsească o soție pentru fiul său.
Abraham l-a trimis pe servitorul său credincios, Eliezer (posibil, Eliezer din Damasc - דַּמֶּשֶׂק אֱלִיעֶזֶר), la rudele sale din Haran, în Mesopotamia, cu instrucțiuni să se întoarcă cu o mireasă pentru Isaac, deoarece nu dorea ca fiul său să se căsătorească cu o fată localnică, o canaanită.

Adăparea cămilelor

Eliezer a luat cu el zece cămile încărcate și a plecat către orașul Nahor. Atunci când au ajuns acolo, acesta a făcut cămilele să îngenuncheze lângă o fântână în afara orașului și a grăit:
"Doamne Dumnezeul stăpânului meu Avraam, scoate-mi-o în cale astăzi şi fă milă cu stăpânul meu Avraam! Iată, eu stau la fântâna aceasta şi fetele locuitorilor cetăţii au să iasă să scoată apă. Deci fata căreia îi voi zice: Pleacă urciorul tău să beau şi care-mi va răspunde: 'Bea! Ba şi cămilele toate le voi adăpa până se vor sătura,' aceea să fie pe care Tu ai rânduit-o robului Tău Isaac şi prin aceasta voi cunoaşte că faci milă cu stăpânul meu Avraam" (Geneza 24:12–14).
Abia terminase e vorbit, când a venit Rebekah, purtând un urcior pe umăr. Aceasta a mers la izvor, și-a umplut urciorul și s-a îndreptat către oraș. Eliezer a alergat la aceasta și a întrebat-o dacă poate să bea din urciorul ei. "Bea, domnul meu!," i-a spus aceasta. După ce acesta a băut, Rebekah a adăugat: "Şi cămilelor tale am să le scot apă până vor bea toate" (Geneza 24:18–19).

Eliezer a privit-o în tăcere, în timp ce aceasta îi adăpa cămilele. Apoi i-a oferit un cercel (în traducerile ortodoxe este un inel, dar cel mai probabil era vorba despre un inel pentru nas) și două brățări din aur, rugând-o: "A cui fată eşti tu? Spune-mi, te rog, dacă se află în casa tatălui tău loc, ca să rămânem?"
Aceasta i-a răspuns, "Sunt fata lui Batuel (Bethuel) al Milcăi (Milcah), pe care ea l-a născut lui Nahor. Avem şi paie şi fân mult şi la noi este şi loc, ca să rămâneţi" (Geneza 24:23–25). Eliezer s-a aplecat și i-a mulțumit Domnului pentru că l-a ghidat către casa rudei stăpânului său.

Rebekah a alergat la casa mamei sale și a povestit rudelor despre ce s-a întâmplat. Fratele ei, Laban, a văzut cercelul și brățările pe mâinile surorii sale și a alergat la fântână să-l invite pe Eliezer să vină la ei.
Eliezer a intrat în casă, în timp ce cămilele sale au fost descărcate și li s-au dat paie. A fost adusă apă pentru spălarea picioarelor lui Eliezer și ale oamenilor care veniseră cu el. I-a fost adusă mâncare, dar acesta a refuzat să mănânce până când nu le-a spus că l-a trimis Abraham, să găsească o mireasă pentru fiul și moștenitorul său, precum și despre faptul că a realizat că Rebekah este cea aleasă.

Laban și Bethuel au răspuns: "De la Domnul vine lucrul acesta şi noi nu-ţi putem spune nimic nici de bine, nici de rău. Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o şi du-te şi să fie soţia fiului stăpânului tău, cum a grăit Domnul" (Geneza 24:50–51).
Eliezer, auzind aceste cuvinte s-a închinat Domnului până la pământ. Apoi a scos alte obiecte din argint și aur și îmbrăcăminte și le-a oferit Rebekăi. De asemenea, le-a oferit cadouri lui Laban și mamei acestuia. După asta, Eliezer și oamenii săi au mâncat și au băut, odihnindu-se apoi peste noapte.
În dimineața următoare, aceștia au anunțat că doresc să plece. Mama Rebekăi și Laban l-au rugat pe Eliezer s-o mai lase pe Rebekah să mai stea cu ei încă zece zile.

"Nu mă zăboviţi! Căci Domnul m-a făcut să izbutesc în calea mea; lăsaţi-mă să mă duc la stăpânul meu!," a răspuns Eliezer (Geneza 24:56). Au chemat-o pe Rebekah și i-au spus: "Vrei să te duci oare cu omul acesta?" Rebekah a răspuns: "Mă duc!" (Geneza 24:58) Apoi aceasta, dădaca sa Deborah, și servitoarele sale, s-au urcat pe cămile și l-au urmat pe Eliezer.

Iacov și Esau

Isaac se plimba pe câmp, în seara în care a văzut cămilele venind către el. Rebekah și-a ridicat privirea și l-a văzut pe Isaac. A coborât de pe cămilă și l-a întrebat pe Eliezer, "Cine este omul acela care vine pe câmp în întâmpinarea noastră?"
Eliezer a răspuns: "Acela-i stăpânul meu" (Geneza 24:65). Rebekah și-a luat vălul și s-a acoperit. Isaac a dus-o în cortul mamei sale, Sarah. S-au căsătorit și Rebekah a devenit o alinare pentru Isaac, care se simțea foarte singur după moartea mamei sale.

Timp de douăzeci de ani, Rebekah nu a putut să aibă copii, până când Isaac, având 60 de ani pe atunci, s-a rugat lui Dumnezeu pentru femeia sa. În timpul sarcinii, Rebekah a simțit cum copiii se zbat în pântecele său, iar Dumnezeu i-a spus că fiecare dintre cei doi băieți va deveni strămoșul unui neam, iar cel mai mare va fi servitorul celui mai mic. Esau (עֵשָׂו - Esav) s-a născut primul, roșu și păros. Câteva clipe mai târziu, s-a născut și Iacov (יַעֲקֹב -Yaʿakov), ținându-l pe Esau de călcâi.

Esau, preferatul tatălui său, a crescut devenind un vânător iscusit, un om simplu, căruia îi plăcea natura, impetuos, nerăbdător și ușor de manipulat de către fratele său. Iacov, favoritul mamei sale, era opusul fratelui său: răbdător, liniștit și căruia îi plăcea să stea acasă.
Esau s-a căsătorit la vârsta de 40 de ani, la fel ca tatăl său, Isaac. Soțiile sale, două femei hitite, pe nume Iudith (Aholibamah) și Basemath (Adah), făceau tot ce puteau pentru a le face viața mizerabilă lui Isaac și Rebekăi.

Anii au trecut, iar Isaac, acum bătrân și orb, a decis să-și binecuvânteze fiul cel mare; dar, mai întâi, a dorit să mănânce. L-a chemat pe Esau și i-a spus: "Iată, eu am îmbătrânit şi nu ştiu ziua morţii mele. Ia-ţi dară uneltele tale, tolba şi arcul, şi ieşi la câmp şi adu-mi ceva vânat; Să-mi faci mâncare, cum îmi place mie, şi adu-mi să mănânc, ca să te binecuvânteze sufletul meu până nu mor!" (Geneza 27:2–4)
Rebekah a auzit discuția și a conceput un plan prin care Iacov să primească binecuvântarea lui Isaac. L-a sfătuit pe Iacov să se deghizeze să semene cu Esau, punându-și hainele acestuia și acoperindu-și bratele și gâtul cu piele de capră, pentru a imita pilozitatea lui Esau. Rebekah a pregătit mâncare și l-a trimis pe Iacov la tatăl său.

Furios pe înșelătoria lui Iacov, Esau a jurat că-l va ucide pe acesta, imediat ce Isaac va muri. Rebekah, pentru a-l proteja pe Iacov de răzbunarea lui Esau, a hotărât să-l trimită la fratele ei, Laban, în Haran. A mers la Isaac și s-a plâns că este scârbită de viață din cauza soțiilor hitite ale lui Esau, adăugând că dacă și Iacov își va lua o soție localnică, ea nu va mai avea motive să trăiască.
Isaac l-a chemat pe Iacov, l-a binecuvântat și i-a spus: "Să nu-ţi iei femeie din fetele Canaaneilor; Ci scoală şi mergi în Mesopotamia [Paddan-aram] în casa lui Batuel, tatăl mamei tale, şi-ţi ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale..." (Geneza 28:1–2).

Anii au trecut, iar Deborah, dădaca Rebekăi, a murit și a fost îngropată lângă Beth-el, sub un stejar. Rebekah a murit și a fost îngropată în peștera Machpelah, unde Abraham și Sarah fuseseră îngropați și unde Esau și Iacov îl vor îngropa, în cele din urmă, pe Isaac, care va muri la vârsta de 180 de ani.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

miercuri, 22 decembrie 2010

2.1.14 Legarea lui Isaac

Akedah a obținut importanță în perioada romană târzie

Akedah (עקדה), sau "legarea lui Isaac", este povestirea din cartea Genezei (22: 1-19) despre Abraham, care la porunca lui Dumnezeu, își duce fiul, pe Isaac, spre a-l oferi pe post de sacrificiu pe muntele Moriah. Abraham își leagă fiul (de aici și "legarea lui Isaac") de altar și este gata să efectueze fapta cumplită, când un înger îi apare și îi spune să lase mâna, promițându-i că urmașii săi vor spori.

Nu există vreo altă referire la acest episod altundeva în Biblie. Nici nu figurează în cadrul literaturii iudaice post-biblice până în secolul al III-lea A.D. Unii comentatori ai Bibliei au considerat povestea ca fiind un protest împotriva sacrificului uman, momentul semnificativ fiind intervenția îngerului pentru a preveni uciderea, un act obscen pe care Dumnezeu, spre deosebire de zeitățile păgâne, îl urăște și nu l-a intenționat niciodată.

Dar în interpretarea iudaică tradițională, Akedah constituie o paradigmă pentru martiriul evreilor; poporul evreu este mereu pregătit să renunțe la viața de dragul sfințirii (preamăririi) numelui divin (Kiddush HaShem - קידוש השם‎).

Cea dintâi dovadă documentară a milei

În ziua judecății de Rosh Hashanah la începutul anului, Dumnezeu este implorat să arate milă pentru poporul său, prin prisma acceptării lui Abraham de a-și sacrifica fiul. Un fragment dintr-o rugăciune rostită în această zi sună așa: "Adu-ți aminte de noi Doamne Dumnezeul nostru, legământul și agapa și jurământul care le-ai făcut față de Abraham, părintele nostru, pe muntele Moriah... Astfel ca mila Ta să întreacă mânia Ta asupra noastră; în mărirea Ta fie ca înfricoșata Ta pedeapsă să se abată de la poporul Tău, orașul Tău și moștenirea Ta."

"Orașul Tău" din rugăciune este o referire la tradiția antică potrivit căreia muntele Moriah, locul Akedah, este amplasamentul din Ierusalim pe care a fost construit Templul. Astfel, contrar teoriei "sfârșitului fericit," viziunea tradiționalistă, indiferent dacă este corectă istoric sau nu, este apropiată de cea a lui Kierkegaard, care interpretează Akedah ca o ilustrare a cât de departe este dispus un "cavaler al credinței" să meargă în cadrul "suspendării teleologice a eticii."

Nu s-a întors niciodată?

Există însă niște aspecte controversate ale poveștii Akedah. De ce, de exemplu, nu există vreo menționare a lui Isaac întorcându-se cu tatăl său după ce a fost înlocuit cu berbecul? Se spune despre Abraham că s-a întors împreună cu slugile sale (flăcăi - בחורים, în Biblia Iudaică), dar nu se spune nimic despre Isaac. Abraham Ibn Ezra (comentator al Bibliei din secolul al XII-lea) a afirmat că îngerul a venit prea târziu și, de fapt, Isaac a fost ucis de Abraham. Potrivit acestuia, Isaac care reapare în poveștile ulterioare, fusese înviat din morți.

Dar Shalom Spiegel, într-un eseu faimos ("Ultima încercare"), arată că o astfel de opinie a ajuns să fie foarte des întâlnită în Evul Mediu, posibil pentru a nega faptul că sacrificarea lui Isaac era mai prejos de cea a lui Isus; sau ca o reflectare a condițiilor de trai din Evul Mediu, când comunitățile evreiești au fost deseori martirizate și necesitau un model mai tragic decât cel al unui sacrificiu doar în intenție, nedus până la capăt.

Analizând intențiile lui Dumnezeu

Cu toate acestea, în literatura teologică se afirmă în mod constant faptul că Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca Abraham să-l sacrifice cu adevărat pe Isaac. Un comentariu talmudic asupra versetului Ieremia 19:5 susține că "ceea ce Eu nu le-am poruncit" se referă la sacrificiul fiului lui Meșa, regele Moabului (Cartea a patra a Regilor 3: 27); iar "nici le-am grăit" se referă la fiica lui Ieftae (Judecători 11:31); iar "ceea ce nici prin minte nu Mi-a trecut" se referă la sacrificiul lui Isaac, fiul lui Abraham.

Philo (un cărturar și comentator evreu al Bibliei din secolul I A.D.) merge spre cealaltă extremă, apărând Akedah împotriva acuzației că aceasta nu este deloc unică, din moment ce în istoria omenirii mulți oameni au fost pregătiți să-și sacrifice viețile lor și ale copiilor lor pentru o cauză în care au crezut. Ca, de pildă, adoratorii lui Moloh, care-și sacrificau proprii copii, și care au fost condamnați de către Moise, sau femeile indiene care acceptau de bună-voie să participe la Sati (auto-sacrificare). Philo susține că sacrificiul efectuat de Abraham a fost fără precedent, în sensul că nu a fost determinat de motive precum obiceiurile, onoarea sau frica, ci numai de dragostea sa față de Dumnezeu.

A testa sau a nu testa

O altă caracteristică încurcată a Akedah este declarația deschisă că Dumnezeu l-a testat pe Abraham, ca și cum scopul acesteia ar fi fost furnizarea de informații lui Dumnezeu despre credința lui Abraham, pe care nu le deținea anterior. Conform lui Maimonides ("Călăuza şovăielnicilor", 3. 24) cuvintele "Dumnezeu l-a testat pe Abraham" nu înseamnă că Dumnezeu l-a supus pe Abraham unui test, ci a dorit ca exemplul lui Abraham să servească drept un caz al limitelor extreme a iubirii și fricii față de Dumnezeu. Nahmanides (cunoscut și sub numele de Ramban, un rabin spaniol din secolul al XIII-lea), pe de alta parte, susține că Dumnezeu știa dinainte cum se va comporta Abraham, dar, din punctul de vedere al lui Abraham, testul era adevărat, de vreme ce a trebuit să fie recompensat nu numai pentru potențiala ascultare a poruncii divine, ci și pentru îndeplinirea efectivă a acesteia. Implicațiile Akedah sunt acelea că, în pofida a ceea ce pare o contradicție, omnisciența divină este compatibilă cu liberul arbitru uman.

Faptul că Abraham a mers la Akedah cu "frică și tremurând" (titlul lucrării lui Kierkegaard asupra subiectului) este exprimat într-o legendă talmudică, care spune că Abraham, pe drumul către munte, s-a întâlnit cu Satan, care a încercat să-l oprească, susținând că Dumnezeu i-a promis că viitorul său, și viitorul învățăturilor sale despre singurul Dumnezeu, va depinde de Isaac, iar acum este pe cale să încalce această promisiune.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

luni, 13 decembrie 2010

2.1.13 Ișmael

Ișmael (יִשְׁמָעֵאל - Yișma'el) a fost fiul lui Abraham și al concubinei acestuia, egipteanca Hagar, servitoarea Sarei. După ce Hagar a rămas gravidă, aceasta s-a purtat insolent față de Sarah, care în schimb a umilit-o. Hagar a fugit în deșert, unde un înger i-a apărut și a anunțat-o că va avea un fiu care va fi numit Ișmael, pentru că Dumnezeu i-a auzit durerea (Yișma'el - Dumnezeu a ascultat).

Ișmael va crește, devenind un bărbat "sălbatic"; mâna sa va fi asupra tuturor oamenilor, iar mâinile tuturor oamenilor vor fi asupra sa. Hagar se va întoarce la stăpâna sa și, între timp, îi va naștere lui Ișmael. Abraham avea 86 de ani la acea vreme (Geneza 16:16).

Treisprezece ani mai târziu, Dumnezeu îi apare lui Abraham și îl anunță că Sarah va naște un fiu, cu care Dumnezeu va stabili un legământ pe vecie, precum și că Ișmael va fi, de asemenea, binecuvântat și va fi strămoșul unei mari națiuni. Dumnezeu îi poruncește lui Abraham să se taie împrejur, pe el, pe Ișmael și pe toți bărbații din casa sa.

Un an mai târziu, Sarah naște un fiu, care a fost numit Isaac. Într-o zi, Sarah, văzându-l pe Ișmael râzând de ea, îi cere lui Abraham să-i alunge pe Hagar și pe fiul acesteia și să-l declare pe Isaac drept singurul său moștenitor. Abraham îl iubea pe Ișmael și nu dorea să îndeplinească dorința Sarei, dar Dumnezeu îi va spune să facă ce voia aceasta, reasigurându-l că urmașii săi prin Ișmael vor deveni o mare națiune.

Abraham s-a trezit a doua zi devreme, i-a dat Hagarei pâine și apă, și a trimis-o în deșert cu fiul său. Hagar și Ișmael au rătăcit prin pustiul din Beer-sheba. În scurt timp, au terminat toată apa din burduf, iar Hagar, nedorind să-și vadă fiul murind de sete, l-a lăsat sub un tufiș și a plecat la o distanță oarecare, lamentându-se și plângând.

Dumnezeu aude plânsetul Hagarei și îi trimite un înger care-i spune să nu se teamă. Fiul acesteia, spune îngerul, va crește spre a deveni strămoșul unui mare popor. Dumnezeu îi deschide ochii și Hagar vede o fântână cu apă în apropiere. Aceasta își umple burduful și îi oferă o gură de apă copilului.

Ișmael a crescut în pustiu, devenind un vânător priceput, căsătorindu-se cu o fată egipteană, aleasă pentru el de mama sa, Hagar. Abraham a murit la vârsta de 175 de ani. Ișmael și fratele său vitreg Isaac l-au îngropat într-un mormânt la Machpelah, lângă Sarah.

Ișmael a avut doisprezece fii: Nebaioth, Kedar, Adbeel, Mibsam, Mișma, Dumah, Massa, Hadad, Tema, Yetur, Nafiș și Kedmah, toți aceștia fiind strămoșii unor mari popoare. Fiica sa, Mahalath - numită și Basemath - s-a căsătorit cu Esau, fiul lui Isaac. Ișmael a murit pe când avea 137 de ani.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

luni, 6 decembrie 2010

2.1.12 Hagar

Hagar (הָגָר - Agar), o fată egipteană, a fost sclava soției lui Abraham, Sarah. Fără copii, Sarah i-a oferit-o pe Hagar lui Abraham, care avea 85 de ani, drept concubină, astfel încât să poată avea copii cu soțul său, prin intermediul servitoarei sale. Hagar a tratat-o pe Sarah cu obrăznicie, după ce a rămas însărcinată. Sarah s-a plâns lui Abraham, care i-a spus că Hagar este sclava ei; în consecință, poate să facă cu aceasta ce dorește. Sarah s-a purtat atât de dur cu Hagar, încât aceasta a fugit în deșert.

Un înger a întâmpinat-o pe Hagar la un izvor și i-a spus să se întoarcă la Sarah, profețind că Hagar va avea un fiu care va fi numit Ișmael și că descendenții săi vor fi nenumărați. Hagar se întoarce și, în scurt timp, îi dă naștere lui Ișmael. Paisprezece ani mai târziu, când Abraham avea 100 de ani, Sarah dă naștere unui fiu, care a fost numit Isaac.

Într-o zi, Sarah îl vede pe Ișmael râzând de ea și-i cere lui Abraham să-i alunge pe acesta și pe Hagar și să-l declare pe Isaac drept singurul său moștenitor. Abraham îl iubea pe Ișmael și nu dorea să-i îndeplinească dorința Sarei, dar Dumnezeu i-a spus să facă ce dorea Sarah și l-a reasigurat că descendenții săi prin Ișmael vor deveni, de asemenea, o mare națiune. Abraham s-a trezit dimineața devreme, i-a dat Hagarei niște pâine și apă, apoi a trimis-o în deșert, împreună cu fiul său.

Hagar și Ișmael au rătăcit prin pustiul din Beer-sheba. După ce au terminat toată apa de băut, Hagar, nedorind să-și vadă fiul murind de sete, l-a pus sub un tufiș. Apoi a plecat ceva mai departe (la o bătaie de arc), plângând și lamentându-se.
Dumnezeu i-a auzit plânsetele și a trimis un înger care i-a spus să nu se teamă și că fiul său va ajunge strămoșul unei mari națiuni. Dumnezeu i-a deschis ochii și aceasta a văzut un puț în apropiere. Hagar și-a umplut burduful cu apă și i-a dat să bea copilului.

Ișmael a crescut în pustiu și a devenit un arcaș priceput, căsătorindu-se cu o fată egipteană, aleasă pentru el de către Hagar. Unii cercetători o identifică pe Hagar cu Keturah, femeia cu care s-a căsătorit Abraham după moartea Sarei și cu care a avut șase fii: Zimran, Iokșan, Medan, Midian, Ișbak și Șuah.

Mamă și copil

Hagar este sclava egipteană a lui Sarai, pe care Sarai (ulterior Sarah) i-o oferă lui Abram (ulterior Abraham) drept soție, care va purta un copil considerat fiul Sarei (Geneza 16:3). Cu toate că există o asemănare cu mamele-surogat moderne, acest obicei poate părea bizar. Totuși, textele cuneiforme din primul și cel de-al doilea mileniu Î.Hr. atestă acest obicei în antica Mesopotamie.
Primul text de acest gen, din vechea colonie asiriană din Anatolia, datează din jurul anului 1.900 Î.Hr. Un contract de căsătorie, stipulează faptul că, dacă soția nu poate naște copii în doi ani, aceasta va cumpăra o sclavă pentru soțul său.
Al doilea text, inclus în Codul lui Hammurabi (numărul 146), se referă la căsătoria unei naditu, o femeie, legată de un templu, care nu are voie să nască copii. Soțul acesteia are dreptul de a-și lua o a doua soție, dar dacă aceasta dorește să împiedice asta, îi poate oferi soțului său o sclavă. În lumea vechiului Orient Apropiat, o sclavă putea fi văzută ca un incubator, un fel de uter cu picioare.

Sarai și Abram o consideră pe Hagar astfel și nu-i spun niciodată pe nume. Aceasta, totuși, se consideră o persoană și, odată gravidă, nu o consideră pe Sarai superioară; “ea a început a disprețui pe stăpâna sa” (Geneza 16:4). Cu permisiunea lui Abram, Sarai își redobândește autoritatea asupra lui Hagar. Aceasta o “umilește”, posibil tratând-o ca pe o sclavă obișnuită (Geneza 16:6).

Legile lui Hammurabi admit posibilitatea ca o femeie sclavă gravidă ar putea pretinde egalitatea cu stăpâna ei și permit stăpânei să o trateze ca pe o sclavă obișnuită (legea 146). Asta pare să facă și Sarai. Însă, Hagar nu rămâne pasivă.
În loc să se supună, aceasta fuge în pustiul Șur, unde întâlnește un mesager al Domnului, care-i spune să se supună abuzului Sarei, deoarece va naște un fiu care va fi “asin sălbatic între oameni” (Geneza 16:12). La fel cum asinul sălbatic nu a fost niciodată domesticit, așa și fiul lui Hagar nu va fi supus nimănui și va trăi cu “mâinile tuturor asupra lui” și “va sta dârz în faţa tuturor fraţilor lui” (Geneza 16:12).

Destinul copilului

Vestirea Hagarei de către înger este similară cu vestirea Hannei, mama lui Samson, și a Mariei, mama lui Isus: toate vor avea copii cu destine speciale, iar toate mesajele le sunt adresate personal, nu prin intermediul soților. Cererea lui Dumnezeu ca Hagar să redevină sclavă și să se întoarcă să fie umilită de Sarai pare bizară: de ce ar respecta Dumnezeu dreptul de proprietate asupra libertății persoanelor? Acest lucru este deosebit de ciudat, considerând codul legal al Israelului care, fapt unic în cadrul sistemelor legale antice, specifica faptul că sclavii fugari nu vor fi returnați stăpânilor lor (Deuteronomul 23:15).

Dar discursul îngerului de aici este similar cu discursul lui Dumnezeu față de Abram în Geneza 15:13, care afirmă că descendenții acestuia vor fi înrobiți și umiliți înainte de izbăvire. Ambele fragmente folosesc termenii esențiali prin care Israelul a descris experiența din Egipt. Hagar, sclava din Egypt, prevestește Israelul, viitorii sclavi din Egypt. Până și numele acesteia, Hagar, poate însemna "străin"; Hagar este o străină în casa lui Abram, așa cum va fi Israelul străin (gerim), pe pământ străin. Hagar va fi umilită, așa cum descendenții lui Abram vor fi umiliți, iar Dumnezeu i-a acordat atenție chinului său, așa cum va auzi și chinurile urmașilor lui Abram.

Hagar este echivalentul lui Abram. Dumnezeu îi vorbește direct, făurind o relație independentă de relația lui Dumnezeu cu Abram, iar aceasta îi răspunde astfel. Ea îl numește Dumnezeu “Tu ești El-roi (אלרואי)” (însemnând “cel care mă vede”; Geneza 16:13), iar locul Beer-lahai-roi (“puțul Celui Viu care vede”; Geneza 16:14), apoi se întoarce la casa lui Abram și naște un fiu, pe care Abram (nu Sarai) îl numește Ișmael.

Hagar și Ișmael sunt eliberați la îndemnul Sarei (Geneza 21:9–14). Și aici destinul acestora este similar cu cel al viitorului popor al lui Israel, pentru că sclavii proaspăt eliberați se îndreaptă spre deșert și se luptă cu setea. Dumnezeu îl salvează după aceea pe Ișmael, nu datorită plânsetelor Hagarei sau a promisiunii lui Dumnezeu față de Abram, ci pentru că Dumnezeu aude glasul lui Ișmael (Geneza 21:15–21). Relația lui Dumnezeu cu Hagar este reconfirmată cu fiul acesteia, iar relația lui Dumnezeu cu Abram este reconfirmată cu Isaac și fiul acestuia Iacov.

Precum Iacov, Ișmael are doisprezece fii. Hagar este strămoașa acestor doisprezece triburi ale lui Ișmael (Geneza 25:12–15). Aceasta ar putea fi și strămoașa hagariților (hagareni), locuitori nomazi menționați alături de israeliți în Psalmul 82:6 (Psalmul 83:7 din Biblia Iudaică; vezi de asemenea I Paralipomena 5:10; 27:31).

Coranul, la fel ca unele midrașuri evreiești, o amintește pe Hagar ca fiind o prințesă. În timpurile ceva mai moderne, Hagar este deseori admirată ca un simbol al femeilor asuprite care perseverează.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

luni, 29 noiembrie 2010

2.1.11 Lot

Lot (לוֹט) a fost fiul lui Haran, nepotul lui Terah, Abraham fiind unchiul său (fratele lui Haran). Lot s-a născut în orașul caldeean Ur, un oraș sumerian din Valea Eufratului, în apropiere de Golful Persic. Acesta era a 11-a generație de la Noe, pe linia lui Șem. După moartea lui Haran, Terah l-a luat pe fiul său Abram, nora sa Sarai și pe nepotul său Lot și a plecat în orașul Haran, situat între Eufrat și Tigru, în nordul regiunii Aram, în apropiere de granița modernă dintre Siria și Turcia.

După moartea lui Terah, la vârsta de 205 ani, Abram, care avea 75 de ani atunci, i-a luat pe Sarai și pe Lot plecând către ținutul Canaanului. Abraham a devenit foarte bogat, deținând multe turme de oi, cirezi de bovine și corturi.
Anii au trecut și Lot a devenit și el bogat, deținând multe turme de oi, cirezi de vite și corturi. Lot a continuat să trăiască lângă unchiul său Abram. Vecinătatea lor a provocat unele conflicte între oierii și văcarii acestora, care au început să se certe și chiar să se lupte pentru locurile de pășunat disponibile pentru animalele lor.
Abram, încercând să găsească o soluție la această problemă, a propus ca el și Lot să se separe amiabil și să se deplaseze către noi teritorii. Abram l-a lăsat pe Lot să aleagă primul, iar acesta s-a stabilit în valea fertilă a Iordanului, în apropiere de orașele Sodoma și Gomorah (Amorah).
Abram a plecat către câmpiile din Mamre (Mamvri), lângă Hebron, construind acolo un altar lui Dumnezeu, care și-a reînnoit promisiunea de a-i oferi lui Abram și urmașilor săi tot pământul din fața ochilor lui Abram.

Sodoma și Gomorah

Chedorlaomer (Kedarlaomer), regele Elamului, stăpânea peste mai multe regate. Bera, regele Sodomei, era unul dintre vasalii acestuia. După ce l-a servit timp de 12 ani, Bera s-a revoltat și a format o alianță împreună cu alți patru regi. Chedorlaomer și aliații săi - regele Amraphel din Șinar (Senaar), regele Arioch din Ellasar și regele Tidal din Gutim- s-au luptat cu aceștia în valea Sidimului, în regiunea Mării Moarte, învingându-i. Învingătorii au luat numeroși prizonieri, printre care și Lot, ducându-i în țările lor, alături de toate bogățiile din Sodoma și Gomorah pe care le-au putut căra.

Un bărbat, care a reușit să scape de Chedorlaomer, a venit la Abram si i-a spus că Lot a fost capturat și dus departe. Abram a înarmat 318 dintre servitorii săi și - alături de aliații săi Aner, Eșkol și Mamre - au pornit în urmărirea celor patru regi, ajungându-i în apropiere de orașul lui Dan. Acolo, acesta și-a împărțit oamenii săi în mai multe grupuri, atacând inamicii pe timp de noapte, înfrângându-i și urmărindu-i până la Hobah, lângă Damasc. Abram a reușit să recupereze toate bunurile furate, l-a eliberat pe Lot și l-a adus înapoi la Sodoma cu toate posesiunile sale; femeile și ceilalți prizonieri capturați au fost recuperați, de asemenea.

Ceva mai târziu, Dumnezeu i-a spus lui Abraham că păcatele Sodomei și Gomorei sunt foarte mari și că va distruge aceste orașe. Abram - care se numea atunci Abraham, un nume dat de către Dumnezeu - s-a opus și a negociat cu Dumnezeu, încercând să-l convingă să nu distrugă orașele, deoarece se găseau mulți oameni nevinovați acolo. Dumnezeu i-a promis lui Abraham că nu va distruge orașul dacă va găsi zece oameni nevinovați în Sodoma.
În acea seară, doi îngeri au coborât în Sodoma. Lot, care se afla la poarta orașului, le-a ieșit în întâmpinare și i-a invitat să stea la el. Aceștia, inițial, au refuzat invitația, dar au acceptat după ce Lot a insistat.
Vizitatorii au luat cina cu Lot și familia acestuia, iar când se pregăteau să se culce, niște bărbați din Sodoma au înconjurat casa și i-au cerut lui Lot să-i predea pe vizitatori, pe care intenționau să-i violeze. Lot a ieșit din casă, închizând ușa în urma sa, și i-a implorat să nu comită un astfel de act imoral.
Lot s-a oferit să le dea pe cele două fiice ale sale virgine, să facă ce vor cu acestea. Bărbații din Sodoma au strigat că Lot este un străin și nu are niciun drept să le spună ce să facă. S-au îndreptat către acesta și au încercat să spargă ușa. Vizitatorii l-au tras pe Lot în casă și au închis ușa.

Bărbații de afară au fost loviți de orbire și nu au putut găsi intrarea. Vizitatorii i-au spus lui Lot să-și ia toți membrii familiei sale și să părăsească orașul, deoarece Dumnezeu i-a trimis să-l distrugă. Lot s-a dus la cei doi gineri ai săi și le-a spus să părăsească orașul, deoarece Dumnezeu îl va distruge. Aceștia au râs, crezând că Lot glumește.
A doua zi de dimineață devreme, îngerii l-au grăbit pe Lot să-și ia soția și cele două fiice și să fugă din oraș. Atunci când acesta a amânat inutil, îngerii l-au luat de braț, alături de soția și de fiicele sale, și i-au scos din oraș. Aceștia i-au spus lui Lot și familiei sale să plece spre dealuri și să nu privească înapoi. Lot le-a replicat că nu poate să ajungă atât de departe și a cerut să i se permită să se refugieze într-un mic orășel din apropiere. Îngerii au acceptat și i-au spus că orășelul, pe nume Zoar, nu va fi distrus.

Soarele răsărea deja, atunci când Lot intra în Zoar, iar Dumnezeu arunca o ploaie de pucioasă peste Sodoma și Gomorah, distrugându-le și ucigând toți locuitorii. Soția lui Lot a privit înapoi și s-a transformat într-un stâlp de sare. Lot, temându-se să rămână în Zoar, a părăsit orașul împreună cu fiicele sale, îndreptându-se către dealuri, unde s-au refugiat într-o peșteră.
Cele două surori au crezut că niciun bărbat nu a mai rămas în viață, dar ele erau nerăbdătoare să aibă copii. Acestea l-au îmbătat pe tatăl lor și s-au împreunat cu el. Cea mare a născut un fiu, pe care l-a numit Moab; acesta a fost strămoșul moabiților. Cea mică a născut tot un fiu, și l-a numit Ben-ammi, strămoșul amoniților.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

duminică, 21 noiembrie 2010

2.1.10 Sarah

Geneza conține cea mai mare concentrare de personaje feminine din Biblie (32 de femei numite și 46 nenumite). Motivul acestei concentrări remarcabile de personaje feminine este datorat faptului că Geneza constă într-o serie de povești de familie (inclusiv câteva genealogii). Aceste povești sunt considerate în general de către cercetători drept legende, dar acest lucru nu le separă acestora legătura cu istoria.

Familiile descrise în Geneză ar putea sau nu reprezenta persoane reale, dar aceste portrete literare constituie surse valoroase pentru înțelegerea lumii sociale și culturale care le-a produs. Iar unele indicii din cadrul sferei mai largi a istoriei Orientului Apropiat ne pot ajuta să înțelegem personajele biblice.

Sarah din Biblie

Sarah (שָׂרָה) biblică, soția lui Abraham și matriarha poporului evreu, este un personaj puternic și independent. Atunci când aceasta nu poate avea copii, Sarah ia inițiativa și i-o oferă pe servitoarea sa, Hagar, lui Abraham, pentru ca astfel acesta să poată avea copii prin Hagar, în numele Sarei.

Hagar (הָגָר) rămâne gravidă, iar Sarah observă că este "disprețuită" de către aceasta (Geneza 16:4). Sarah îi aduce la cunoștință această problemă lui Abraham, iar acesta, în loc să decidă ceea ce trebuie făcut, o lasă pe Sarah să aleagă ce va face cu Hagar, spunând: “Iată, slujnica ta e în mâinile tale, fă cu ea ce-ți place!” (Geneza 16:6).

Sarah o umilește pe Hagar, iar aceasta fuge. Hagar ajunge la un izvor, unde un înger al Domnului îi apare. Îngerul îi promite că urmașii ei vor deveni o mare națiune și îi poruncește să se întoarcă la Abraham. Hagar se întoarce și dă naștere unui fiu, Ișmael.

La petrecerea organizată cu prilejul înțărcării lui Isaac, Sarah îl vede pe Ișmael "râzând" (:מצחק - este neclar ce anume făcea acesta) și, din nou, Sarah ia inițiativa. Aceasta îi spune lui Abraham să-l alunge pe Ișmael. Abraham se împotrivește acestui fapt, dar Dumnezeu îi spune: “toate câte-ţi va zice Sarra, ascultă glasul ei” (Geneza 21:12), iar Abraham acceptă și o izgonește pe Hagar și pe fiul acesteia.

În această poveste, Sarah acționează în mod independent, luând inițiativa și hotărând viitorul familiei sale, chiar împotriva dorințelor soțului său. Cum se explică acest comportament independent al Sarei, în cadrul lumii patriarhale biblice în care aceasta trăia? De ce Sarah, femeia, acționează pentru a decide viitorul familiei sale, în vreme ce soțul acesteia, Abraham, este pasiv?
Savina J. Teubal, în lucrarea "Sarah the Priestess" și Tikva Frymer-Kensky, în "Reading the Women of the Bible," analizează dovezile istorice din Orientul Apropiat pentru a răspunde la această întrebare, dar ajung la concluzii diferite.

Sarah preoteasa

Teubal susține faptul că Sarah, asumându-și rolul activ în povestea cu Hagar, păstrează tradiția antică mesopotamiană a preoteselor, o clasă privilegiată de femei care jucau un rol mai important decât soții lor în dirijarea vieții familiilor lor. Sarah, explică Teubal, era o preoteasă în Mesopotamia, înainte de a alege să-și părăsească familia și ținutul natal pentru a călători cu Abraham către Canaan.

Dovezile arheologice arată că atât Ur cât și Haran, orașele din care au emigrat Sarah și Abraham, au fost centre de venerare a zeițelor; imagini ale zeițelor mesopotamiene apar pe fragmentele de ceramică descoperite în ambele zone. Odată ce Sarah ajunge în Canaan, susține Teubal, aceasta se lupta pentru a păstra tradițiile matriarhale din țara sa de origine împotriva societății patriarhale din Canaan. Povestea din Geneză formează astfel un pod între lumea preistorică matriarhală și lumea istorică patriarhală.

Teubal analizează dovezile istorice din Orientul Apropiat pentru a dovedi că, în povestea cu Hagar, Sarah își exprimă rolul său tradițional de preoteasă. Teubal citează paragraful 146 din Codul lui Hammurabi, un cod de legi mesopotamiene antice:

"Dacă un bărbat s-a căsătorit cu o preoteasă [de un anumit grad], iar aceasta i-a oferit o sclavă soțului ei și aceasta naște fii, dacă (ulterior) acea sclavă vrea să devină egală cu stăpâna sa, pentru că a născut fii, stăpâna sa nu o poate vinde; aceasta o poate marca cu semnul sclaviei și o poate socoti laolaltă cu celelalte sclave. Dacă aceasta nu a născut fii, stăpâna o poate vinde."

Purtându-se cu Hagar după cum dorește, Sarah își afirmă autoritatea conferită pentru preotese de către codul legal din țara sa natală. Sarah o ia pe servitoarea sa și i-o oferă drept concubină soțului său. Atunci când Hagar naște, aceasta “vrea să devină egală cu stăpâna sa" - Sarah este disprețuită de Hagar - așa că Sarah “o marchează cu semnul sclaviei,” umilind-o pe Hagar.

Cu toate că Teubal menționează o mulțime de dovezi circumstanțiale în sprijinul teoriei sale, cum că Sarah este o preoteasă mesopotamiană, nu există nicio dovadă directă în textul biblic. Există o altă cale de a explica rolul activ al Sarei în povestea cu Hagar?

Sarah ca o paradigmă

Frymer-Kensky oferă o teorie diferită pentru explicarea comportamentului Sarei. Aceasta susține faptul că documentele datând de la începutul scrisului în lumea sumeriană, arată că patriarhatul era adânc înrădăcinat în Orientul Apropiat antic cu mai mult de 1.500 de ani înaintea Bibliei; poveștile din Geneză nefiind o punte între lumea preistorică matriarhală și istoria patriarhală. Venerarea zeițelor nu a diminuat subordonarea socială concretă a femeilor. Atunci cum poate fi explicat rolul activ, independent, al Sarei și a altor matriarhe în dirijarea vieților familiilor lor?

Frymer-Kensky susține că, deși Biblia descrie o structură socială patriarhală, aceasta conține o ideologie neutră din punct de vedere al genului. Femeile din Biblie sunt subordonate social, dar nu sunt în esență inferioare; acestea au personalități puternice, independente și deseori acționează în direcția influențării cursului evenimentelor.

De ce portretizează Geneza femeile într-o astfel de lumină pozitivă? Frymer-Kensky explică faptul că femeile servesc ca o paradigmă pentru poporul evreu, după distrugerea Templului și alungarea din țara Israelului. Biblia, prin portretizarea personajelor feminine, furnizează un model pentru felul în care poporul evreu, în pofida lipsei puterii politice, nu este în esență inferior și poate juca un rol activ în influențarea istoriei.

Frymer-Kensky interpretează povestea despre Hagar în liniile acestei teorii. Precum Teubal, menționează dovezi istorice din Orientul Apropiat în sprijinul afirmațiilor sale. Aceasta susține că Sarah i-o oferă pe Hagar lui Abraham în conformitate cu tradițiile din Orientul Apropiat antic. Trei contracte de căsătorie din Orientul Apropiat antic afirmă că dacă soția rămâne stearpă după un anumit număr de ani, aceasta îi va oferi soțului o sclavă pentru a naște copii în numele său. Frymer-Kensky menționează și paragraful din Codul lui Hammurabi referitor la preoteasă, dar nu ajunge la concluzia că Sarah era o preoteasă; celelalte contracte de căsătorie descriu o situație similară și nu se referă la preotese.

Dacă Sarah acționează numai în conformitate cu legile din Orientul Apropiat antic, care este semnificația poveștii cu Hagar? Frymer-Kensky susține că Hagar, de asemenea, simbolizează Israelul. Așa cum Dumnezeu îi spune lui Abraham că îi va înmulți urmașii, dar mai întâi aceștia vor ajunge sclavi, tot așa îi promite Hagarei că îi va înmulți descendenții, dar mai întâi trebuie să revină la Abraham pentru a fi exploatată ca sclavă. Povestea despre Hagar arată că drumul către izbăvire trece mai întâi prin înjosire.

Frymer-Kensky și Teubal utilizează dovezi istorice din Orientul Apropiat antic pentru a ajunge la concluzii diferite despre povestea Sarah-Hagar. Teubal susține faptul că Sarah își manifesta rolul său tradițional de preoteasă mesopotamiană, în timp ce Frymer-Kensky susține că atât Sarah cât și Hagar servesc drept paradigme pentru Israel: una exercitând o influență puternică în pofida statului său social secundar, iar cealaltă începând o călătorie către mântuire. Interpretările diferite ale lui Frymer-Kensky și Teubal asupra poveștii Sarah-Hagar oferă două căi de înțelegere a femeilor puternice și independente din Biblie, în contextul lumii patriarhale în care trăiau acestea.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

luni, 15 noiembrie 2010

2.1.9 Împărțirea lui Abraham

Este un lucru obișnuit pentru evrei să se refere cu afecțiune la primul patriarh cu sintagma Avraham Avinu, "Abraham Părintele nostru."

Dacă analizăm portretul lui Abraham din perspectiva exegezei iudaice recente, observăm o serie de adăugiri la biografia acestuia, care par neobișnuite și nu sunt întemeiate în cadrul textului biblic. O examinare mai atentă a circumstanțelor dezvăluie faptul că unele dintre aceste detalii adăugate reflectă unele controverse foarte aprinse, care au preocupat comentatorii evrei pe parcursul a mai multor generații.

Ca un exemplu, să privim la o tradiție rabinică citată adeseori:

Părintele nostru Abraham a examinat întreaga Torah înainte ca aceasta să fie dată poporului lui Israel, așa cum este scris (Geneza 26:5) "Pentru că Avraam, tatăl tău, a ascultat cuvântul Meu şi a păzit poruncile Mele, poveţele Mele, îndreptările Mele şi legile Mele."

(Mișnah, sfârșitul Kiddușin-ului).

Această afirmație, care a fost extinsă pentru a fi aplicată și celorlalți patriarhi, a dat naștere unor mici probleme.
De exemplu, în Geneza 18:7-8, îl găsim pe Abraham grăbindu-se să pregătească masa pentru niște vizitatori, constând dintr-un "viţel tânăr... unt și lapte" - un meniu nepotrivit pentru o masă cușer. Similar, căsătoria lui Iacov cu două surori ar fi trebuit să fie interzisă, conform legilor din Torah.
Este posibilă interpretarea versetului citat de către Mișnah într-o manieră limitată (referindu-se, de exemplu, la legile de bază ale omenirii și la justiția întruchipată de către cele șapte principii ale fiilor lui Noe). Totuși, Mișnah-ul insistă pe faptul că acest lucru se aplică pentru întreaga Torah.

Abraham în creștinism

O posibilă explicație a celor de mai sus poate fi găsită într-o interpretare a unui evreu, care a scris către sfârșitul secolului I A.D. Saul din Tarsus - care a devenit cunoscut lumii drept Paul (Pavel), principalul ideolog al creștinismului timpuriu - a apelat deseori la modelul lui Abraham pentru a-și fundamenta propria credință, cum că respectarea legilor nu duce la salvarea spirituală.
Așa cum este expus în al patrulea capitol al Epistolei către Romani, Pavel indică spre Geneza 15:6: "Şi a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate." Nu a trăit Abraham, argumentează Pavel, înainte de primirea Torei? Din moment ce a trăit, acesta nu putea să-i respecte legile. Cu toate acestea, Dumnezeu îl consideră virtuos!

Într-o expunere tipică "midraşică," Pavel observa faptul că versetul respectiv a fost amplasat înainte de istorisirea circumciziei lui Abraham, tocmai pentru a sublinia că acea circumcizie (care, pentru Pavel, reprezintă respectarea în întregime a ritualurilor) nu este o condiție pentru virtute sau izbăvire, care sunt câștigate prin credință și speranță în Dumnezeu.
În viziunea unor astfel de afirmații făcute de Biserica timpurie despre Abraham, este de înțeles faptul că rabinii au simțit că este esențial să susțină că acesta a fost cu adevărat un evreu care a respectat principiile Torei, chiar înainte ca acestea să devină obligatorii prin revelația de pe muntele Sinai.

Abraham în islam

Creștinii nu au fost singurii care au pretins că sunt adevărații urmași ai lui Abraham. Odată cu apariția islamului în secolul VII, arabii au ajuns să susțină că sunt descendenții patriarhului.
În mod interesant, descrierile vieții lui Abraham din Coran sunt puternic influențate de către tradiția iudaică. Acestea conțin multe evenimente care nu sunt menționate de către textul biblic, precum disputele lui Abraham cu tatăl său, care venera idoli, și conflictul său cu regele Nimrod, care l-a aruncat într-un cuptor aprins. Toate acestea furnizează dovezi suficiente ale faptului că Muhammad a avut învățători evrei.

Povestea akedah (עקדה) - legarea lui Isaac - se găsește de asemenea în Coran (37:103), unde aceasta respectă aproape în conformitate versiunea biblică. Tradiția islamică ulterioară a considerat indiscutabil faptul că fiul sacrificat a fost de fapt Ișmael, strămoșul arabilor.

Totuși, un alt aspect al complexelor legături între iudaism, creștinism și islam este demonstrat de către următorul exemplu.
Legământul între Dumnezeu și Abraham, descris în Geneza 15, este acompaniat de o ceremonie bizară de tăiere în două a unor animale. Versetul 11 spune că, "Şi năvăleau păsările răpitoare asupra trupurilor, iar Avram le alunga."
O antologie midraşică yemenită medievală, Midraş Ha-Gadol, explica acest fapt semnificând că "atunci când Abraham a așezat jumătățile trupurilor una peste cealaltă, acestea au înviat și au zburat," acesta fiind modul lui Dumnezeu de a demonstra lui Abraham dogma învierii morților.
Acest detaliu nu este menționat de nicio sursă talmudică, deși se face referire la el în traducerea în arabă a cărturarului din secolul X, Rav Saadiah Gaon, care a interpretat fraza ebraică "u·ishb ath·m abrm" (וַיַּשֵּׁב אֹתָם אַבְרָם), tradusă de obicei drept "Abram le-a alungat [păsările] departe," ca "Abram le-a înviat."

Cea mai timpurie versiune atestată a legendei pare să fie următoarea:

''Și [adu-ți aminte când] Avraam a zis: "Doamne, arată-mi mie cum îi readuci la viată pe cei morți?!", I-a răspuns: "Tot nu crezi?" El i-a zis: "Ba da! Ci numai să se liniștească inima mea!" El [Dumnezeu] i-a zis atunci: "Ia patru păsări și taie-le mărunt, apoi pune pe fiecare munte o bucată din ele, apoi cheamă-le și ele vor veni la tine în grabă. și să știi că Dumnezeu este Atotputernic, Înțelept!''

Sursa acestei versiuni? Se găsește în Coran (Surat Al-Baqara 2:260).

Pare posibil ca unii comentatori evrei să fi utilizat o tradiție islamică care furniza confirmarea credinței iudaice în înviere. Dorința de a găsi suport biblic pentru importanta dogma a învierii i-a preocupat de mult timp pe rabinii talmudici, iar interpretarea lui Muhammad oferea un text doveditor convenabil. Interpretarea suna atât de "ortodox," încât adevărata sa origine a fost eventual uitată. Nu trebuie însă ignorată posibilitatea ca însuși Muhammad să fi citat o sursă originală iudaică, care nu a fost păstrată în documentele evreiești.

Concluzii

Este evident faptul că toate cele trei religii monoteiste au făcut fiecare aserțiunea "Abraham este părintele nostru." Iar relațiile încurcate dintre aceste religii - inclusiv conflictele și punctele de vedere comune - pot fi depistate prin examinarea interpretărilor date de acestea vieții lui Abraham.
În plus, așa cum s-a întâmplat în decursul istoriei iudaice, interpretările scripturii de către evrei au reflectat deseori îngrijorări urgente, care depășeau cu mult înțelesul versetelor respective.
Din acest motiv, studierea exegezei biblice iudaice oferă o metodă provocatoare de explorare a dezvoltării gândirii și istoriei poporului evreu.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

duminică, 7 noiembrie 2010

2.1.8 Abraham

Numele lui Abraham/Avraham [אַבְרָהָם] (spre deosebire de [numele] Isaac, Iacov, Israel și Iosif) apare numai ca nume personal în Biblie, nefiind o denumire tribală sau locală. În consecință, pare destul de sigur faptul că acesta nu a fost un strămoș eponim. Probabil a fost un personaj istoric înainte să devină o figură a tradiției și legendei.

Dacă este așa totuși este imposibil de stabilit în ce perioadă a trăit acesta. "Abram," (אַבְרָם) cel puțin în forma "Abiram," (אֲבִירָם) este un nume foarte comun, cunoscut în toate perioadele. Este atestat documentar mai ales în epoca târzie a bronzului (1550-1200 Î.Hr.), deși acest lucru ar putea doar o coincidență. Variantele "Abram" și "Abraham" apar în mai multe limbi și dialecte.

Nu se poate determina nici faptul dacă vreuna dintre poveștile biblice despre Abraham are vreo bază istorică. Afirmația că Abraham a venit în Canaan din Mesopotamia nu este neverosimilă din punct de vedere istoric. O astfel de călătorie ar fi putut avea loc în cel puțin o perioadă istorică. Așa cum am văzut, accentuarea faptului că israeliții nu erau canaaniți a fost atât de insistentă încât credința că primul patriarh a venit de pe meleaguri străine putea să fi apărut ca parte a unui hotar etnic, care a caracterizat dezvoltarea tradiției.

Totuși, legăturile între familia lui Abraham și orașul Haran din nordul Mesopotamiei (Eski Harran sau "Vechiul Haran" în Turcia modernă) sunt foarte explicite în cea mai veche sursă a poveștii (Sursa J. sau Yahwistă). Terah, Nahor și Serug - tatăl lui Abraham, bunicul și străbunicul (Geneza 11:22-26) - par să fie strămoșii eponimi ai orașelor din bazinul râului Balih, lângă Haran.

Toate cele trei nume apar în texte asiriene de la jumătatea primului mileniu Î.Hr., ca nume de orașe sau ruinele unor orașe din regiunile Haran, și anume Til-(sha)-Turahi (ruinele orașului Turah), Ti-Nahiri (ruinele orașului Nahir) și Sarugi. Mai devreme, în al doilea mileniu Î.Hr., il-Nahiri era un important centru administrativ, numit Nahuru. Legătura patriarhală cu această regiune își poate avea rădăcinile în documentele istorice ale culturii amorite din al doilea mileniu Î.Hr.

Abraham este reprezentat ca fondatorul așezămintelor religioase din regiunile Shechem (Geneza 12:7), Bethel /Ai (Geneza 12:8 și 13:4), Hebron (Geneza 13:18), Muntelel Moriah (Geneza 22:2) și Beersheba (Geneza 21:33). Istoricul Benjamin Mazar observa faptul că toate aceste așezăminte se găsesc în hotarele vechiului stat israelit din epoca fierului, faza I (1200-1000 Î.Hr.). Aceste povești îl prezintă pe Abraham ca pe fondatorul majorității lăcașurilor de cult, atât în cadrul tribului Manasseh-Efraim, cât și în cel al lui Iudah, triburile dominante de la nord și sud. Aici îl vedem pe Abraham funcționând ca fondator al unei identități social și religioase comune, unind triburile nordice și sudice.

Cea mai timpurie referire la Abraham ar putea fi numele unui oraș din desertul Negev, menționat de o inscripție a unei victorii a faraonului Şişak I (biblicul Şişac). Campania a avut loc în jurul anului 925 Î.Hr. în timpul domniei lui Rehoboam (Roboam, 3 Regi 14:25-26; 2 Paralipomena 12:2-12). Un loc numit în porțiunea despre Negev a inscripției este "pa'ha-q-ru-a 'i-bi-ra-ma," care se traduce cel mai bine prin "fortăreața lui Abram."

Amplasarea și contextul cronologic al acestui loc face să fie plauzibil faptul că Abram (Avram), cel după care a fost numit orașul, să fie Abram cel din tradiția biblică. Cu toate că această identificare nu este sigură, numele indică prezența și importanța tradiției legate de Abram/Abraham în cel de-al zecelea secol Î.Hr.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA

duminică, 31 octombrie 2010

2.1.7 Noe

Noe (נוֹחַ - Noah; Νωέ în greacă), fiul lui Lameh, era un om virtuos, un om care "mergea pe calea Domnului" (Geneza 6:9). Acesta era neprihănit, în cadrul unei generații a cărei răutate și depravare era atât de mare încât Dumnezeu a regretat facerea omului.

Construirea unei corăbii

Într-o zi, Dumnezeu îi spune lui Noe: "Sosit-a înaintea feței Mele sfârșitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptățile lor, și iată Eu îi voi pierde de pe pământ. Tu însă fă-ți o corabie de lemn de salcâm. În corabie să faci despărţituri și smolește-o cu smoală pe dinăuntru și pe din afară. Corabia însă să o faci așa: lungimea corăbiei să fie de trei sute de coți, lățimea ei de cincizeci de coți, iar înălțimea de treizeci de coți. Să faci corăbiei o fereastră la un cot de la acoperiș, iar ușa corăbiei să o faci într-o parte a ei. De asemenea să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc și sus" (Geneza 6:13–16).

"Iar cu tine voi face legământul Meu," a adăugat Dumnezeu, "şi vei intra în corabie tu şi împreună cu tine vor intra fiii tăi, femeia ta şi femeile fiilor tăi. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă. Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viată împreună cu tine. Iar tu ia cu tine din tot felul de mâncare, cu care vă hrăniţi; îngrijește-te ca să fie aceasta de mâncare pentru tine şi pentru acelea" (Geneza 6:18–21).

Noe a făcut ce i s-a spus și a construit arca. Atunci când arca a fost terminată, Dumnezeu i-a spus lui Noe, "Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea. Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască. De asemenea şi din păsările cerului să iei: din cele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din toate păsările necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să le păstrezi soiul pentru tot pământul. Căci peste şapte zile Eu voi vărsa ploaie pe pământ, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi am să pierd de pe faţa pământului toate făpturile câte am făcut" (Geneza 7:1–4).

Noe, familia sa și toate viețuitoarele alese de acesta au intrat în arcă. Acest lucru s-a întâmplat în a 17-a zi a celei de-a doua luni, pe vremea când Noe avea 600 de ani. Ploaia a continuat timp de 40 de zile, iar apele au crescut și au propulsat arca. Toate creaturile vii au murit, iar până și cei mai înalți munți au fost acoperiți de ape.

După Potop

După 40 de zile, ploaia s-a oprit; iar timp de 150 de zile apele au scăzut treptat, până când arca a acostat pe muntele Ararat, în Turcia de astăzi. Atunci, 40 de zile mai târziu, Noe a deschis fereastra arcei și a trimis un corb, care a zburat și nu s-a mai întors.

Atunci Noe a trimis un porumbel, care nu găsit vreun loc unde să se așeze și a revenit pe arcă. Noe a mai așteptat încă șapte zile și a trimis, din nou, porumbelul. Pasărea a revenit spre seară, având în cioc o ramură verde de măslin.

Noe a așteptat din nou șapte zile și a trimis iarăși porumbelul. De această dată, porumbelul nu s-a mai întors. Noe a privit și a văzut că suprafața solului era uscată. Câteva săptămâni mai târziu, când pământul s-a uscat, Dumnezeu i-a spus lui Noe că poate să iasă din arcă; el, familia sa și toate creaturile vii. Noe a construit un altar pentru Dumnezeu și i-a oferit un sacrificu de mulțumire ("și a luat din animalele cele curate și din toate păsările cele curate și le-a adus ardere de tot pe jertfelnic" - Geneza 8:20).

Dumnezeu i-a spus lui Noe că, "Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului și nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul" (Geneza 9:11).

Dumnezeu a continuat, "Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi și eu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam și de-a pururi, Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine și pământ. Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori, Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura" (Geneza 9:12–15).

Noe a devenit agricultor și a plantat o vie. A băut vinul făcut din struguri, până când a căzut în cortul său și și-a descoperit trupul gol.
Ham a intrat în cort și și-a văzut tatăl dezbrăcat. Acesta a ieșit din cort și le-a spus fraților săi; Șem și Iafet au luat o haină și, mergând cu spatele, au intrat în cort, acoperindu-și tatăl, având în acest timp fețele întoarse în altă direcție pentru a nu-i vedea goliciunea.

Noe s-a trezit, a realizat că Ham l-a tratat cu o lipsă crasă de respect, și l-a blestemat pe Canaan, fiul lui Ham, condamnându-l să fie sclavul fraților săi. Noe a mai trăit 350 de ani după potop și a murit la vârsta de 950 de ani.

Potopul

Marele potop a fost revărsarea de ape cu care Dumnezeu a distrus omenirea (cu excepția lui Noe și a familiei sale) datorita faptelor rele ale acesteia, așa cum este relatat în cartea Genezei (6:9-9:28). Natura mitică a poveștii potopului a fost deseori remarcată, mai ales legată de animalele care vin câte două către arca lui Noe, care nu este o navă uriașă, ci mai degrabă o structură de mici dimensiuni. Mai mult, paralele cu povestea potopului se găsesc în vechile mituri babiloniene, mai ales în Epopeea lui Ghilgameș, în care zeii hotărăsc să distrugă omenirea din cauză că oamenii îi deranjează, făcând prea mult zgomot.

Iudaismul ortodox, care afirmă că întregul Pentauteh este cuvântul Domnului, consideră povestea ca fiind adevărată în toate detaliile sale; deși rabinul J. H. Hertz este pregătit să admită faptul că povestea din Pentauteh este similară cu mitul babilonian. Hertz consideră povestea ca fiind reală. Chiar a existat un potop universal, iar Noe este un personaj istoric, atât mitul babilonian, cât și povestea din Geneza fiind doar niște versiuni diferite ale acelorași fapte.

Chiar și în viziunea care consideră un mit povestea din Geneză, se observă totuși o mare diferență între relatarea monoteistă din Torah și versiunea babiloniană. În mitul babilonian, Ut-Napishtim, Noe babilonian, este salvat de către un zeu al cărui favorit era și va deveni ulterior el însuși un zeu, spre deosebire de varianta biblică, în care Noe este un om virtuos, salvat datorită virtuții sale.

În această viziune, autorii biblici au folosit un mit străvechi pentru a crea propriul lor mit, unul însă cu încărcătură morală conformă tonului monoteist. Mulți cercetători și cărturari evrei moderni, cu toate că recunosc elementele mitice din povestea potopului precum și evidenta proveniență din mitul babilonian, consideră că povestea este, cel puțin parțial, adevărată, deși este imposibil să se determine cât este istorie și cât este legendă.

Dincolo de chestiunea particulară a potopului, întreaga discuție este centrată pe întrebarea în ce măsură Biblia comunică informații infailibile asupra tuturor problemelor, iar această întrebare ne duce la doctrina tradițională conform căreia Torah este "din Ceruri."

Curcubeul

După potop și salvarea lui Noe și a familiei acestuia, Dumnezeu îi arată lui Noe un curcubeu în nori, ca semn al legământului său cu omenirea că nu va mai aduce niciodată un astfel de dezastru pentru a-i distruge (Geneza 9:8-17).


Nahmanides observa că curcubeul este un fenomen natural, așa că povestea nu înseamnă că Dumnezeu a creat curcubeul după potop, ci doar că acesta a hotărât că fenomenul deja existent va servi ca semn al legământului Său de acum încolo. Curcubeul îndreptat în sus denotă, potrivit lui Nahmanides, faptul că săgeata Domnului nu se va mai îndrepta în jos pentru a distruge omenirea.

Talmudul (Berakhat 59a) afirmă că o binecuvântare specială trebuie rostită atunci când este privit un curcubeu. Forma exactă a acestei binecuvântări apare în Cartea Rugăciunilor, astfel: "Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, regele universului, care-și amintește legământul, este fidel legământului Său și își ține cuvântul Său."

Curcubeul este menționat din nou în Biblie în viziunea lui Ezekiel: "Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, așa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ" Iezechiel 1:28).

Este de remarcat maniera circumspectă în care Ezekiel își descrie viziunea chipului slavei Domnului, printr-o comparație. Shlomo Yitzhaki (Rashi), într-un comentariu la versetele 26 și 27 ("Pe bolta de deasupra capetelor fiarelor era ceva care semăna cu un tron şi la înfăţişare era ca piatra de safir; iar sus pe acest tron era ca un chip de om. Şi am mai văzut ceva, ca un metal înroşit în foc, ca nişte foc, sub care se afla acel chip de om şi care lumina împrejur; de la coapsele acelui chip de om în sus şi de la coapsele chipului aceluia în jos se vedea un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur." - Iezechiel 1:26-27), referindu-se la apariția slavei Domnului, urmează învățăturile talmudice: "Nu a fost acordată permisiunea de a analiza semnificația acestui verset."

Talmudul (Hagigah 16a) afirmă că persoana care se uită prea mult la curcubeu va suferi o diminuare a vederii. În Kabbalah, culorile curcubeului reprezintă diversele nuanțe ale Sefirotului. Curcubeul devine astfel în gândirea evreiască simbolul atât al slavei Domnului, cât și manifestarea loialității lui Dumnezeu față de legământul Său cu omenirea și cu poporul lui Israel.

Cuvântul "berit" (בְּרִית) este utilizat atât legământul legat de curcubeu, cât și pentru circumcizie, legământul cu Abraham.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.
VA URMA