Povești controversate în Biblia Iudaică

1. Iudah și Tamar

Geneza 38

Tamar se căsătorește cu doi dintre fiii lui Iudah (Iuda). După ce al doilea moare ea ar trebui să se căsătorească cu al treilea fiu al lui Iudah, dar Iudah amână căsătoria. Așa că Tamar se deghizează într-o prostituată și se culcă cu socrul său, în cele din urmă născând gemeni cu acesta.

2. Șarpele vindecător al lui Moise

Numerii 21:4-9

După ce israeliții se plâng despre cât de grea este viața în deșert sunt loviți de o plagă de șerpi veninoși, care mușcă și ucid mulți oameni. Când israeliții îl imploră pe Moise să intervină în sprijinul lor, acesta face un șarpe sculptat din aramă care îi vindecă pe toți cei care-l privesc.

3. Fiica sacrificată

Judecători 11:29-40

Când un războinic pe nume Iephthah (Ieftae) se găsește în timpul unei bătălii promite că va sacrifica lui Dumnezeu pe oricine îi va ieși în cale să-l întâmpine când ajunge acasă. Din nefericire, această persoană se dovedește a fi fiica sa.

4. Concubina tăiată în bucăți

Judecători 19:22-30

O concubină este violată și lăsată să moară de către un grup de bărbați violenți în orașul Gibeah. Dimineața, când o găsește soțul, acesta o pune pe măgarul său și apoi o taie în 12 bucăți, pe care le trimite în toate colțurile Israelului, pentru a le arăta oamenilor cât de violenți și depravați au devenit.

5. Atenție la hemoroizi

Samuel I 5:9-6:18 (Cartea întâia a Regilor 5:9-6:18)

După ce filistenii capturează chivotul israeliților, îl mută din oraș în oraș deoarece pe unde ajunge, oamenii din zonă capătă... hemoroizi. Eventual, filistenii hotărăsc să returneze chivotul, plătind dobândă sub forma unor șoareci și hemoroizi sculptați în aur.

6. Vrăjitoare și fantome

Samuel I 28:3-25 (Cartea întâia a Regilor 28:3-25)

După ce profetul Samuel moare, regele Saul realizează că tot mai are nevoie de sfaturi de la mentorul său și angajează o vrăjitoare pentru a chema spiritul lui Samuel. Aceasta, în pofida faptului că tocmai Saul era cel care interzisese vrăjitoria în Israel. Când Samuel este ridicat din moarte, acesta îl mustră pe Saul pentru încălcarea regulilor și prezice căderea lui Saul.

7. Amnon și Tamar

Samuel II Capitolul 13 (Cartea a doua a Regilor, capitolul 13)

Amnon și Tamar sunt frați vitregi, ambii fiind copii regelui David. Amnon este înnebunit de Tamar și în cele din urmă o violează. Pentru a se răzbuna, Absalom, un alt fiu al lui David, îl ucide pe Amnon.

8. Eliyahu îi transmite torța lui Elisei

Împărați II Capitolul 2 (Cartea a patra a Regilor, capitolul 2)

Profetul Eliyahu (Ilie) nu moare; acesta este ridicat la ceruri într-un car. Dar, înainte de asta acesta îi dă lui Elisei o porție dublă din spiritul său (orice ar însemna asta), iar Elisei (Elișa) efectuează o serie de miracole, inclusiv trimiterea a doi urși pentru a sfârteca 42 de copii obraznici.

9. Daniel înțeleptul vegetarian

Daniel 1:8-21

Atunci când Daniel și prietenii săi Hananiah (Anania), Mișael și Azariah trăiesc în palatul regelui Nevuchadnetsar (נְבוּכַדְנֶצַּר - Nabucodonosor), aceștia nu doresc să mănânce mâncarea servită (prezumtiv non-cușer) și cer în schimb legume și semințe. Ofițerul responsabil de cei patru se teme că meniul vegetarian îi va slăbi, dar aceștia devin cei mai înțelepți dintre toți oamenii din regat.

10. Numele copiilor lui Hosea

Hosea 1:2-8

Dumnezeu îi poruncește lui Hosea (Osea) să se căsătorească cu o femeie desfrânată, lucru pe care acesta îl face. Când aceasta naște copii, Hosea le pune numele (la îndemnul lui Dumnezeu) Iezreel (Izreel), Lo-Ruhama (Cea neiubită) și Lo-Ami (Nu este poporul Meu).

2.1 Geneza

Bereishit (בְּרֵאשִׁית - La început/Facerea) începe cu crearea lumii de către Dumnezeu, din tohu v'bohu (תֹהוּ וָבֹהוּ), haos și nimic. Dumnezeu cere să se facă lumină, separă întunericul de lumină, creând ziua și noaptea, crează cerul, separă pământul de apă și în cele din urmă umple pământul de creaturi - păsări, pești, animale de uscat și în final bărbatul și femeia. De fapt, Bereishit spune povestea creației de două ori, cu diferențe semnificative între cele două versiuni.

Aproape imediat după crearea omului, apar problemele. Eva este ademenită de către șarpe și încalcă poruncile explicite ale lui Dumnezeu, mâncând din fructul Pomului Cunoașterii Răului și Binelui și încurajându-l pe Adam să facă la fel. Amândoi sunt alungați din Gradina Edenului. Eva naște copii, Cain și Abel, și apoi Cain își ucide fratele și este condamnat să rătăcească pe pământ.

După câteva generații, Dumnezeu hotărăște că omenirea a fost o idee nefericită și decide să șteargă oamenii de fața pământului, salvându-l doar pe Noah (Noe) și familia acestuia. Noah și neamul său sunt salvați, alături de animalele pământului. Eventual, după ce apele potopului se retrag, Noah va oferi un sacrificiu Domnului, care promite că nu va mai repeta niciodată o astfel de exterminare în masă. Totuși, nu după mult timp, oamenii îi testează din nou răbdarea, construind Turnul Babel. Dumnezeu răspunde de această dată împrăștiindu-i în lume și încurcându-le limbile; aceștia vor vorbi de acum în mai multe limbi, neînțelegându-se unii cu ceilalți.

Toate acestea constituie un lung preludiu pentru povestea principală din Bereishit, istoria patriarhilor și a femeilor care au pus bazele poporului evreu: Abraham (Avraam) și Sarah, Isaac și Rebekah, Iacov (Yaʿakov), Leah și Rahel, Iosif (Yosef) și frații săi. Fiecare dintre aceste povești pivotează în jurul unui legământ între Creator și patriarhul generației sale, fiecare implică rătăcirea și exilul sfârșit cu izbăvirea și, în final, cu moartea onorabilă, dar amară. În cel puțin două cazuri, personajele centrale primesc nume noi de la Dumnezeu, indicând transformarea cerută de legământul lor.

Primele cuvinte ale lui Dumnezeu pentru Abram (Avram - numele acestuia la prima întâlnire cu Dumnezeu) sunt "Lekh lekha" (Ieși/Du-te - לֶךְ-לְךָ). Astfel, primul dintre patriarhi este trimis într-o lume ostilă cu mesajul că este numai o singură Divinitate. Dumnezeu le oferă bătrânilor Abram și Sarai un fiu, o dovadă a promisiunii de a face ca sămânța lui Abram să fie la fel de numeroasă ca stelele din cer. Totuși, nici ca Abram, nici ca Abraham (Avraam), patriarhul nu este un servitor docil al Atotputernicului. De fapt, când Dumnezeu hotărăște să distrugă orașele din câmpie, Sodoma și Gomorrah, Abraham pledează cu tărie pentru salvarea acestora și, numai după ce este incapabil să găsească zece oameni virtuoși în acestea, acceptă cu greu decizia lui Dumnezeu.

Abraham/Abram nu este prezentat ca un om perfect. Niciunul dintre patriarhi nu este. Comportamentul său în chestiunea concubinei sale Hagar și a fiului său cu aceasta, Ișmael, pe care-i trimite în deșert la cererea Sarei, este evident greșit. Dacă n-ar fi fost, atunci de ce mesagerul Domnului i-ar fi salvat pe Hagar și Ișmael când mor de sete în pustie, într-o mustrare - nemenționată explicit - a gestului lui Abraham?

Și, în lumina rezistenței acestuia la distrugerea Sodomei și Gomorei, Abraham pare prea dornic să urmeze porunca de sacrificare a fiului său, Isaac, pe muntele Moriah. Și totuși... povestea legării (akeidah) lui Isaac este un bun exemplu al modului complicat al desfășurării și al sfârșitului poveștilor biblice și de ce este periculos să se tragă concluzii care par evidente pe baza interpretării contemporane a unui text antic.

Poate că Abraham crede în Dumnezeu, crede că Atotputernicul nu-i va lăsa fiul să moară. Dumnezeu promisese că va face din descendenții lui Abraham o mare națiune; Abraham probabil crede în acest legământ și este sigur că Dumnezeu nu îl va lua pe Isaac. Dacă acesta este un test al credinței, atunci testul funcționează în ambele direcții. Dumnezeu testează disponibilitatea lui Abraham de a urma o poruncă divină până la capăt, iar Abraham testează bunăvoința lui Dumnezeu de a evita alte vărsări de sânge - de aceasta dată nevinovat - și de respecta legământul.

Isaac este descris amorf, fiind cel mai pasiv dintre patriarhi. În momentele sale importante din Bereishit - Akeidah și viclenia lui Iacov, care duce la obținerea binecuvântării menite pentru fratele său mai mare - acesta este dus de acțiune, nu este declanșatorul acesteia. Caz singular printre patriarhi, Isaac nu-și alege nici măcar soția; servitorul tatălui său o face pentru el. Cunoaștem mai multe despre Rebekah, soția sa, despre dorințele acesteia pentru copii, despre durerea nașterii copiilor ei, despre cum aceasta îl favorizează pe fiul său mai tânăr, Iacov, înaintea celui mare, Esau (Isav). Scopul existenței lui Isaac pare să fie acela de a fi păcălit de către Iacov, să-i dea binecuvântarea datorată primului născut.

Două națiuni se luptă pentru a se naște în pântecele lui Rebekah, Israel și Edom, reprezentați de fiii acesteia, Iacov și Esau. Eventual, mai tânărul Iacov, "omul corturilor," îl va înlătura pe fratele său mai mare Esau, "omul câmpiei," prin negocierea dreptului de întâiul născut și, profitând de vederea slăbită a tatălui lor îmbătrânit, obține binecuvântarea datorată primului născut. Apoi, temându-se de mânia fratelui său mai mare, Iacov pleacă la Beerșeva. La Beerșeva, Iacov se întâlnește și se îndrăgostește de Rahel. Va munci șapte ani pentru presupusul său socru, Laban, numai că va fi păcălit să se căsătorească cu sora mai mare a lui Rahel, Leah. După alți șapte ani de muncă pentru Laban, se va căsători în sfârșit și cu Rahel. Pe drum [înapoi în Canaan], acesta se întâlnește și se luptă cu o ființă misterioasă care se dovedește a fi mesagerul lui Dumnezeu. Către ziuă, mesagerul îl înfrânge, dizlocându-i șoldul, și îl răsplătește cu un nou nume, Israel, o reafirmare a legământului făcut de Dumnezeu cu bunicul său.

Etica purtării lui Iacov față de tatăl și fratele său pun în dificultate omul modern. În ochii noștri, arată ca și cum Iacov, în esență, a săvârșit o fraudă, făcându-l pe tatăl său să-i dea o binecuvântare care-i asigura un drept care nu era al său, și stabilind un târg absurd cu fratele său pentru a obține un drept din naștere pe care nu-l merita. Cărturarii perioadei rabinice nu aveau această problemă. Pentru aceștia, Iacov era în mod evident preferatul lui Dumnezeu. Există numeroase texte în Midrash care-l descriu pe Esau ca fiind un criminal și un ușuratic care desconsiderase dreptul său din naștere și responsabilitățile legământului.

Astfel de explicații ex post facto nu-l satisfac pe cititorul modern; acestea miros a pledoarie părtinitoare. Dar, există și un alt fapt de luat în considerare. Iacov suferă cel mai mult dintre toți patriarhii pentru moștenirea sa. Dacă și-a obținut dreptul din naștere ieftin și binecuvântarea în mod ilicit, acesta plătește pentru acestea la scurtă vreme un preț al durerii, temându-se pentru viața sa, fiind fugar timp de 15 ani, stând în robie, familia i se va destrăma, iar la final, moartea în exil. Pedepsele de la Dumnezeu în Torah nu vin niciodată imediat după greșeală (cu câteva excepții notabile - Adam și Eva și soția lui Lot); mai degrabă, acestea cad peste păcătos mult mai târziu.

Povestea destrămării familiei lui Iacov și povestea lui Iosif și a fraților săi sunt cele mai mari fragmente din Biblie, fiind spuse în patru sidroturi (pericope săptămânale). Iosif are abilitatea interpretării visurilor, ale sale și ale celorlalți, un talent care-i aduce necazuri cu frații săi, dar îl scapă din închisoarea faraonului.

Rădăcina conflictului lui Iosif cu frații săi se găsește în statului acestuia de fiu favorit al lui Iacov. Având în vedere necazurile pe care le-a avut cu fratele și părintii săi, ar fi fost de așteptat ca Iacov să știe mai bine, dar aceasta este o temă recurentă în întreaga Torah. Frații săi îi înscenează moartea și-l vând unei caravane cu sclavi. Iosif sfârșește în Egipt unde, după o serie de nenorociri, abilitatea sa de a interpreta visurile îl ridică la statutul de principal sfătuitor al faraonului. Îndemânarea sa în fața unei foamete prelungite îl ajută pe faraon să-și consolideze puterea peste Egipt și, indirect, îl aduce față în față cu frații săi încă odată. După ce-i chinuie cu acuzații de furt (cu dovezi puse special pentru a-i sprijini acuzațiile), Iosif se dezvăluie în cele din urmă acestora; frații săi îl aduc pe bătrânul Iacov în Egipt și reunesc familia, trăind fericiți până la adânci bătrâneți în Egipt, mai mult sau mai puțin.

Sau cel puțin până când un nou faraon ajunge la putere, care "nu-l cunoscuse pe Iosif." Dar, aceasta este povestea din următoarele patru cărți.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

CAPITOLUL 1. Originea Bibliei

[Capitol reeditat]

Biblia iudaică, cunoscută și sub numele de Mikra (“ceea ce este citit”) sau TaNaKh, un acronim care se referă la împărțirea evreiască tradițională a Bibliei în Torah (Învățătura sau Legea), Nevi’im (Profeții) și Ketuvim (Scripturile), este documentul fondator al poporului lui Israel, descriindu-i originile, istoria și viziunea pentru o societate dreaptă. Cuvântul Biblie, din termenul grecesc "ta biblia" (τὰ βιβλία), înseamnă “cărți.” Acest lucru reflectă faptul că Biblia este o colecție de cărți separate (precum Geneza, Exodul, Deuteronomul, Isaia și altele). În mod similar, alte nume tradiționale pentru Torah, Humash ("din Cinci"), indică faptul că Torah este o carte compusă din alte cinci cărți.

Probabil, concepția noastră referitoare la Biblie ca la o singură carte, este rezultatul existenței acesteia într-un singur volum; în vremurile antice, cărțile erau publicate în manuscrise de dimensiuni reduse. Cuvântul Biblie provine, totuși, din grecescul "ta biblia", care este la plural și înseamnă cărți. Chiar și cărțile propriu-zise ale Bibliei includ mai multe genuri precum narațiunea, poezia, documente legislative, profeții, lucru care face ca privirea Bibliei ca o singură carte unificată să fie dificil de realizat. Reunirea cărților și alegerea celor care să fie incluse în Biblie - și care nu - s-a făcut prin procesul numit canonizare; canonizarea Bibliei Iudaice s-a încheiat către sfârșitul secolului I A.D. Există fragmente și segmente importante din Biblie înainte de această perioadă, dar cel mai vechi manuscris complet datează din secolul IX A.D. Remarcabil totuși după sute de ani de transmitere, textul ajuns în zilele noastre, așa-numitul text masoretic, diferă foarte puțin de fragmentele antice descoperite.

De unde provine Biblia? Tradițional, evreii pretind că toate cele cinci cărți ale Torah au fost revelate lui Moise pe muntele Sinai. Profeții au fost autorii propriilor cărți, la fel și ceilalți cărora le sunt atribuite ("Plângerile" sunt atribuite profetului Ieremia), iar regii David și Solomon au scris fiecare câteva lucrări (de exemplu, "Psalmii" sunt atribuiți regelui David). Contradicțiile interne precum și modificările de limbaj au convins cercetătorii moderni că Torah și alte istorisiri, precum cărțile profeților și unele dintre scrieri, au autori multipli sau redactori, care au editat materialele tradiționale împreună, lăsând unele îmbinări vizibile între surse. Unele teorii critice, care despart Biblia între surse diferite, au fost sugerate inițial de unii teologi creștini, care și-au folosit argumentele pentru a avansa afirmații cum că iudaismul târziu constituia o corupere a religiei biblice antice. De atunci însă mulți cercetători evrei au ajuns la concluzia că, într-adevăr, Biblia a fost editată împreună de mai mulți "redactori," din surse diferite.

Deși Biblia este o carte ușor de citit, complexitatea acesteia face ca un cititor obișnuit să n-o înțeleagă. Un pasaj biblic nu trebuie privit separat, ci în contextul corelării cu alte pasaje. De exemplu, fragmente din Torah au legături cu unele capitole din Profeți sau Scripturi - din punct de vedere canonic, citirea Exodului este primul pas, iar citirea felului în care profetul Ezechiel repovestește exodul este pasul următor; citirea manuscrisului Esterei este primul pas, iar citirea poveștii lui Iosif, pentru a analiza similaritățile, constituie pasul următor.

În mod similar, Biblia poate fi analizată în contextul comparării cu literatura care a fost creată de comunitățile orientale antice. Cum diferă povestea lui Noe de cea a lui Ghilgameș? Cu ce diferă și cu se aseamănă legile din Exodul de Codul lui Hammurabi?

Prin examinarea diverselor interpretări ale Bibliei obținem o perspectivă valoroasă asupra diversității culturilor umane care au căutat să deslușească sensurile acesteia.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Universul fără Big Bang

O nouă teorie explică universul în expansiune fără a invoca mistere precum energia întunecată invizibilă. Dar, scapă și de singularități, de viteza constantă a luminii și de cel mai faimos fenomen astrofizic dintre toate, Big Bangul.

Observarea anumitor supernove la sfârșitul anilor 1990 a condus astronomii la o descoperire neașteptată, că universul se extinde și expansiunea se accelerează. Nu exista nimic în cadrul legilor fizicii care să explice asta, așa că singura soluție a fost energia întunecată - o forță misterioasă, numită astfel, deoarece nu a fost detectată niciodată, deși alcătuiește aproximativ 75% din energia și masa universului pentru a fi responsabilă pentru această accelerare cosmică. Însă existența energiei întunecate slăbește presupusa inviolabilitate a legii conservării energiei, dacă nu chiar o anulează complet. Cosmologic vorbind, asta este o problemă.

Și totuși, așa stângace și improbabilă cum pare, aceasta este cea mai bună explicație pe care am obținut-o observând universul... până acum. Wun-Yi Shu, un fizician la universitatea națională din Taiwan, Tsing Hua, a venit cu o nouă idee îndrăzneață care rezolvă problema energiei întunecate. Pe scurt, teoria susține că universul are trei dimensiuni de bază - masa, timpul și spațiul - iar aceste trei proprietăți pot fi convertite între ele. Wun-Yi Shu propune două noi constante, κ și τ, pe post de factori de conversie între timp și spațiu și, respectiv, între masă și spațiu.

Așadar, ce legătură au acestea cu expansiunea cosmică? Teoria lui Shu afirmă că, pe măsură ce universul se extinde, masa și timpul sunt convertite în spațiu, iar apoi această transformare are loc invers, atunci când universul intră într-o perioadă de contracție. Universul devine atunci un ciclu nesfârșit al expansiunii și contracției, un cosmos etern fără început și fără sfârșit. Așa că, fără energie întunecată... dar și fără Big Bang, de asemenea. Partea pozitivă este că legea conservării energiei devine din nou viabilă.

Big Bangul nu este unica singularitate îndepărtată din existența acestui scenariu - toate singularitățile considerate a se afla în centrul găurilor negre dispar, de asemenea. Și poate cea mai nebunească parte este că noile constante, κ si τ, înseamnă că vechile constante ale lui Einstein, c și G, sunt acum libere să se schimbe în timp. Considerând că c este viteza luminii, iar G este constanta gravitațională, faptul că acestea pot varia este foarte important și poate partea cea mai interesantă a noii teorii.

Shu subliniază că teoria sa a produs deja rezultate pozitive, deoarece explică mai bine problemele cosmologice apărute după confuzia generată de datele obținute de la supernove. Totuși, teoria sa se confruntă cu o problemă majoră - nu poate explica radiațiile cosmice sub formă de microunde existente în univers și care se crede că provin de la Big Bang. Dar, nici comunitatea cosmologilor nu poate găsi vreo dovadă a energiei întunecate, așa că problema rămâne deschisă.

Interesant, dar puțin probabil, aș adăuga eu.

Lucrarea lui Wun-Yi Shu.

Torah - Pericopă cu pericopă

Prima dintre cele Cinci Cărți ale lui Moise începe cu crearea lumii din vid. Se încheie cu ultimele zile ale lui Moise. În fiecare săptămână un sidrah (pericopă din Tora) diferit este citit în dimineața de sâmbătă în sinagogile tradiționale. Urmează o listă a pericopelor din Tora pentru întregul an și un scurt sumar al conținutului acestora.

* Geneza / Facerea

Crearea lumii. Patriarhii - Avraam, Isaac și Iacov. Iacov și fiii săi merg în Egipt. Iacov își binecuvântează fiii înainte să moară.

Pericope săptămânale

Bereshit (1:1-6:8) Lumea este creată în șase zile.

Noe (6:9-11:32) Un potop distruge lumea. Curcubeul Domnului promite că lumea nu va mai fi distrusă complet niciodată.

Lekh-L'kha (12:1-17:27) Avraam părăsește Mesopotamia pentru țara promisă.

Vayera (18:1-22:24) Avraam întâlnește trei îngeri în cortul său și află că soția sa, Sarah, va da naștere unui fiu.

Haye Sarah (23:1-25:18) Sluga lui Avraam găsește o soție potrivită, Rebecca, pentru fiul lui Avraam, Isaac.

Toldot (25:19-28:9) Nașterea lui Esau (Isav) și Iacov. Isaac îl binecuvântează pe Iacov.

Vayetze (28:10-32:3) Dumnezeu îi apare lui Iacov într-un vis. Iacov lucrează 14 ani și se căsătorește cu Leah (Lia) și Rachel (Rahila).

Vayishlah (32:4-36:43) Iacov și Esau - reuniți după douăzeci de ani. Rachel moare și este îngropată la Bethlehem.

Vayeshev (37:1-40:23) Frații lui Iosif îl dezbracă de "de haina cea lungă și aleasă" și îl aruncă într-un puț.

Miketz (41:1-44:17) Iosif interpretează corect visul faraonului și este numit de acesta vicerege (41;41 "Iată, eu te pun astăzi peste tot pământul Egiptului...").

Vayigash (44:18-47:27) Iosif se dezvăluie în fața fraților săi care sunt uluiți.

Vayehi (47:28-50:26) Iacov își binecuvântează fiii. Iosif moare la sfârșitul cărții, la vârsta de 110 ani.

* Exodul / Ieșirea

Israelitii sunt înrobiți în Egipt. Moise primește cele zece porunci. Israeliții construiesc un tabernacul.

Pericope săptămânale

Sh'mot (1:1-6:1) Moise este salvat de fiica faraonului. Dumnezeu îi apare lui Moise la rugul aprins.

Vaera (6:2-9:35) Dumnezeu aduce urgiile asupra egiptenilor. Inima faraonului se împietrește și acesta refuză să-i lase pe israeliți să plece.

Bo (10:1-13:16) Primii născuți ai egiptenilor sunt uciși de Dumnezeu. Israeliții părăsesc în grabă Egiptul și pregătesc azimi (matzah) din aluat nedospit.

B'shalah (13:17-17:16) Apele Mării Roșii se despart în două, spre a le face loc israeliților.

Yitro (18:1-20:23) Ietro (Jethro), socrul lui Moise, îl sfătuiește să numească judecători, pentru a-și ușura sarcina. Moise primește cele zece porunci pe muntele Sinai.

Mishpatim (21:1-24:18) Moise îi învață Legea pe israeliți.

Terumah (25:1-27:19) Este construit tabernaculul.

Tetzaveh (27:20-30:10) Aaron și fiii săi sunt puși să aibă grijă de sfeșnic (menorah). Îmbrăcămintea preoților este descrisă în cele mai mici detalii.

Ki Tissa (30:11-34:35) Israeliții construiesc un vițel de aur; când Moise îl vede, sparge tablele care conțineau cele zece porunci.

Vayakhel (35:1-38:20) Poporul aduce o mulțime de daruri pentru tabernacul, până li se spune să se oprească.

Pekudei (38:21-40:38) Norul de slavă acoperă tabernaculul terminat (cortul adunării).

* Leviticul

Codul preoției; regulile privind sacrificiile, dieta și moralitatea. Sărbătorile și pământul promis.

Pericope săptămânale

Vayikra (1:1-5:26) Dumnezeu dezvăluie legile priind sacrificiul.

Tzav (6:1-8:36) Moise îi numește pe Aaron și pe fiii săi preoți.

Shemini (9:1-11:47) Sunt enumerate regulile privitoare la animalele permise spre a fi mâncate (kosher) și, respectiv, la cele interzise.

Tazria (12:1-13:59) Curățenia și necurățenia sunt definite, cu privire la naștere și lepră.

Metzora (14:1-15:33) Sunt discutate regulile referitoare la purificarea leproșilor după vindecare.

Ahare Mot (16:1-18:30) Mor fiii lui Aaron. Aaron alege prin tragere la sorți un țap pentru jertfă.

Kedoshim (19:1-20:27) Alte legi sunt descrise, inclusiv "Să nu nedreptățești pe aproapele."

Emor (21:1-24:23) Sunt descrise în detaliu sărbătorile.

B'har (25:1-26:2) Sunt discutați anul sabatic și anul jubileu.

B'hukotai (26:3-27:34) Este dezbătută pedeapsa referitoare la respingerea legământului cu Dumnezeu.

* Numerii

Recensământul. Alte legi și reguli. Aventurile evreilor pe drumul către Canaan prin deșert.

Pericope săptămânale

B'midbar (1:1-4:20) Descrierea taberelor israeliților în timpul călătoriei prin deșiert.

Naso (4:21-7:89) Reguli referitoare la nazirei (נזיר) și la binecuvântările date de preoți.

B'ha'alotekha (8:1-12:16) Aprinderea sfeșnicului (menorah). Șaptezeci de bărbați dintre bătrânii poporului sunt aduși să stea cu Moise la cortul adunării.

Shelah (13:1-15:41) 12 spioni sunt trimiși să supravegheze țara Canaanului. Doi dintre aceștia (Iosua și Caleb) se întorc cu un raport pozitiv.

Korah (16:1-18:32) Core (Korach) refuză să accepte conducerea lui Moise și Aaron. Acesta și aliații săi sunt înghițiți de pământ.

Hukkat (19:1-22:1) Sunt enumerate legile privitoare la juninca roșie. Moise lovește o stâncă cu toiagul și țâșnește apă.

Balak (22:2-25:9) Balak, regele Moabului, îl trimite pe Bilaam (Valaam) să-i blesteme pe israeliți. Însă, acesta îi binecuvântează.

Pinhas (25:10-30:1) Fiicele lui Zelophechad (Salfaad) primesc moștenirea tatălui lor. Moise îl alege pe Iosua drept succesor.

Mattot (30:2-32:42) Moise informează căpeteniile tribale cu privire la legile jurămintelor.

Mase (33:1-36:13) Descrierea detaliată a opririlor israeliților pe drumul către țara promisă. Sunt menționate cetățile de refugiu.

* Deuteronomul

O recapitulare a legilor cu unele adăugări. Moise se adresează copiilor lui Israel și le prezintă o serie de avertismente.

Pericope săptămânale

D'varim (1:1-3:22) Moise explică și interpretează legea către popor.

Va’et'hanan (3:23-7:11) Sunt repetate cele zece porunci, cu mici schimbări. Sunt menționate cetățile de refugiu. Prima secțiune din Shema începe cu, "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău."

Ekev (7:12-11:25) Shema continuă cu al doilea paragraf, care se ocupă cu recompensele și pedepsele.

Re’eh (11:26-16:17) Moise își continuă mesajul, spunând poporului că supunerea îi va aduce binecuvântare, în vreme ce neascultarea îi va aduce blesteme.

Shoftim (16:18-21:9) Moise avertizează poporul despre idolatrie. Totodată, le reamintește despre importanța căutării dreptății.

Ki Tetze (21:10-25:19) Moise expune o serie de legi menite să întărească viata de familie și decența umană în Israel. Aceste legi se referă la proprietatea pierdută, la responsabilitatea educațională a părinților față de copii și la blândețea față de animale, printre altele.

Ki Tavo (26:1-29:8) Sunt dezbătute legile referitoare la zeciuială și la panerul cu roadele pământului.

Nitzavim (29:9-30:20) Moise își continuă discursul său de adio, iar Dumnezeu îi spune poporului să aleagă viața.

Vayelekh (31:1-30) Iosua este numit succesorul lui Moise. Moise încheie scrierea Torei.

Ha’azinu (32:1-52) Cântecul de adio al lui Moise.

Capitolul 2. Torah

Pentru evrei, conceptul de "Torah" [תּוֹרָה] este un termen cu un sens mai larg decât al cărților propriu-zise, conceptul delimitat de Torah. Termenul de "Torah" se poate referi la toate învățăturile tradiționale iudaice, dar "Torah" propriu-zisă se referă, de obicei, la Torah "she'bi'ktav", Torah scrisă, cunoscută și sub numele de Humash (cele cinci cărți sau Pentateuh, uneori numită și Cele Cinci Cărți ale lui Moise). Lecturile din Torah, care sunt împărțite în 54 de fragmente (parshiyot - pericopă) săptămânale, au constituit întotdeauna punctul central al slujbei din dimineața de sabat, iar poveștile și legile acesteia se găsesc la baza culturii iudaice.

Torah povestește crearea lumii de către Dumnezeu, alegerea și mărirea familiei lui Abraham (אַבְרָהָם - Avraam) și Sarah (שָׂרָה - Sara) în relația cu Dumnezeu pe pământul Canaanului (כְּנָעַן), exilul și izbăvirea din Egipt a acelei familii devenită națiune, cunoscută ca Israel, precum și călătoriile acesteia prin deșert, până la întoarcerea pe pământul Canaanului. Pe drum, Israelul intră într-o relație de legământ cu Dumnezeu, iar Dumnezeu le dezvăluie multe dintre regulile de guvernare ale unei societăți drepte, precum și pentru stabilirea unei venerări adecvate.

Tradițional, Torah a fost considerată fie ca un document revelat în întregime lui Moise (מֹשֶׁה) de către Dumnezeu pe muntele Sinai (alături de Tora orală, id est Mishnah și alte lucrări ale literaturi rabinice construite pe baza Torei scrise) sau că Moise a completat Torah în timpul călătoriei prin pustie (incluzând cele revelate pe muntele Sinai). Istoricii și criticii literari, observând inadvertențele istorice și repetările, care indică un text mixt, au sugerat că Torah include surse din vremea regelui David și a regelui Solomon (aproximativ 1.000 Î.Hr.), din secolul VII Î.Hr., în timpul domniei regelui Josiah și din secolul VI Î.Hr., în timpul exilului babilonian.

În scrierile profeților și în multe altele, elemente narative din Torah, precum exodul din Egipt, sunt refolosite pentru a crea noi puncte de vedere. Legi din Torah, precum specificul interdicțiilor de sabat, sunt, de asemenea, comentate și constituie fundamentul altor concepții ulterioare. Un alt set de legături între Torah și Profeți este indicat de fragmentele (pericopele) săptămânale profetice (הפטרה - haftarot), care sunt cuplate cu fiecare dintre cele 54 de fragmente (pericope) săptămânale din Torah (פָּרָשָׁת הַשָּׁבוּעַ - Parshat haShavua).

Numele celor cinci cărți ale Torah derivă din limba greacă și descriu conținutul acestora. Numele obișnuit pentru o carte provine dintr-un cuvânt semnificativ, conținut de primele versete ale cărții. Iată care sunt cele cinci cărți, precum și un scurt sumar al acestora:

* Bereishit (בראשית - "La început") / Geneza / Facerea ("Originea") relatează povestea creației, Noe și potopul, precum și alegerea lui Abraham și Sarah și a familiei acestora, ca purtători ai legământului lui Dumnezeu. Povești despre conflicte între frați vitregi și o narațiune lungă despre Iacov și fiul său favorit Iosif, încheiată cu stabilirea familiei în Egipt.

* Sh'mot (שמות - "Nume") / Exodul ("Ieșirea") spune despre cum s-a mărit familia lui Iacov și cum a fost apoi înrobită în Egipt. Copilul Moise (Moses), născut de israeliți, dar adoptat de faraon, devine profetul Domnului, iar după ce aduce cele zece plăgi asupra Egiptului, conduce israeliții prin Marea Roșie către libertate și revelația de la muntele Sinai. Povestea venerării de către israeliți a vițelului de aur, care urmează la scurt timp după revelația de la muntele Sinai, devine aproape neînsemnată prin comparație cu materialul interminabil despre construcția unui sanctuar în pustie.

* VaYikra (ויקרא - "Și Dumnezeu a zis") / Leviticul ("Legile leviților”) se ocupă în general cu legile legate de sacrificiile rituale israelite. Regulile includ baza pentru legile iudaice de alimentație (כַּשְׁרוּת - kashrut), alături de probleme legate de puritate și impuritate. Codul de sfințenie, care descrie o viață comună evlavioasă, este elementul de bază al cărții.

* BaMidbar (במדבר - "În pustie") / Numerii începe cu un recensământ al israeliților și a tribului lui Levi. Un grup de israeliți spionează țara Canaanului; raportul acestora descurajator îi trimite înapoi în deșert pentru încă 38 de ani, timp în care israeliții continuă să se poarte greșit, răzvrătindu-se împotriva autorității lui Moise și a fratelui acestuia, Aaron, și întreținând relații ilicite cu femeile moabite.

* Devarim (דברים -"Cuvinte") / Deuteronomul ("A Doua Lege") constituie mesajul final al lui Moise către poporul lui Israel, înainte ca aceștia să treacă râul Iordan, către Canaan. Moise reamintește poporului cum Dumnezeu i-a răscumpărat din Egipt, precum și detaliile legământului dintre Israel și Dumnezeu. Pe scurt, Moise descrie recompensele pentru respectarea legilor legământului și pedepsele pentru neascultare. În final, Moise îi transmite autoritatea sa lui Iosua, fiul lui Navi, care va conduce poporul în țara promisă.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3.6 Manuscrisele de la Marea Moartă

Manuscrisele de la Marea Moartă sunt cele mai remarcabile înregistrări istorice ale vieții poporului evreu din perioada celui de-al Doilea Templu. În secolul trecut, cercetătorii au asamblat laolaltă mai mult de 900 de documente care cuprind această colecție - majoritatea în ebraică, cu doar câteva în arameică și greacă - și au dedus că acestea au aparținut unei secte evreiești antice.

Deoarece această colecție a fost descoperită în deșertul Iudeei din Israel, majoritatea cercetătorilor consideră că secta respectivă a trăit în această regiune. Clădiri care au aparținut unei comunități evreiești au fost descoperite în zona din apropiere de peșterile unde au fost găsite manuscrisele. Cercetătorii cred că această sectă a ascuns documentele în peșteri, temându-se de invazia romană din Palestina din anul 68 A.D.

Descoperirea manuscriselor

În 1947, primele vase care conțineau ceea ce sunt astăzi cunoscute drept manuscrisele de la Marea Moartă au fost descoperite accidental de către un tânăr păstor beduin, lângă malul nord-vestic al Mării Moarte, la Wadi Qumran, astăzi în Israel. Una dintre cele mai importante descoperiri în cadrul manuscriselor constă în cea mai veche scriere a Bibliei Iudaice, datând din secolul al II-lea Î.Hr. Texte aparținând Apocrypha și Pseudepigrapha au fost găsite, de asemenea, în colecția de la Qumran. Per ansamblu, cele 900 de documente descoperite în regiunea Qumran includ materiale legislative, comentarii și adăugări la Pentateuh, precum și imnuri care, consideră cercetătorii, erau recitate de comunitatea din Qumran la ocazii speciale.

Manuscrisele de la Marea Moartă au adăugat un capitol important la istoria evreiască, oferindu-le cercetătorilor o mai bună înțelegere a comunității iudaice din perioada celui de-al doilea Templu. Textele par să fi fost produse de o comunitate sectară de natură apocaliptică, ai cărei membri așteptau o bătălie între bine și rău în viitorul apropiat. Această comunitate a adoptat un calendar distinctiv, vechi și care era diferit de calendarul folosit de comunitatea de la Ierusalim. Pe baza acestuia, cercetătorii consideră că secta de la Qumran s-a refugiat în pustiul Iudeei datorită unei schisme cu comunitatea principală iudaică, probabil legată de practicile preoților și de autoritatea în cadrul Templului.

Texte biblice

Manuscrise și fragmente de manuscrise din toate cărțile Bibliei iudaice au fost descoperite la Qumran, cu excepția cărților Esterei și Ezra/Nehemiah. Cel mai bine conservat document este Cartea lui Isaia, care include toate cele 66 de capitole, aproape intacte. Două manuscrise complete ale Cărții lui Isaia au fost descoperite la Qumran, alături de fragmente de la alte cel puțin douăzeci de manuscrise ale scrierilor lui Isaia. Cercetătorii cred că scrierile lui Isaia erau cele mai respectate cărți biblice ale acestei comunități sectare, care probabil credea că împlinește cuvintele profetului: "În pustiu gătiți calea Domnului..." (Isaia 40:3).

Textul manuscriselor lui Isaia diferă, câteodată, de textul Cărții lui Isaia din Biblia Iudaică actuală. Cercetătorii cred că atunci când manuscrisele de la Marea Moartă au fost redactate, numai Pentautehul era considerat canonic. Toate celelalte cărți, inclusiv cele din Profeții și Scripturile, erau considerate complementare pe lângă textul fix al Bibliei și existau mai multe versiuni ale acestor cărți.

Apocrypha și Pseudepigrapha

Câteva documente aparținând Apocrypha și Pseudepigrapha au fost descoperite, de asemenea, la Qumran. Deși nu au fost păstrate de comunitățile evreiești ulterioare, aceste texte sunt canonice în cadrul diverselor ramuri ale creștinismului. Cele mai importante din colecția de la Qumran sunt cărțile Jubileelor și a lui Enoh, ambele incluse în canonul Bisericii Ortodoxe Etiopiene.

Cartea Jubileelor este un text care se referă, în principal, la punerea la punct a calendarului evenimentelor biblice de la începutul creației. Importanța acesteia în cadrul manuscriselor de la Marea Moartă sugerează firea meticuloasă a sectei de la Qumran. Cartea lui Enoh prezice un fel de apocalipsă. Importanța acesteia este conformă cu mentalitatea mesianică a comunității.

Două texte apocrife păstrate sunt cărțile lui Tobit și Sirach, cunoscute și drept cărțile deuterocanonice, incluse în canonul creștin. Descoperirea acestora printre manuscrisele de la Marea Moartă constituie o dovadă a originii evreiești a acestor texte.

Documente legislative

Poate cele mai interesante scrieri descoperite printre manuscrisele de la Marea Moartă sunt textele nemaiîntâlnite altundeva decât la comunitatea de la Qumran. Acestea sunt împărțite în trei categorii: documente legislative, imnuri și adăugări biblice.

Documentele legislative de la Qumran indică strictețea comunității și mai ales aplicarea legilor biblice, alături de implementarea unor reglementari proprii, non-biblice. Manualul de Disciplină identifică practici distincte în cadrul grupului, în vreme de Documentul de la Damasc condamnă practicile rituale ale sectei opozante de la Ierusalim.

Natura apocaliptică a comunității este revelată de Manuscrisul Războiului, care descrie o bătălie între secta de la Qumran, "Fiii Luminii," și "Fiii Întunericului" și prezintă instrucțiuni pentru un război viitor de 40 de ani.

Manuscrisul Templului completează și revizuiește legile din Deuteronomul și descrie Templul de la Ierusalim. Un alt document, numit de cercetători 4QDeuteronomul, combină pasaje din Deuteronomul și Exodul (Ieșirea) pentru a explica obiceiul de Sabat. Alte chestiuni din aceste documente legislative se referă la apartenența la comunitate și pedepsele pentru încălcarea legii la Qumran.

Imnuri și adăugări biblice

Imnurile descoperite în cadrul manuscriselor de la Marea Moartă includ psalmi și binecuvântări, probabil recitate de comunitate la ocazii speciale. Cântecele Sacrificiului de Sabat descriu clase de îngeri și slujbele lor de venerație divină pentru 13 sabaturi consecutive, acoperind un sfert din an. Documentul evidențiază calendarul solar utilizat de comunitatea de la Qumran. Așa cum s-a observat în Cartea Jubileelor și în cea a lui Enoh, calendarul și timpul erau chestiuni fundamentale pentru sectă. Un test identic cu Cântecele Sacrificiului de Sabat a fost descoperit și la Masada în 1965, sugerând faptul că imnul a călătorit împreună cu refugiații ajunși la Masada, care fugeau de invazia romană din secolul I A.D.

Un alt document, Psalmii Recunoștinței sau Hodayot, conține 25 de imnuri, fiecare începând cu "odekha adonai" (Mulțumescu-Ți Doamne). Cercetătorii cred că aceste imnuri constituiau rugăciunile comunității și cântecele de slavă rostite la anumite momente ale zilei și ale săptămânii. Potrivit unui cercetător al documentelor de la Qumran, Esther Chazon, autorii unor părți din Hodayot pretind chiar că sunt îngeri, precum în cazul rugăciunii Kedushah, care amintește de pasaje din Biblie legate de adorarea îngerilor.

Adăugările la Biblie îmbracă două feluri la Qumran. Cele scrise în stil pseudo-epigrafic pretind că aparțin unor personaje biblice. De exemplu, Genesis Apocryphon sau Apocalipsa lui Lameh, este povestită din perspectiva lui Lameh, tatăl lui Noe. Repovestește istoriile lui Noe și Avraam cu numeroase detalii și, precum Cartea lui Enoh, a fost scrisă în arameică. Copia de la Qumran este singura versiune a acestui text care a fost descoperită.

O altă adăugare la Biblie o constituie și Pesharim, un text necunoscut până la descoperirea manuscriselor de la Qumran. În aceasta, texte din cărțile Profeții sunt rescrise, iar fiecare verset este urmat de o interpretare care explică sensul versetului. De exemplu, un peșer raportează omul "cel trufaș" (Habacuc 2:5) la un adversar contemporan comunității de la Qumran; romanii (Kittim).

Comunitatea de la Qumran

Atunci când au fost descoperite manuscrisele de la Marea Moartă, majoritatea cercetătorilor au crezut că respectiva comunitate de la Qumran avea legătură cu esenienii, un grup descris de scriitori din secolul I A.D., precum Iosephus (Titus Flavius Iosephus), Philo din Alexandria și Plinius cel Bătrân. Așa cum descrie Iosephus în "Războaie," esenienii erau o sectă religioasă, practicând comunitatea bunurilor materiale, ascetica, celibatul și care aveau credințe apocaliptice. Acest lucru părea să se potrivească și comunității de la Qumran.

Astăzi, după publicarea tuturor celor 930 de manuscrise, cercetătorii nu mai consideră că secta de la Qumran este același grup descris de Iosephus. Manuscrisele folosesc termeni precum "femei bătrâne (înțelepte)", "mame", "surori" sau "fiice" - în timp ce în cadrul comunității eseniene nu existau lideri femei.

Mai mult, termenul "esenian" nu este menționat nicăieri în manuscrise, în schimb grupul se referă la ei înșiși ca la Yachad sau B'nei Zadok. Primul termen (Yachad) a fost probabil un nume folosit pentru întreaga congregație, în timp ce expresia ulterioară (B'nei Zadok) era specifică pentru grupul de conducători ai sectei, respectiv preoții.

Manuscrisele de la Marea Moartă, cele mai vechi documente iudaice existente, confirmă longevitatea religiei evreiești. Dar, de asemenea, acestea atestă abundența de texte sacre în cadrul lumii antice evreiești, înaintea canonizării rabinice. Studierea manuscriselor este încă la început.

În 2004, două fragmente din Leviticul 23 și 24 au fost descoperite la Qumran. Mai recent, în septembrie 2007, a fost descoperit un tunel care ducea de la Ierusalim către zona Qumran, sugerând faptul că unele manuscrise și alte comori de la Templu au fost aduse în regiune, pentru a scăpa de distrugerea provocată de romani. Datarea cu carbon radioactiv și testele ADN sunt folosite pentru aflarea unei date mai precise a manuscriselor. Astăzi, manuscrisele se găsesc în Altarul Cărții (Heikhal HaSefer), o aripă din cadrul Muzeului Israelului din Ierusalim.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3.5.2 2 Macabei

Cele patru Cărți ale Macabeilor nu fac parte din Biblia Iudaică. Totuși, acestea furnizează informații istorice privind revolta Macabeilor și domnia Hasmoneeană. Aceste cărți au fost scrise la momente diferite și fiecare aduce o perspectivă unică evenimentelor celebrate ca sărbătoarea Hanukkah.

În contrast cu 1 Macabei, cartea 2 Macabei constituie un sumar al unei istorii scrisă în original în limba greacă, pentru evreii elenistici din diaspora, care trăiau în zonele vorbitoare de greacă din Egipt. Evreii cărora le era adresată cartea erau loiali atât națiunii lor, cât și noului stat Hasmoneean și, în același timp, erau supușii credincioși ai regatului grec al dinastiei Ptolemeice din Egipt. Iason din Cyrene (Iason Cirineanul) a scris cele cinci volume originale ale istoriei Macabeilor, care au fost ulterior "rezumate" de către un scriitor anonim în cartea 2 Macabei. Originalul nu s-a păstrat.

Autorul cărții 1 Macabei, care a scris pentru locuitorii Iudeei, a cautat să promoveze legitimitatea preoților Hasmoneeni și a conducerii politice a acestora. Totuși, cartea 2 Macabei încearcă să explice evreilor din diaspora și, totodată, grecilor, faptul că revolta Macabeilor nu a fost rezultatul unei ciocniri inevitabile între două culturi - elenism și iudaism - a două popoare diferite, elenii și evreii. Vărsarea de sânge a fost de prisos și a fost cauzată de o alianță nefirească între așa-zișii preoți materialiști și liderii greci iraționali care au provocat profanarea unui templu străvechi și persecutarea unei religii protejate de lege. Răufăcătorii evrei, Iason și Menelaus (Menelau), au amenințat pacea orașului prin subminarea respectului tradițional al grecilor pentru practicile religioase și legale ale autohtonilor. Cititori greci, care întotdeauna au respectat tradițiile străvechi, ar fi condamnat cu siguranță acești inovatori evrei care au provocat dezordine.

În 2 Macabei există o accentuare unică a martiriului religios - Hannah și cei șapte fii ai săi și scribul bătrân Elazar sunt prezentați drept înțelepți care-și apară în mod rațional decizia de a muri, preferabilă abandonării credinței străbunilor lor. Morțile acestora nu sunt văzute numai ca un mod de a sfinți numele Lui Dumnezeu, ci și ca un mod indirect de a spăla păcatele Israelului și de a evoca o intervenție supranaturală a Lui Dumnezeu. Acest nou fenomen al martiriului religios reflectă tipul de devotament religios apreciat, în particular, de diaspora evreiască. Morțile acestora, de bună voie, prin tortură, au domolit mânia Lui Dumnezeu asupra profanării templului de către falșii preoți și explică victoriile lui Iuda Macabeul ca fiind rezultatul mântuirii oferite de Dumnezeu, ca răspuns la moartea martirilor evrei, precum și pedeapsa corespunzătoare pentru aroganța intolerabilă a lui Antiochus al IV-lea (2 Macabei 9).

Intervențiile supranaturale abundă în 2 Macabei, în vreme ce inițiativele militare motivate religios sunt reliefate în 1 Macabei. (Miracolul vasului cu ulei care arde timp de opt zile nu este menționat nicăieri în cele patru cărți ale Macabeilor, apărând mai târziu din surse rabinice.) Stilul literar ales de Iason din Cyrene evidențiază martiriul. Este un stil grecesc melodramatic, ce descrie grafic moartea copiilor inocenți, femeilor și bătrânilor. Scopul este acela de a șoca audiența cu o violență sentimentală și de a inspira cititorul cu o decizie eroică de a suferi torturi îngrozitoare mai degrabă decât de a comite idolatrie.

Rezumatul cărții lui Iason din Cyrene a fost creat de cineva care căuta să legitimeze sărbătorirea Hanukkah în Egiptul Ptolemeic elenistic. Prin urmare, autorul anonim al rezumatului furnizează o istorie abreviată cu două scrisori scrise în 142 Î.Hr. de noua Iudee independentă către evreii din diaspora egipteană. Scrisorile adresează o chemare către frații lor de a lua în considerare Hanukkah, precum o sărbătoare a reînchinării Templului.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3.5.1 1 Macabei

Cele patru Cărți ale Macabeilor nu fac parte din Biblia Iudaică. Totuși, acestea furnizează informații istorice privind revolta Macabeilor și domnia Hasmoneeană. Aceste cărți au fost scrise la momente diferite și fiecare aduce o perspectivă unică evenimentelor celebrate ca sărbătoarea Hanukkah.

1 Macabei (scrisă aproximativ între 134-104 Î.Hr. și descriind perioada anilor 166-135 Î.Hr.) este dedicată prezentării dinastiei Macabeilor, de la Mattathias (Matatia) până la fiul său Iudah (Iuda) și la Ionathan (Ionatan) și Simon, care au devenit mari preoți și au obținut independența politică. 1 Macabei a fost scrisă în ebraică (deși astăzi nu există manuscrise decât în greacă), pentru o audiență iudaică, într-un stil biblic care subliniază modul în care Dumnezeu a ales familia Hasmoneeană pentru a salva Israelul. 1 Macabei seamănă oarecum cu Cartea Judecătorilor (Macabeii sunt "din seminția bărbaților acelor prin ale căror mâini s-a făcut mântuire lui Israel." - 1 Macabei 5:62). Multe rugăciuni originale, discursuri și poeme incluse în 1 Macabei reflectă sentimentele religioase intense ale noilor conducători.

Cartea ar fi putut avea scopul legitimării dinastiei Hasmoneene în fața a două obiecții interne prezente în viziunea generală impusă generației anterioare revoltei de către Ben Sirah:

"Iar în pământul poporului Aaron moștenire nu va avea și nici stăpânire în popor. Că Dumnezeu este partea moștenirii lui. [...]A fost și legătura cu David, fiu din seminția lui Iuda, ca să moștenească împărăția fiii lui, unul după altul; dar alta este moștenirea dată lui Aaron și seminției lui." (Ecclesiasticul sau Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 45:29-30,35)

(1) Mattathias (Matatia) nu este descendentul direct al familiei marilor preoți (Zadok) aleasă în vremea zilelor lui David, ai cărei descendenți, Jason și Alcimus, au fost implicați în reformele elenistice ale Templului. (2) Dinastia Hasmoneană de preoți nu poate fi descendenta regelui David, care provenea din tribul lui Iuda.

Cu toate acestea, 1 Macabei răspunde implicit acestor obiecții:

(1) Autorul descrie acțiunile lui Mattathias și apelul său la adunare, "Tot cel care are râvna legii și se ține de legământ să vină după mine."( 1 Macabei 2:27). Acesta folosește termeni asemănători cu cei folosiți pentru istoria cu Moise și tribul lui Levi, cu vițelul de aur și Finees, preotul zelot. Aceștia au atacat public profanatorii cultului iudaic. În Biblie, atât tribul lui Levi, cât și preotul Finees, sunt răsplătiți pentru acțiunile lor zeloase, prin acordarea unui statut special în cadrul Templului. Similar, în cazul lui Mattathias, acțiunile zeloase în fața profanărilor îi aduc dreptul dinastic la preoție pentru copiii săi.

(2) 1 Macabei legitimează pretențiile politice ale dinastiei hasmoneene prin descrierea detaliată a adunării populare care a ratificat revendicarea de către Simon a poziției de mare preot si a guvernării. Grecii sirieni au acceptat aserțiunea lui Simon, acordându-i "mantia roșie și catarama de aur", în timp ce evreii au imortalizat acordul lor, privind conducerea lui Simon, prin gravarea înțelegerii pe tăblițele de bronz încadrate în stâlpii de pe muntele Zion. Totuși, Simon nu a pretins niciodată să înlocuiască Casa lui David, în consecință acesta nu a luat niciodată titlul de "rege" și a lăsat înțelegerea ca fiind temporară "până se va scula prooroc credincios" (1 Macabei 14:41) 1 Macabei subliniază și recunoașterea internațională acordată declarației de independență Hasmoneene prin citarea a nu mai puțin de nouă documente regale de la Siria greacă, Roma și Sparta.

Destul de interesant, 1 Macabei minimalizează războiul civil religios și politic pe care l-au purtat Macabeii cu preoții zadokiți și eleniștii. În schimb, evidențiază unitatea poporului în jurul figurii însuflețitoare a lui Iuda Macabeul, care este ilustrat ca un heros (războinic) și soter (salvator al comunității politice). Răufăcătorul este Antiochus al IV-lea, împăratul care încearcă să omogenizeze numeroasele grupuri etnice și religioase ale imperiului într-un singur regat elenistic loial. ("Și a scris regele Antioh la toată împărăția sa să fie toți un popor și să părăsească fiecare legea sa." [1 Macabei 1:44])

Probabil, autorul Cărții 1 Macabei sprijinea curtea Hasmoneeană și considera că a sa carte continuă tradiția biblică a Cronicilor [Paralipomena - Παραλειπομένων].

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3.5 Cărțile Macabeilor

Prima și a Doua Carte a Macabeilor conțin cele mai detaliate descrieri ale bătăliilor lui Iuda Macabeul (Iuda Ciocanul - יהודה המכבי) și ale fraților săi pentru eliberarea Iudeei de sub dominație străină. Aceste cărți includ cele mai timpurii menționări despre povestea Hanukkah și despre reînchinarea Templului, pe lângă faimoasa poveste despre mama și cei șapte fii ai săi. Și, totuși, aceste două cărți lipsesc din Biblia Iudaică.

Înainte de a pune întrebări privind această omisiune, este important să înțelegem modul de alcătuire a canonului biblic evreiesc. Cuvântul “canon” (κανών) provine din limba greacă și înseamnă “standard” sau “măsură.” Când se referă la un canon biblic, cuvântul este folosit pentru desemnarea unei colecții de scrieri care sunt considerate autoritare în cadrul unui grup religios specific. Pentru poporul evreu, canonul biblic este compus din cărțile aflate în Tanakh (Biblia Iudaică).

Procesul de canonizare a Bibliei Iudaice este adesea asociat cu Conciliul de la Jamnia (Ebraică: Yavneh), din jurul anului 90 A.D. Rabbi Yochanan ben Zakkai a reușit să scape din Ierusalim înainte de distrugerea orașului și a obținut permisiunea de a reconstrui o bază evreiască la Jamnia. Probabil, aici a fost discutat și acceptat formal canonul Bibliei Iudaice. Totuși, aceasta este o afirmație care și-a pierdut din susținători în lumea teologică a ultimilor ani. Unele dintre dezbaterile care privesc aceste discuții - oriunde și oricând ar fi avut loc - apar în literatura rabinică, deși nu există documente complete care să ateste aceste dezbateri. În consecință, se poate numai specula asupra motivului cu privire la excluderea anumitor texte din canon, în vreme ce altele au fost acceptate.

În ciuda faptului că diferite scrieri non-canonice nu au intrat în canonul evreiesc, totuși, acestea au o valoare documentară ridicată și sunt demne de a fi studiate, chiar dacă rabinii nu le-au considerat ca fiind de inspirație divină sau la fel de sfinte precum Biblia. Multe dintre aceste scrieri apar în categoria documentelor cunoscute generic sub numele ca Apocrypha. Scrierile apocrife conțin cărți existau la momentul presupus de la Jamnia, dar dintr-un anumit motiv nu au fost incluse în canonul biblic. În această categorie se află și cărțile Macabeilor.

* Diverse teorii

Există mai multe teorii care încearcă să explice excluderea cărților apocrife. O teorie afirma că numai cărțile scrise în original în ebraică au fost luate în considerare pentru includerea în canon. Cu toate acestea, cartea lui Daniel, deși inclusă în canon, este scrisă în mare parte în arameică. Chiar și mai problematic este faptul că unii cărturari consideră că prima carte a Macabeilor a fost scrisă în original în ebraică, îndeplinind astfel criteriul lingvistic pentru includere - și totuși este absentă din canonul biblic.

O altă teorie, care explică omisiunea primelor două cărți ale Macabeilor, se bazează pe datarea acestor documente. Cu toate că se presupune deseori că la Jamnia a fost întocmit canonul biblic, există unele speculații care afirmă că lista acceptată a cărților era deja existentă, cu mult timp înainte. Cu alte cuvinte, poate că adunarea rabinilor de la Jamnia a moștenit o listă de documente, deja neoficial recunoscută ca fiind canonică, și doar au aprobat formal această listă.

Dacă este adevărat, atunci data relativă a revoltei Macabeilor ar înlătura includerea acesteia într-o listă deja acceptată anterior. Ar fi fost o carte prea “nouă” pentru a fi luată în considerare, de vreme ce nu avea o istorie solid ancorată în tradiție. Această teorie, însă, prezintă fisuri serioase printr-o comparație cu Cartea lui Daniel, deoarece Daniel este inclusă în canonul biblic în pofida faptului că majoritatea cercetătorilor datează ultima parte a cărții în perioada revoltei Macabeilor în jurul anului 165 Î.Hr. - cu alte cuvinte, în timpul istoriei relatate în cărțile Macabeilor.

S-a sugerat, de asemenea, că excluderea cărților Macabeilor se poate datora rivalității politice care exista în perioada târzie a celui de-al Doilea Templu între Saduchei și Farisei. Saducheii, o clasă de clerici care se ocupa de Templu, respingeau în mod deschis interpretările orale ale Fariseilor, o clasă proto-rabinică. Macabeii erau o familie de preoți, în vreme ce rabinii au fost cei care au determinat forma finală a canonului biblic la Jamnia, aceștia din urmă fiind descendenții Fariseilor. Este posibil ca excluderea cărților Macabeilor să fi fost una dintre ultimele salve ale bătăliei dintre Farisei și Saduchei? Ar fi hotărât rabinii de la Jamnia să canonizeze un document care lauda atât de evident o familie de preoți hasmoneeană?

* Pragmatism și politică

Poate că răspunsul constă în ceva mai mult decât într-un amestec de pragmatism și politică. Cărțile Macabeilor descriu revolta condusă de familia Macabeilor împotriva regelui sirian Antiochus Epiphanes. Câteva sute de ani mai târziu, cărturarii evrei se aflau la Jamnia, în timp ce Templul era distrus, iar Ierusalimul pierdut. Circumstanțele erau rezultatul propriei revolte eșuate împotriva romanilor.

Poate că aceștia considerau imprudent să promoveze un text care se prevestea o revoltă evreiască încununată de succes. Aceasta putea reprezenta o amenințare, atât pe plan intern cât și extern. Romanii, în mod cert, nu ar fi privit favorabil popularizarea unui astfel de text, deoarece putea reintroduce conceptul revoltei unei populații care încerca cu disperare să supraviețuiască devastărilor survenite propriei tentative eșuate. Ironic, această luptă internă/externă stă la baza poveștii Hanukkah, și poate că tocmai această luptă repetată atât de des în istorie a prevenit ca textele fundamentale despre Hanukkah să fie incluse în canonul biblic.

Deși, cărțile Macabeilor nu au fost incluse în canonul biblic, valoarea lor este incontestabilă. Totuși, până și acest fapt întâmpină ceva dificultăți în contextul tradiției iudaice, datorită unui alt moment istoric. Prima și a doua carte a Macabeilor au fost incluse în Septuaginta, traducerea în limba greacă a Bibliei Iudaice destinată inițial pentru comunitatea evreiască din Alexandria. Totuși, Septuaginta a devenit versiunea oficială a Bibliei pentru nou-născuta Biserică Creștină. Când acest lucru s-a întâmplat, autoritatea cărților Macabeilor a fost respinsă de comunitatea evreiască. Ironic, cărțile Macabeilor au supraviețuit deoarece au devenit parte a canonului creștin, pentru că altfel, aproape sigur, acestea ar fi fost pierdute în decursul secolelor. Dar, odată ce canonizarea creștină a avut loc, aceste cărți au devenit pierdute pentru lumea evreiască pentru multe secole.

Astăzi există un interes reînnoit pentru aceste cărți în cadrul comunității evreiești. Cercetătorii istoriei și literaturii evreiești recunosc valoarea acestor documente care ilustrează atât de fidel detalii, evenimente și personalități ale unei perioade importante a istoriei evreiești. Deși nu sunt considerate ca făcând parte din canon de nicio comunitate evreiască, aceste cărți sunt studiate din nou și ajută evreii să înțeleagă mai bine celebrarea Hanukkah.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA