În loc de epilog

Aici se încheie seria de articole dedicate morții. Ce am aflat? După moarte, diferențele între om și celelalte creaturi de pe Terra par să se estompeze. Un om mort este o imagine deplorabilă, aproape dezgustătoare chiar; departe de ființa care domină planeta. Este moartea sfârșitul sau doar o transformare? Este o dispariție totală sau cumva acea furtună electrică care ne animă creierul reușește să supraviețuiască? Răspunsul este unul dureros: indiferent câte teorii au apărut sau vor apărea, există doar două posibilități logice: Dumnezeu și Nimicul. Nu există o cale de mijloc, o a treia cale, nici măcar în ipoteza în care teoria despre natura holografică a universului este adevărată. Iar adevărul este că nu putem ști cu certitudine care variantă este cea corectă, decât în clipa morții, eventual.

O speranță pentru varianta creaționistă a părut, pentru scurt timp, să fie entropia. Dar s-a dovedit una falsă. Natura primelor forme de viață de pe planeta noastră este necunoscută și, probabil, va rămâne așa. Oricum ar fi fost, pare că au luat naștere ca urmare a unui proces de auto-asamblare moleculară. Acest proces este unul comun în univers. Dacă vă uitați la cerul înstelat al nopții, veți vedea numeroase stele și galaxii care iau naștere spontan, printr-un proces de auto-asamblare.

Din starea inițială, amorfă, a universului, galaxiile s-au dezvoltat în complexitatea minunată de astăzi. Nu există o ''forță vitală'' care să facă galaxiile ceea ce sunt - de ce să ne imaginăm că un astfel de lucru este responsabil pentru noi? În 1953, Harold Urey și Stanley Miller au efectuat un experiment pentru a reproduce condițiile chimice primordiale de pe Terra și au adăugat un "fulger" pentru a iniția procesul de formare a aminoacizilor, elementele esențiale ale vieții. Au obținut un oarecare succes, dar au existat și critici. Cea mai puternică obiecție a fost aceea că aminoacizii nu sunt atât de greu de produs - așa că, realizarea acestora poate că nu este atât de remarcabilă.

Creaționiștii aduc ca argument faptul că viața nu ar fi putut evolua din anorganic, datorită entropiei. Pe scurt, aceștia afirmă că ordinea și complexitatea, reducerea entropiei, nu pot avea loc în mod natural - dar acest argument nu este valid.

Mai întâi, al Doua Lege a Termodinamicii, care limitează abilitatea unui sistem natural să aibă o scădere a entropiei, se aplică numai sistemelor închise. Când un sistem este deschis și poate schimba energie cu exteriorul, atunci acel sistem deschis poate avea o scădere a entropiei și o creștere a ordinii. Cel mai evident exemplu este, întâmplător, un organism viu. Toate organismele prezintă riscul atingerii entropiei maxime, sau moartea. Însă, reușesc să evite asta prin atragerea de energie din exterior: mâncând, bând și asimilând.

În al doilea rând, de câte ori un sistem înregistrează o scădere a entropiei, trebuie plătit un preț. Când un organism biologic absoarbe energie și crește - mărindu-și astfel complexitatea - este efectuat lucru mecanic. Când este efectuat lucru mecanic, aceasta nu se face cu eficiență 100%. O parte a energiei este pierdută întotdeauna, iar o parte este cedată sub formă de căldură - asta însemnând, în contextul mai larg, că entropia totală crește, chiar dacă entropia scade la nivel local, într-un organism. Astfel, a Doua Lege nu este violată.

Putem observa că organizarea poate lua naștere din entropie, privind exemplul norilor gazoși - iar cheia pentru aceasta este gravitația. Dacă examinăm o cantitate mică de gaz într-un spațiu închis, la o temperatură constantă, vom descoperi că nu se întâmplă absolut nimic. Sistemul este în faza de entropie maximă și nu avem niciun motiv să ne așteptăm să se întâmple ceva. Dar, dacă masa norului gazos este suficient de mare, atunci gravitația va începe să joace un rol semnificativ. În timp, mici buzunare vor începe să se contracte, exercitând forțe gravitaționale și mai mari asupra restului norului. Centrul buzunarelor se va contracta și mai mult, începând să se încălzească și să emită radiații, permițând astfel formarea gradienților de temperatură și apariția convecției căldurii.

Astfel, un sistem, care ar trebui să existe în echilibru termodinamic și entropie maximă, s-a modificat singur, într-un sistem cu o entropie mai mică, dar mai organizat și mai activ. Evident, gravitația schimbă "regulile" într-un sistem, într-un mod important, permițând apariția unor evenimente, care aparent sunt excluse de termodinamică.

Problema este că aparențele pot înșela, iar sistemul descris mai sus nu se afla, probabil, într-un echilibru termodinamic adevărat. Cu toate că un nor gazos uniform trebuie să se mențină în această stare, pare să o ia pe "calea greșită," în termenii organizării și complexității sale. Viața funcționează în același mod, părând să o ia pe "calea greșită," cu complexitatea crescând, pe măsură ce entropia scade. În realitate, totul face parte dintr-un proces îndelungat și extrem de complicat prin care entropia crește, chiar dacă pare să scadă la nivel local, pentru perioade relativ scurte. Așadar, entropia nu ne-a oferit răspunsul căutat.

[Următorul fragment este un comentariu, modificat puțin, pe care l-am făcut pe un blog.]

Religiile orientale și unele secte occidentale postulează ideea reîncarnării. Reîncarnarea necesită și ea un Dumnezeu. Această aplecare către concepțiile și ideile orientale este specifică persoanelor care neagă Dumnezeul iudeo-creștin, dar simt nevoia unei spiritualități, refuzând să accepte teoria evoluționist-ateistă și, implicit, faptul că moartea reprezintă, într-adevăr, sfârșitul. Problema constă în modul în care lumea înțelege religiile orientale, care este unul greșit, iar noțiunile de bază sunt un amestec între filozofia Zen, budism și unele idei provenite de la generația psihedelică a anilor ’60.

Una dintre învățăturile de bază ale budismului, și una dintre cele mai complicate, este cea numită anatta – fără suflet. Budismul consideră că trupurile noastre fizice nu sunt posedate de un sine intrinsec, iar senzația noastră că suntem separați față de restul universului este o iluzie. Dacă am putea vedea dincolo de iluzia măruntă a sinelui individual, am realiza că “sinele” infinit nu este supus nașterii și morții. Dacă nu există suflet pentru a transmigra de la un trup la altul, atunci nu există reîncarnare, în sensul obișnuit al cuvântului. “Renașterea” are loc atunci când karma creată de o viață anterioară este transferată într-o altă viață. Majoritatea școlilor de budism consideră că momentul concepției este începutul procesului de renaștere și, așadar, marchează începutul vieții unei ființe umane.

Am adăugat asta pentru a ajunge la următorul aspect, acela al regulilor și al moralității. Motivul pentru care anumite persoane preferă budismul și religiile asemănătoare este și aparenta moralitate “relaxată” a acestora. În realitate, regulile și moralitatea religiilor orientale sunt foarte asemănătoare cu cele ale iudeo-creștinismului. Diferă doar pedeapsa; sau mai bine zis aparenta absență a acesteia. De exemplu, avortul este descurajat de budism, iar diferența față de creștinism constă în faptul că budismul nu impune categoric acest lucru; adică se ferește să-i dicteze femeii ce să facă cu trupul său. Pentru budism, aceasta este precum în cazul valurilor oceanului: atunci când valul începe, nimic nu este adăugat la ocean, iar când se sfârșește, nimic nu este luat. Este o diferență de abordare, dar – în mod categoric – budismul privește avortul ca pe o tulburare gravă a “sinelui.” Nu promite însă focul gheenei și, de aici, atracția exercitată asupra europenilor.

Problema însă, cu religiile politeiste, este tocmai imposibilitatea logică a existenței unei divinități multiple. Trebuie să fie o singură conștiință, lucru valabil chiar și pentru Dumnezeul creștin cu trei ipostasuri. A doua problemă a religiilor orientale este absența revelației; acestea nu se pretind a fi rodul revelației Dumnezeului care a creat lumea. Problema constă în faptul că divinitatea, în cazul în care ar exista, trebuie să stabilească un set de reguli pentru creațiile sale, pentru că acestea sunt parte a unui plan divin, altfel creația nu are rost – este doar un capriciu al unui zeu glumeț. Cum nu poți, însă, pretinde ca oamenii să ajungă singuri la noțiunile corecte de bine și rău, acestea trebuie revelate. Aici este punctul forte al iudeo-creștinismului, pentru că revelația este exact modul în care ar acționa divinitatea, stabilind principiile moralității. Poate nu unele atât de absolute, precum în cazul creștinismului, rămânând și oarecare zone “gri,” unde ar fi loc de negociat, dar – în mare – moralitatea iudeo-creștină este cea corectă.

O greșeală, des întâlnită, este aceea că oamenii citesc Biblia fără a primi consilierea adecvată. Personal, nu recomand citirea Bibliei de către oamenii simpli, nici măcar de către cei cu educație superioară. Deși, variantele cu trimiteri pot fi ceva mai ușor de pătruns, pentru cei care au capacitatea de a înțelege legăturile dintre un verset și altul, Biblia este o carte dificilă, chiar și pentru un om inteligent, mai ales dacă respectivul pornește lectura având preconcepții izvorâte din studierea anterioară a literaturii ateiste. Din acest motiv, multe persoane inteligente sunt șocate, chiar dezgustate, după ce lecturează Pentautehul (primele cinci cărți ale Bibliei), sau Torah. Totuși, Biblia este mult mai complexă și mult mai dificil de înțeles.

Dar, evident, toate acestea sunt fără rost, în cazul în care suntem doar niște maimuțe care refuză să-și accepte rolul în lume și propria mortalitate. Singura concluzie categorică pe care o pot formula este aceea că NIMENI nu deține adevărul. Foarte mulți ateiști aroganți, gen Bill Maher, afirmă cu ironie că religia este o prostie, iar totul a fost explicat de știință, dar aceștia nu fac decât să-și exprime propria ignoranță. A-ți accepta propria mortalitate nu este un gest de curaj, ci unul de lașitate. Mai dificil este să continui să-ți pui întrebări, cu privire la rostul omului pe Pământ, și să încerci să deslușești ce planuri ar putea avea eventuala Divinitate pentru noi.

Après la mort

"Nu există poate nimic atât de distinctiv în privința condiției sau caracterului oamenilor precum felul în care își tratează morții."

William Tegg 1876

Modul de a trata morții prin îngropare, incinerare, mumificare și expunerea cadavrului la elementele naturii reflectă o diversitate de atitudini și credințe asupra morții și a însemnătății acesteia. Reprezintă însă și un mod practic de a controla descompunerea cadavrelor.

Deși, există dovezi că unele animale sunt conștiente de existența morții și chiar își plâng morții, oamenii sunt singura specie care marchează evenimentul. Aceasta poate fi prin simpla depunere a corpului într-un mormânt puțin adânc sau prin ritualuri mult mai elaborate asociate cu onorarea morților, care pot dura și ani de zile.

* Înhumarea

"Evident numai mirosul cărnii în putrefacție poate fi un impuls suficient pentru îngroparea morților, dar când neanderthalienii au început să-și îngroape morții, au făcut-o plasându-i în două posturi formale: fie în poziția fetală, fie în poziția culcat(întins). Neanderthalienii nu au aruncat pur și simplu cadavrele într-o groapă și au aruncat pământ peste ele."

Marco M. Pardi - "Death: An anthropological perspective."

Cele mai timpurii dovezi arheologice privind ritualurile efectuate după moarte se referă la înmormântări și provin din timpurile neanderthalienilor. La Qazfeh în Israel s-au găsit dovezi care indică faptul că în urmă cu aproximativ 115.000 de ani erau efectuate înmormântări ceremoniale cu plasarea morților în peșteri. Într-un caz, de exemplu, mâna stângă a unui copil a fost amplasată pe craniul unui cerb, iar coarnele acestuia îndreptate către gâtul copilului. Înhumări neanderthaliene au fost descoperite și în sudul Franței, în nordul Balcanilor, Siria și Asia Centrală.

În Atapuerca, Spania, au fost descoperite înmormântări ceremoniale datând de acum 200.000 de ani. În "La Sima de los Huesos" (Groapa Oaselor) au fost descoperite rămășitele a mai mult de 32 de indivizi aparținând speciei Homo Heidelbergensis, un strămoș al Homo Neanderthalensis. Nu există dovezi că acești hominizi ar fi trăit în acele peșteri și doar oase de adolescenți și tineri au fost găsite, indicând plasarea intenționată a acestora în groapa respectivă.

* Expunerea

"Lăsați-mi leșul să putrezească acolo unde cade."

Lord Byron

Expunerea cadavrului într-un copac sau pe un eșafod era obișnuită pentru culturile indienilor americani din câmpiile și preriile nordice.

Expunerea corpului la elementele naturii sau să fie consumat de animale duce la o descompunere rapidă și eficientă, până la schelet. Era câteodată metoda aplicată pentru criminalii executați sau pentru oameni care au murit din cauze nenaturale. Prizonierii care au murit în colonia penală franceză Insula Diavolului erau aruncați rechinilor, în fiecare zi la ora 16:00. În anumite culturi, acest lucru poate să reflecte credința că trupul este neimportant, odată ce sufletul s-a dus.

Unele culturi, ca indigenii australieni și cei americani, obișnuiau să expună cadavrele în copaci sau pe platforme, pentru o perioadă, să se descompună. Ulterior, colectau oasele pentru înhumare.

Budiștii tibetani și zoroastrienii din India și Iran ofereau corpurile morților vulturilor. În unele zone din Insulele Solomon, cadavrele erau lăsate în canoe să se descompună sau plasate pe un recif, să fie mâncate de rechini. Tribul Masai din Kenya se baza pe hiene să scape de morți iar tribul Djur din Sudan plasa cadavrele pe un cuib de termite, pentru curățarea cărnii de pe oase.

* Mumificarea

Mumie de la Chacalluta , lângă Arica, Chile.

Cadavrele bine conservate sunt numite generic "mumii." Numele de mumie provine din cuvântul arab mumia, care înseamnă bitum. A fost utilizat pentru prima oară pentru a descrie cadavrele conservate ale vechilor egipteni. Rășinile aplicate mumiilor egiptene au fost confundate cu bitumul, iar cuvântul [bitum] însuși a ajuns să fie folosit pentru a descrie cadavrul conservat. Acum este aplicat atât corpurilor conservate natural cât și artificial.

Spre deosebire de un schelet sau o fosilă, o mumie păstrează o parte din țesuturile moi (piele, organe și mușchi) pe care corpul le avea când trăia. Mumificarea poate avea loc în mod natural, în anumite medii care previn apariția bacteriilor, ciupercilor sau a insectelor. Poate fi realizată și artificial, prin procedee ca îmbălsămarea, afumarea sau îndepărtarea organelor interne.

Numeroase culturi practicau procedeul mumificării deliberate din diverse motive - pentru a păstra corpul intact și recognoscibil după moarte, ca un memorial al morților sau datorită fricii de spiritele morților. Mumificarea a fost practicată în diverse zone și culturi de la cele din China, America de Nord și Sud, Australia, Tibet, Africa până în insulele din Pacific.

Cele mai vechi cadavre conservate în mod intenționat sunt cele care aparțin culturii Chinchorro din nordul Chile, care datează de circa 7000 de ani. Astăzi, cadavrele conservate ale unor lideri politici faimoși ca Lenin și Mao Tse-Tung (sau Mao Zedong), demonstrează continuitatea dorinței de a sfida moartea, într-o oarecare măsură.

* Incinerarea

Incinerarea înseamnă eliminarea cadavrului prin ardere. Este o practică străveche și răspândită, fiind a doua după înhumare. Unele culturi antice credeau că focul era un factor purificator, iar incinerarea ar fi deschis calea decedatului către o altă lume sau ar fi prevenit întoarcerea mortului.

Grecii antici practicau incinerarea în urmă cu 3.000 de ani. Incinerarea era metoda predominantă în vremurile lui Homer, acum 2700 de ani.

În Roma, incinerarea a devenit un simbol al statului social, astfel încât construirea și închirierea unui loc în columbarium (cripte sau structuri similare cu nișe în pereți, unde erau stocate urnele funerare) devenise o afacere profitabilă. Dar la circa o sută de ani după introducerea creștinismului, incinerările în Imperiul Roman au fost oprite. Cu toate că incinerarea nu era interzisă explicit printre creștini, nu era încurajată, datorită asocierii cu păgânismul și a temerilor că ar putea interfera cu învierea trupului și reunirea acestuia cu sufletul.

Incinerarea era rară în Europa Occidentală până în secolul XIX, având loc doar în cazuri de urgență. În timpul unei epidemii a Morții Negre în 1656, de exemplu, cadavrele a 60.000 de victime au fost arse în Napoli, numai într-o săptămână.

* Amintirea morților

Doliul și ceremoniile în amintirea morților diferă în funcție de cultură. Multe culturi au protocoale stricte pentru doliu. Acestea pot să includă:

* reguli despre cine trebuie să țină doliu și ce perioadă

* abstinența de la anumite mâncăruri și activități

* purtarea anumitor haine sau culori

* modificarea aspectului fizic prin tăierea părului sau însemnarea corpului.

Aceste restricții sunt adoptate din mai multe motive: din respect pentru morți, ca un mod de gestionare a durerii, atât la nivel individual cât și de comunitate, și pentru identificarea clară a celor aflați în doliu.

Primul an care urmează morții unei persoane dragi este și cel mai dificil, deoarece absența acesteia este greu de digerat atunci când sunt marcate anumite aniversări și sărbători, ca ziua decedatului, ziua nunții, Crăciunul și apoi comemorarea zilei decesului. Amintirea decedatului pare să fie mai intensă în aceste momente cheie. Perioada de un an este semnificativă, pentru că s-a trecut deja prin momentele dificile, iar în anul următor aceste ocazii nu vor mai fi atât de emoționale.

Sursa: deathonline.net

Determinarea momentului morții

Prezența insectelor pe un cadavru poate furniza informații pentru investigatori, privind circumstanțele unui deces suspect. Acestea pot ajuta la localizarea momentului morții, amplasarea rănilor, dacă corpul a fost mutat și dacă erau prezente droguri sau medicamente în corp la momentul morții.

* Determinarea orei morții

Momentul morții este o parte critică de informație pentru investigatorii care încearcă să înțeleagă decesele suspecte.

* Temperatura

Temperatura unui cadavru poate fi folosită pentru estimarea orei decesului în primele 24 de ore. Temperatura în interiorul corpului scade gradual din momentul morții și depinde de masa corporală, distribuirea grăsimii și temperatura ambientală. Dacă se descoperă cadavrul înainte ca temperatura corporală să ajungă în echilibru cu temperatura ambientală, experții în medicină legală pot estima ora exactă a morții prin măsurarea temperaturii interne a corpului.

* Rigor mortis

Prezența rigor mortis este, de asemenea, un factor care poate fi folosit în determinarea momentului morții. Mușchii cadavrului se vor afla în stare relaxată în primele trei ore după moarte, întărindu-se între 3 ore și 36 de ore și apoi trecând în starea de relaxare din nou. Cu toate acestea, există o oarecare incertitudine în estimările pe baza rigor mortis, deoarece "timpul de amorsare" depinde de efortul efectuat de mușchi la scurt timp înainte de moarte.

* Insectele

Prezența insectelor pe un cadavru constituie un indiciu esențial pentru estimarea momentului morții, pentru corpurile moarte de mai mult timp. Deoarece muștele descoperă rapid un cadavru, iar dezvoltarea lor este previzibilă în anumite condiții ambientale, momentul morții poate fi calculat prin estimarea zilelor anterioare necesare dezvoltării insectelor aflate pe cadavru.

De exemplu, dacă un cadavru este găsit într-o clădire cu aer condiționat (21°C) cu larve de Lucilia sericata în al doilea stadiu de dezvoltare (stadii de dezvoltare între năpârliri) hrănindu-se cu acesta, un expert entomolog poate calcula că au năpârlit în urma primului stadiu de dezvoltare undeva în ultimele 12 ore. Deoarece ouăle au nevoie de 18 ore până la eclozare, iar primul stadiu de dezvoltare durează 20 de ore, momentul cel mai probabil în care ouăle au fost depuse a fost cu 38 de ore în urmă, dacă larvele tocmai au năpârlit. Dacă există larve care sunt pe cale să năpârlească în cel de-al treilea stadiu de dezvoltare, momentul morții poate fi estimat ca fiind cu 50 de ore înainte de descoperirea cadavrului.

De obicei, determinarea momentului morții nu este atât de ușoară, datorită condițiilor climatice variabile, iar identificarea celor mai multe larve la nivel de specie este dificilă. Experții legiști, de regulă, fac studii entomologice aprofundate pentru determinarea momentului decesului.

Sursa: deathonline.net

Devoratorii morții

FAUNA CADAVRELOR
Multe tipuri de creaturi se hrănesc cu cadavre. În timpul procesului, activitatea acestora are ca rezultat descompunerea corpului și reciclarea nutritivilor. Grupurile dominante implicate în descompunere sunt bacteriile, muștele, gândacii, acarienii și moliile. Alte insecte, în principal viespi parazit, gândaci și muște se hrănesc cu organismele care se hrănesc cu cadavrul. Un cadavru este, în consecință, un ecosistem independent, în care o faună diversă sosește și părăsește cadavrul la momente diferite. Momentele sosirii și rata de creștere a insectelor care sălășluiesc în cadavre sunt folosite de experții legiști pentru a determina circumstanțele referitoare la decesele suspecte.
* Bacteriile

Bacterii intestinale. Foto: D. Colgan

Există mai multe tipuri de bacterii, care își obțin energia în mod diferit. Unele bacterii sunt autotrofe, obținându-și hrana într-o manieră similară plantelor, prin separarea dioxidului de carbon, folosind energia solară sau prin oxidarea unor elemente precum azotul sau sulful.
Bacteriile implicate în descompunerea cadavrelor de origine animală sunt heterotrofe, metabolizând molecule organice complexe în elementele constituente prin respirație sau fermentație (acest lucru fiind în funcție de tipul de bacterie aerobă sau anaerobă). Bacteriile sunt responsabile în mare parte pentru reciclarea carbonului, azotului și sulfului în compuși care pot fi preluați de către plante.

De exemplu, bacteriile heterotrofe de tip Bacillus descompun proteine, eliberând amoniac, care este oxidat de alte bacterii în dioxid de azot (NO2)și eventual în nitrat. Nitratul poate fi asimilat de plante ca sursă de azot.
* Muștele

Muștele își folosesc trompele pentru a extrage fluidele din cadavru. Imagine microscop: S. Lindsay

Larvele muștelor sunt cele mai vizibile și mai numeroase creaturi prezente în cadavre, în stadiile inițiale ale descompunerii.
Muștele din familia Muscidae și cele din familia Calliphoridae sunt primele care sosesc (muște pionier). Muștele din aceste familii depun ouă. Larvele ieșite recent din ouă, la fel ca și părinții lor, se hrănesc inițial cu fluidele care curg din cadavru. Mai târziu acestea intră în corp prin deschiderile naturale ale acestuia sau prin răni și se hrănesc eventual cu întregul cadavru, pe măsură ce țesuturile se descompun.

Specii diferite de muște sosesc la momente diferite după moarte și se poate considera că există o competiție între muște, pentru accesul la cadavru. Primii sosiți și muștele care ies mai rapid din ouă pot obține un oarecare avantaj, cu toate că țesuturile sunt mai ușor de consumat după ce au intrat în descompunere. Muștele de carne din familia Sarcophagidae sosesc ceva mai târziu decât celelalte familii, dar compensează acest lucru prin faptul că nasc larve vii și nu ouă. Succesiunea faunei care populează cadavrul îi schimbă condiția, făcându-l potrivit pentru fauna următoare.


Larva de Chrysomya rufifacies
Larvele gustoase furnizează o sursă abundentă de hrană pentru alte creaturi, inclusiv alte specii de muște. Musca Chrysomya rufifacies se hrănește cu larvele altor muște, dar consumă și carnea descompusă. Larvele de Chrysomya sunt acoperite cu niște țepi numiți papillae, care le folosesc pentru protecția împotriva atacurilor altor larve.

Când cadavrul este uscat, alte două grupuri de muște din familiile Piophilidae și Phoridae se alătură gândacilor și acarienilor în acțiunea de curățare a scheletului.
* Gândacii

Imagine a gurii unui gândac. Imagine microscop: S. Lindsay

Primii gândaci sosesc la un cadavru la scurt timp după ce acesta începe să putrezească. În contrast cu muștele, gândacii au elemente masticatoare și se pot hrăni cu părți mai dure decât materialul semi-lichid pe care larvele muștelor îl exploatează atât de eficient.



Gândac luptându-se cu o larvă

Trei tipuri de gândaci se hrănesc cu cadavrele. Primii sosiți sunt de obicei adulți prădători care se hrănesc cu larvele muștelor. Unele dintre aceste specii depun ouă în cadavru, iar larvele eclozate, având mandibule puternice, se hrănesc de asemenea cu larvele muștelor. Aceste specii includ gândacii din familiile Staphylinidae și Histeridae.


Speciile sosite mai târziu sunt de obicei necrofagi specializați, care se hrănesc cu părțile mai tari, precum pielea și tendoanele, pe măsură ce corpul se usucă. Necrofagii dominanți din faza târzie includ speciile din familia Dermestidae și Cleridae.
Speciile precum cele din familia Silphidae au o dietă variată. Adulții sunt prădători, cu toate că se hrănesc și cu carne putredă, dar larvele lor nu consumă decât carne putredă.
Și alte familii de gândaci consumă carne putredă, de exemplu familia Trogidae, dar au un rol minor în descompunerea cadavrelor.

* Acarienii

Acarian din ordinul Macrocheles.
Foto: D. E. Walter

Acarienii aparțin grupului Arachnida care include paianjenii, căpușele, acarienii și scorpionii.
Zeci de mii de acarieni se hrănesc cu un cadavru, pe perioada în care acesta este expus elementelor. Acarienii precum cei din ordinul Macrocheles sunt obișnuiți în etapele timpurii ale descompunerii.
Unii acarieni au dezvoltat o relație simbiotică cu gândacii necrofagi. De exemplu gândacii din familia Necrophorus găsesc excrețiile de amoniac ale larvelor muștelor ca fiind toxice, acest lucru făcând imposibilă prezența lor pe un cadavru dominat de aceste larve. Cu toate acestea, acești gândaci transportă pe corpurile lor un tip de acarian din familia Poecilochirus care se hrănește cu ouăle de muscă. Dacă gândacul și "încărcătura" lui sosesc la un cadavru înainte ca larvele să eclozeze, acarienii mențin populația de larve sub control, consumând ouăle de muscă și permițând astfel gândacilor să sălășluiască pe cadavru.

* Viespile parazit


Viespe parazit Brachymeria calliphorae. Foto: C. Bento

O serie de familii de viespi depun ouă în larvele și crisalidele muștelor și sunt cunoscute sub numele de parazitoide. Larva de viespe eclozează în interiorul larvei sau crisalidei de muscă și se hrănește cu aceasta, omorând-o. Apoi larva devine pupă în interiorul larvei sau crisalidei de muscă și iese apoi ca viespe adult.


Viespe depunându-și ouăle într-o larvă de muscă

Viespile din familia Pteromalidae parazitează numeroase specii dar preferă crisalidele muștelor din familia Chrysomya rufifacies. Acest lucru se întâmplă probabil datorită faptului că această specie devine pupă la suprafață și este mai accesibilă decât alte specii, care își îngroapă pupele în interiorul corpului. O pupă este gazda, în medie, a 12 viespi.

Brachymeria calliphorae (familia Chalcidae) parazitează mai mult larvele decât crisalidele, o singură viespe ieșind din fiecare larvă.
O singură viespe iese din crisalidele parazitate de Hemilexomyia abrupta (Familia Diapriidae), dar această specie se pare că își depune ouăle numai în crisalidele muștelor Calliphora stygia (specii prezente numai în Australia).
* Moliile

Molie Monopis argillacea. Foto: M. Bulbert

Unele dintre familiarele molii de haine (Familia Tineidae) se hrănesc cu părul mamiferelor în timpul fazei de larvă. Moliile adult își depun ouăle pe un cadavru, după ce larvele de muscă au terminat cu acesta. La eclozare, larvele moliilor caută părul rămas. Moliile din familia Tineidae sunt așadar cele care contribuie la descompunerea finală a a unui cadavru.

Sursa: deathonline.net

Ce se întâmplă după moarte - Partea a II-a

ETAPELE DESCOMPUNERII

Descompunerea unui corp este un proces continuu, care poate dura între câteva săptămâni până la câțiva ani, în funcție de mediu. Procesul propriu-zis se compune din mai multe etape, caracterizate de condițiile fizice ale corpului și prezența anumitor animale. Pentru ilustrarea procesului de descompunere, vom utiliza purcei drept cadavre-model.

De ce purcei?

Un porc de 40 kg seamănă cu un corp uman în ceea ce privește distribuirea grăsimii, a părului de pe corp și a abilității de a atrage insecte. Acești factori fac porcul să fie cel mai apropiat de om, atunci când vine vorba de înțelegerea procesului de putrefacție a corpului uman.

Porcii prezentați în imagini sunt nou-născuți (cântărind aproximativ 1,5 kg), ce au fost zdrobiți accidental de mamele lor - una dintre cauzele primare ale morții purcelușilor. Cadavrele lor au fost donate științei.

* Etapa 1: Porcul viu

Un purcel viu conține în intestinele sale numeroase bacterii, protozoare și nematode. Unele dintre aceste microorganisme sunt pregătite pentru o nouă viață, în cazul în care porcul moare și își pierde abilitatea de a le ține sub control.

* Etapa 2: Descompunerea inițială - 0 până la 3 zile după moarte

Starea de descompunere

Cu toate că la scurt timp după moarte corpul pare viu din exterior, bacteriile care înainte de moarte se hrăneau cu conținutul intestinelor au început să digere intestinele înseși. În cele din urmă, bacteriile ies din intestine și încep să consume organele interne aflate în zonă. Propriile enzime digestive ale corpului (aflate în mod normal în intestine) se răspândesc prin corp, contribuind la descompunerea acestuia.

La o scară și mai redusă, enzimele din interiorul celulelor sunt eliberate atunci când celula moare. Aceste enzime distrug celula și legăturile acesteia cu celelalte celule.

Activitatea insectelor

Din momentul morții, muștele sunt atrase de cadavru. Fără apărarea normală a animalului viu, dipterele din familia Calliphoridae încep să depună ouă în jurul rănilor și în cavitățile naturale ale corpului( gură, nas, ochi, anus, organe sexuale). Aceste ouă vor ecloza, pătrunzând în corp, adesea după 24 de ore. Ciclul vieții unei muște, de la ou la larvă, durează între 2-3 săptămâni. Durează mult mai mult la temperaturi scăzute.

* Etapa 3: Putrefacția - 4 până la 10 zile după moarte

Porcul s-a umflat datorită acumulării de gaze în interior

Foto: R. Major

Porcul umflat a devenit acum atractiv pentru o varietate de insecte.

Starea de descompunere

Bacteriile atacă țesuturile și celulele, eliberând fluide în cavitățile corpului. Acestea, deseori, respiră în absența oxigenului (anaerobe) și produc diverse gaze inclusiv hidrogen sulfurat, metan, cadaverină și putresceină. Oamenii pot găsi aceste gaze ca fiind urât mirositoare, dar ele sunt foarte atractive pentru numeroase insecte.

Acumularea acestor gaze rezultate datorită activității intense a bacteriilor, creează presiune în corp. Această presiune umflă corpul și forțează fluidele să iasă din celule și vase sanguine, pătrunzând în cavitățile corpului.

Activitatea insectelor

Larve tinere se mișcă prin corp, împrăștiind bacteriile, secretând enzime digestive și distrugând țesuturile. Acestea se mută prin corp ca un grup unitar, beneficiind astfel de căldură și secreții digestive partajate.

Rata descompunerii crește, iar mirosul și fluidele corpului atrag tot mai multe musculițe, gândaci și căpușe. Aceste musculițe și gândaci, ajunși ulterior, sunt prădători, hrănindu-se atât cu larve cât și cu carne putrezită. Insectele sunt însoțite de viespi parazit care își depun ouăle în larve sau pupe.

* Etapa 4: Putrefacția neagră - 10 până la 20 de zile după moarte

Corpul porcului a cedat prezentând porțiuni negre și carne flască. Foto: R. Major

Starea de descompunere

Corpul umflat se prăbușește în cele din urmă, lăsând un corp aplatizat a cărui carne are o consistență cremoasă. Părțile expuse ale corpului au culoare neagră și este prezent un miros puternic de descompunere.

O mare cantitate de fluide corporale s-au scurs din corp în această fază și s-au infiltrat în solul dimprejur. Alte insecte și microorganisme se hrănesc cu aceste substanțe.

Insectele consumă majoritatea țesuturilor, iar temperatura corporală crește odată cu activitatea lor. În această etapă, mai multe generații de larve sunt prezente în cadavru, unele ajungând chiar la maturitate. Acestea migrează din corp și se afundă în sol, unde vor deveni pupe. Acum larvele predomină în cadavru, musculițele încetând a mai fi atrase de cadavru. Gândacii își depun ouăle în cadavru, iar larvele acestora eclozează și se hrănesc cu carnea putrezită. Viespile parazit sunt des întâlnite, depunându-și ouăle în larve și pupe.

* Etapa 5: Fermentația butirică - 20 până la 50 de zile după moarte

Porcul este acum extrem de plat și începe să se usuce. Foto: R. Major

Starea de descompunere

Carnea rămasă este complet îndepărtată în această perioadă și copul se usucă. Are un miros brânzos, cauzat de acidul butiric, iar acest miros atrage o nouă serie de organisme.

Suprafața corpului, care se află în contact cu solul, este acoperită de mucegai, pe măsură ce corpul fermentează. Reducerea țesuturilor moi face corpul mai puțin savuros pentru larve, devenind mai potrivit pentru gândaci. Gândacii se hrănesc cu piele și ligamente. Mulți dintre acești gândaci sunt încă larve. Aceștia eclozează din ouăle depuse de adulții care s-au hrănit cu corpul în fazele anterioare ale descompunerii.

Prădătorii și paraziții sunt în continuare prezenți în această fază, inclusiv numeroase viespi parazit.

* Etapa 6: Descompunerea uscată - 50-365 de zile după moarte

Purcelul a fost redus la o grămadă de oase și păr. Foto: R. Major

Starea de descompunere

Corpul este acum uscat și se descompune foarte încet. Eventual, tot părul va dispare, rămânând doar oasele.

Sunt prezente organisme care se pot hrăni cu păr, precum moliile din familia Tineidae și microorganisme ca bacteriile. Căpușele, în schimb, se hrănesc cu aceste microorganisme.

Acestea rămân pe cadavru atâta vreme cât există urme de păr, lucru care depinde de cantitatea de păr care acoperă respectiva specie. Oamenii și porcii au relativ puțin păr, iar această etapă este scurtă pentru aceste specii.

Sursa: deathonline.net

Ce se întâmplă după moarte? - Partea I

*** DESCOMPUNEREA

SCHIMBĂRI CORPORALE

Moartea începe atunci când inima își oprește bătăile. Lipsite de oxigen, celulele încep să moară în cascadă. Primele sunt celulele cerebrale, masacrul încheindu-se cu celulele pielii. Așadar, moartea este mai degrabă un proces decât un eveniment.

Unele dintre schimbările corporale, care au loc:

* Inima se oprește

* Rigor mortis

* Adipoceara

* Atunci când inima se oprește

1. Inima își încetează activitatea și/sau plămânii nu mai funcționează.

2. Celulele nu mai primesc sânge și oxigen.

* Sângele se scurge din vasele capilare din partea superioară a corpului și se acumulează în partea inferioară.

* Exteriorul părții superioare a corpului devine palid, iar partea inferioară devine închisă la culoare.

3. Celulele încetează respirația aerobă și sunt incapabile să genereze energia necesară moleculelor pentru a menține biochimia musculară normală.

* Ionii de calciu pătrund în celulele musculare, împiedicând relaxarea mușchilor.

* Mușchii se rigidizează și rămân rigizi (rigor mortis), până când încep să se descompună.

4. Celulele mor în cele din urmă și corpul își pierde capacitatea de a lupta cu bacteriile.

5. Enzimele celulelor și activitatea bacteriană cauzează descompunerea corpului - mușchii își pierd rigiditatea.

* Cronologia?

* Celulele cerebrale pot să moară, dacă sunt private de oxigen pentru mai mult de 3 minute. Celulele musculare rămân în viață pentru câteva ore. Celulele osoase și cele ale pielii pot supraviețui câteva zile.

* Durează aproximativ 12 ore pentru un corp uman să se răcească la suprafață și 24 de ore pentru răcirea interiorului.

* Rigor mortis începe la 3 ore și durează aproximativ 36 de ore după moarte.

* Ce este rigor mortis?

Rigor mortis se referă la starea corpului după moarte, în care mușchii devin rigizi. Începe după aproximativ trei ore, ajungând la rigiditatea maximă după 12 ore și dispare treptat la aproximativ 72 de ore după deces. Rigor mortis survine datorită schimbărilor în fiziologia mușchilor, atunci când respirația aerobă încetează.

Mușchii sunt alcătuiți din două tipuri de fibre. Aceste fibre au legături între ele care se blochează și deblochează în timpul relaxării și contracției mușchilor. Aceste legături sunt controlate de un proces biochimic din cadrul celulei, care este parțial influențat de prezența ionilor de calciu. Concentrația de ioni de calciu este mai mare în fluidul care înconjoară celulele musculare decât în interiorul celulelor, calciul având tendința să se răspândească în celulă. Nivelul ridicat de calciu în interiorul celulei antrenează procesul biochimic în direcția menținerii contracției musculare. Pentru a se relaxa, celulele musculare trebuie să elimine ionii de calciu și acest lucru necesită ca moleculele energetice să evacueze calciul prin membrana celulară.

După moarte, reacția chimică răspunzătoare de producerea acestor molecule energetice nu mai poate avea loc, datorită lipsei de oxigen. Celulele nu mai au energia necesară eliminării calciului și astfel concentrația de calciu crește, forțând mușchii să rămână în stare de contracție. Această stare de rigiditate musculară este cunoscută sub denumirea de rigor mortis și durează până când proteinele musculare încep să se descompună.

* Ce este adipoceara?

Foto: I.Dadour

Adipoceara, sau adipocere, este o substanță de culoare gri-albicioasă de consistența cerii, care apare pe părțile corpului care conțin grăsimi - obraji, piept, abdomen și fund. Este rezultatul unei reacții chimice în care grăsimile reacționează cu apa și hidrogenul, în prezența unor enzime bacteriene, și se descompun în acizi grași și săpunuri. Adipoceara este rezistentă la bacterii și poate proteja un cadavru, încetinind descompunerea. Adipoceara se formează la aproximativ o lună de la deces și a fost descoperită la cadavre exhumate după 100 de ani. Dacă un cadavru este rapid accesibil insectelor, adipoceara are puține șanse să se formeze.

Sursa: deathonline.net

Ce este moartea?

"Moartea este certă, din moment ce este inevitabilă, dar de asemenea incertă, pentru că diagnosticarea ei este câteodată failibilă."
Jacques-Benigne Winslow, anatomist danez: Morte incertae signa, 1740

Peste tot în lume, moartea și ritualurile ce o înconjoară sunt încărcate de tabuuri. Chiar și în culturile în care moartea este sărbătorită și acceptată, anumite restricții în privința hainelor sau mâncării pot fi aplicate după un deces.

CHIPUL MORȚII

Măștile mortuare înfățișează expresiile faciale ale decedatului imediat după moarte. Era important ca măștile mortuare să fie făcute rapid, înainte ca trăsăturile să se deformeze. Măștile mortuare erau folosite din mai multe motive - ca instrumente pentru realizarea unei sculpturi sau a unei efigii sau ca obiecte de cult.

SEMNELE MORȚII

"Dați-mi o lupă;
Dacă respirația ei va încețoșa sau păta piatra,
Atunci ea trăiește."
Regele Lear - Shakespeare

În rândurile societăților antice precum cea greacă sau cea romană semnele morții erau absența bătăilor inimii și a respirației precum și începutul putrefacției. În timpurile medievale o lumânare era ținută la gură - o pâlpâire a lumânării fiind văzută ca un semn de viață.

Cu toate acestea, aceste semne au fost respinse de anatomistul danez Jacques-Benigne Winslow în 1740, care recomanda să fie încercată resuscitarea asupra pacienților care păreau lipsiți de viață prin stimularea diverselor părți ale corpului cu "sucuri de ceapă, usturoi sau hrean, . . . ciupituri și lovituri, ... și cu țipete stridente." De asemenea erau introduse ace sub unghiile degetelor de la picioare.

În 1742 John Bruhier a studiat 52 de așa zise cazuri de îngropați de vii, în cartea sa "Dissertation de l'incertitude des signes de la mort". Acest lucru a alimentat temerile oamenilor privind îngroparea prematură și a mărit presiunea asupra medicilor de a veni cu "semne de moarte" mai solide, ca metodă de diagnosticare. Doctorii germani au concluzionat că putrefacția este singurul indicator infailibil al morții. Multe culturi prevăd existența unui interval între deces și înhumarea cadavrului, care permite apariția putrefacției. De exemplu, leichenhäuser (morgile) din secolul 19 în Germania furnizau un spațiu unde cadavrele erau ținute sub observație, până când putrefacția era vizibilă.

"Sicriul de siguranță" evidențiază îndoiala oamenilor în privința stabilirii cu precizie a morții și frica acestora de a nu fi îngropați de vii. Sicriul de siguranță furniza un mijloc pentru ca "decedatul" să semnalizeze lumii de deasupra și să le ceară ajutorul și salvarea.

Măsuri mult mai drastice au fost însă luate pentru asigurarea că morții sunt într-adevăr morți. Unele persoane au cerut în testamentele lor să le fie tăiat capul sau să le fie perforată inima înainte de înmormântare, ca o metodă de a fi siguri că sunt morți cu adevărat. Inventarea stetoscopului în 1819 a eliminat nevoia unor astfel de măsuri extreme.

Dar, intervențiile medicale au crescut odată în plus incertitudinile. Inventarea respirației artificiale în 1950 a însemnat că organismul putea fi ținut în viață în absența unei pulsații naturale a inimii. Prin 1968 când a fost efectuat primul transplant de cord, era deja clar că este necesar un diagnostic pentru moarte, care să nu se bazeze pe pulsațiile inimii. Un comitet întrunit la Harvard Medical School în SUA, a venit cu un criteriu de diagnosticare pentru moarte numit criteriul morții cerebrale.

DEFINIREA MORȚII

▪▪▪Din punct de vedere legal în România

Moartea în România, din punct de vedere medical și legal, este de patru tipuri:

▪ moarte aparentă (funcțiile vitale sunt atât de mult diminuate încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale);

▪ moarte clinică (funcțiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil; de aceea este posibil ca aceste funcții să fie reactivate prin terapia intensivă și reanimare);

▪ moarte biologică (se produce atunci când organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a țesuturilor);

▪ moarte cerebrală.

Moartea cerebrală

Așa cum am arătat mai sus, până nu demult, era considerată moartă acea persoană a cărei inimă a încetat să mai bată și a cărei respirație este absentă. Datorită progresului înregistrat de tehnicile de reanimare s-a ajuns la concluzia că moartea nu este în mod necesar legată de încetarea activității cordului.

Moartea, ca proces fizic de încetare a vieții, trebuie să includă:

▪ oprirea inimii;

▪ absența respirației spontane;

▪ moartea cerebrală. Aceste trei condiții trebuie îndeplinite, concomitent și în totalitate, pentru a se evita erori regretabile.

Moartea cerebrală reprezintă medical alterarea ireversibilă a vieții celulelor creierului (cortex, cerebel și trunchi cerebral), care provoacă încetarea definitivă a funcțiilor encefalului întreg, ceea ce înseamnă imposibilitatea organismului uman de a mai fi în relație cu mediul și de a-și asigura și realiza propria existență, caracter specific și obligatoriu în definirea vieții umane. Moartea cerebrală nu trebuie confundată cu moartea biologică. Din punct de vedere juridic, moartea este considerată una singură, și anume cea declarată din punct de vedere medical.

Criteriile potrivit cărora poate fi declarată moartea cerebrală, din punct de vedere legal, sunt:

▪ examen clinic, constând în: constatarea comei profunde, flască, areactivă, absența reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absența reflexelor fotomotor și corneean);

▪ absența ventilației spontane, confirmată de testul de apnee (la un PaCO2 de 60 mm Hg);

▪ două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.

▪▪▪Din punct de vedere religios și cultural

Pentru Biserica Ortodoxă Română și pentru Biserica Romano-Catolică moartea fizică este concretizată prin "despărțirea sufletului de trup". Însă, acestea consideră că diagnosticarea morții constituie apanajul medicinei și nu al Bisericii. În 1957 Papa Pius XII și-a exprimat dubiile cu privire la faptul dacă medicii ar trebui să "continue procesul de resuscitare, în pofida faptului că sufletul ar fi părăsit deja trupul." Acesta a adus în atenția medicinei și o problemă al cărei răspuns este unul dificil și anume dacă "moartea a survenit deja, ca urmare a unei traume severe la creier, care a provocat o comă profundă și paralizia respirației, consecințele fatale nu sunt cumva întârziate doar de respirația artificială?" Răspunsul, a spus acesta, "nu este de competența Bisericii."

"Rămâne ca doctorii și în special anesteziștii, să dea o definiție clară și precisă a morții și a momentului morții unui pacient care se află în stare de inconștiență."

Adepții religiilor precum budismul Zen sau șintoismul cred că mintea și corpul sunt integrate și acceptă cu dificultate criteriul morții cerebrale pentru determinarea morții. De asemenea evreii ortodocși, nativii americani, musulmanii și creștinii fundamentaliști consideră că atâta vreme cât inima continuă să bată, chiar și artificial, persoana este încă în viață.

SICRIELE DE SIGURANȚĂ

"Tot ce îmi doresc la înmormântarea mea este să nu fiu îngropat de viu".
Lordul Chesterfield. Scrisoare către nora sa, 16 martie 1769.

"Îngropați-mă în mod decent, dar nu îmi puneți trupul în mormânt mai devreme de două zile după ce am murit".
Ultima dorință a lui George Washington.

"Pământul este sufocant .... Jurați că îi veți face să mă taie, ca să nu fiu îngropat de viu".
Unele dintre ultimele cuvinte ale compozitorului Frédéric Chopin.

Frica de a nu fi îngropat de viu era extrem de răspândită în Europa secolelor 18 și 19, ducând la inventarea sicrielor de siguranță. Mai mult de 30 de modele au fost patentate în Germania, în cea de-a doua jumătate a secolului 19. Elementul comun acestora era un mecanism care permitea "decedatului" să comunice cu cei de deasupra. Multe modele includeau sfori, care atunci când erau trase, sunau clopotul bisericii sau un clopoțel montat în acest scop. Altele înlocuiau clopoțelul cu un steguleț, o pocnitoare puternică sau o rachetă pirotehnică. Unele aveau incluse o lopată, o scară și o rezervă de mâncare și apă. Un element esențial, care a fost trecut cu vederea la unele modele, era un tub respirator pentru furnizarea aerului.

În 1822, doctorul Adolf Gutsmuth din Seehausen, Altmark, a demonstrat funcționalitatea modelului său îngropându-se chiar el de viu, stând "îngropat pentru câteva ore și servind supă, bere și cârnați, furnizați prin tubul de hrănire al sicriului."

Cu toate că au fost construite și vândute multe modele, nu există nicio indicație că a fost cineva îngropat în acestea. Cele mai multe modele aveau suficiente defecte, care sugerau că nu vor funcționa așa cum trebuie, dacă ar fi fost folosite.

De exemplu modelele care necesitau legarea sforilor direct de brațele sau picioarele cadavrelor, astfel încât alarma ar fi sunat la orice mișcare a decedatului, ar fi fost declanșate de mișcările naturale ale membrelor care au loc atunci când corpul intră în putrefacție și se umflă. Sicriele de siguranță sunt disponibile și astăzi. În 1995 italianul Fabrizio Caselli a inventat un model care include o alarmă de urgență, un microfon/difuzor, o torță, o butelie de oxigen, un senzor cardiac și un stimulator cardiac.

STETOSCOPUL

Cuvântul 'stetoscop' își are originea în limba greacă de la termenii stéthos - piept și skopé - examinare. Primul stetoscop a fost inventat în 1819 (anul publicării studiului său, instrumentul fiind conceput în 1816) de către Rene Laennec. Această invenție a permis medicilor să detecteze pulsațiile inimii cu o mai mare încredere și l-a ajutat pe doctorul Eugene Bouchut să câștige un premiu al Academiei de Științe din Paris în 1846, pentru 'cele mai bune rezultate privind semnele morții și mijloacele de prevenire a îngropărilor premature'.

După ce a experimentat pe animale moarte și sedate, în paralel cu observațiile asupra oamenilor muribunzi, Bouchut considera că dacă bătăile inimii erau absente mai mult de două minute, o persoană putea fi considerată moartă. Întâmpinând opoziția lumii medicale, Bouchut a extins perioada la cinci minute. Chiar și cu această concesie, determinarea morții prin absența pulsațiilor inimii era acceptată cu greutate.

Câțiva dintre criticii lui Bouchut erau dintre concurenții săi pentru premiul Academiei de Științe. Aceștia au avansat idei ca introducerea de lipitori în apropierea anusului, clești speciali pentru sfârcuri(!) sau perforarea inimii cu un ac lung cu un steguleț la capăt, care s-ar fi mișcat în cazul în care inima ar fi bătut.

Stetoscopul monoauricular a fost folosit din 1819 până după 1850. Modelul monoauricular a devenit din ce în ce mai rar după inventarea stetoscopului biauricular în 1852.

▪ Surse:

deathonline.net

patriarhia.ro

wikipedia.org

slashgear.com