Ce este moartea?

"Moartea este certă, din moment ce este inevitabilă, dar de asemenea incertă, pentru că diagnosticarea ei este câteodată failibilă."
Jacques-Benigne Winslow, anatomist danez: Morte incertae signa, 1740

Peste tot în lume, moartea și ritualurile ce o înconjoară sunt încărcate de tabuuri. Chiar și în culturile în care moartea este sărbătorită și acceptată, anumite restricții în privința hainelor sau mâncării pot fi aplicate după un deces.

CHIPUL MORȚII

Măștile mortuare înfățișează expresiile faciale ale decedatului imediat după moarte. Era important ca măștile mortuare să fie făcute rapid, înainte ca trăsăturile să se deformeze. Măștile mortuare erau folosite din mai multe motive - ca instrumente pentru realizarea unei sculpturi sau a unei efigii sau ca obiecte de cult.

SEMNELE MORȚII

"Dați-mi o lupă;
Dacă respirația ei va încețoșa sau păta piatra,
Atunci ea trăiește."
Regele Lear - Shakespeare

În rândurile societăților antice precum cea greacă sau cea romană semnele morții erau absența bătăilor inimii și a respirației precum și începutul putrefacției. În timpurile medievale o lumânare era ținută la gură - o pâlpâire a lumânării fiind văzută ca un semn de viață.

Cu toate acestea, aceste semne au fost respinse de anatomistul danez Jacques-Benigne Winslow în 1740, care recomanda să fie încercată resuscitarea asupra pacienților care păreau lipsiți de viață prin stimularea diverselor părți ale corpului cu "sucuri de ceapă, usturoi sau hrean, . . . ciupituri și lovituri, ... și cu țipete stridente." De asemenea erau introduse ace sub unghiile degetelor de la picioare.

În 1742 John Bruhier a studiat 52 de așa zise cazuri de îngropați de vii, în cartea sa "Dissertation de l'incertitude des signes de la mort". Acest lucru a alimentat temerile oamenilor privind îngroparea prematură și a mărit presiunea asupra medicilor de a veni cu "semne de moarte" mai solide, ca metodă de diagnosticare. Doctorii germani au concluzionat că putrefacția este singurul indicator infailibil al morții. Multe culturi prevăd existența unui interval între deces și înhumarea cadavrului, care permite apariția putrefacției. De exemplu, leichenhäuser (morgile) din secolul 19 în Germania furnizau un spațiu unde cadavrele erau ținute sub observație, până când putrefacția era vizibilă.

"Sicriul de siguranță" evidențiază îndoiala oamenilor în privința stabilirii cu precizie a morții și frica acestora de a nu fi îngropați de vii. Sicriul de siguranță furniza un mijloc pentru ca "decedatul" să semnalizeze lumii de deasupra și să le ceară ajutorul și salvarea.

Măsuri mult mai drastice au fost însă luate pentru asigurarea că morții sunt într-adevăr morți. Unele persoane au cerut în testamentele lor să le fie tăiat capul sau să le fie perforată inima înainte de înmormântare, ca o metodă de a fi siguri că sunt morți cu adevărat. Inventarea stetoscopului în 1819 a eliminat nevoia unor astfel de măsuri extreme.

Dar, intervențiile medicale au crescut odată în plus incertitudinile. Inventarea respirației artificiale în 1950 a însemnat că organismul putea fi ținut în viață în absența unei pulsații naturale a inimii. Prin 1968 când a fost efectuat primul transplant de cord, era deja clar că este necesar un diagnostic pentru moarte, care să nu se bazeze pe pulsațiile inimii. Un comitet întrunit la Harvard Medical School în SUA, a venit cu un criteriu de diagnosticare pentru moarte numit criteriul morții cerebrale.

DEFINIREA MORȚII

▪▪▪Din punct de vedere legal în România

Moartea în România, din punct de vedere medical și legal, este de patru tipuri:

▪ moarte aparentă (funcțiile vitale sunt atât de mult diminuate încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale);

▪ moarte clinică (funcțiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil; de aceea este posibil ca aceste funcții să fie reactivate prin terapia intensivă și reanimare);

▪ moarte biologică (se produce atunci când organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a țesuturilor);

▪ moarte cerebrală.

Moartea cerebrală

Așa cum am arătat mai sus, până nu demult, era considerată moartă acea persoană a cărei inimă a încetat să mai bată și a cărei respirație este absentă. Datorită progresului înregistrat de tehnicile de reanimare s-a ajuns la concluzia că moartea nu este în mod necesar legată de încetarea activității cordului.

Moartea, ca proces fizic de încetare a vieții, trebuie să includă:

▪ oprirea inimii;

▪ absența respirației spontane;

▪ moartea cerebrală. Aceste trei condiții trebuie îndeplinite, concomitent și în totalitate, pentru a se evita erori regretabile.

Moartea cerebrală reprezintă medical alterarea ireversibilă a vieții celulelor creierului (cortex, cerebel și trunchi cerebral), care provoacă încetarea definitivă a funcțiilor encefalului întreg, ceea ce înseamnă imposibilitatea organismului uman de a mai fi în relație cu mediul și de a-și asigura și realiza propria existență, caracter specific și obligatoriu în definirea vieții umane. Moartea cerebrală nu trebuie confundată cu moartea biologică. Din punct de vedere juridic, moartea este considerată una singură, și anume cea declarată din punct de vedere medical.

Criteriile potrivit cărora poate fi declarată moartea cerebrală, din punct de vedere legal, sunt:

▪ examen clinic, constând în: constatarea comei profunde, flască, areactivă, absența reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absența reflexelor fotomotor și corneean);

▪ absența ventilației spontane, confirmată de testul de apnee (la un PaCO2 de 60 mm Hg);

▪ două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.

▪▪▪Din punct de vedere religios și cultural

Pentru Biserica Ortodoxă Română și pentru Biserica Romano-Catolică moartea fizică este concretizată prin "despărțirea sufletului de trup". Însă, acestea consideră că diagnosticarea morții constituie apanajul medicinei și nu al Bisericii. În 1957 Papa Pius XII și-a exprimat dubiile cu privire la faptul dacă medicii ar trebui să "continue procesul de resuscitare, în pofida faptului că sufletul ar fi părăsit deja trupul." Acesta a adus în atenția medicinei și o problemă al cărei răspuns este unul dificil și anume dacă "moartea a survenit deja, ca urmare a unei traume severe la creier, care a provocat o comă profundă și paralizia respirației, consecințele fatale nu sunt cumva întârziate doar de respirația artificială?" Răspunsul, a spus acesta, "nu este de competența Bisericii."

"Rămâne ca doctorii și în special anesteziștii, să dea o definiție clară și precisă a morții și a momentului morții unui pacient care se află în stare de inconștiență."

Adepții religiilor precum budismul Zen sau șintoismul cred că mintea și corpul sunt integrate și acceptă cu dificultate criteriul morții cerebrale pentru determinarea morții. De asemenea evreii ortodocși, nativii americani, musulmanii și creștinii fundamentaliști consideră că atâta vreme cât inima continuă să bată, chiar și artificial, persoana este încă în viață.

SICRIELE DE SIGURANȚĂ

"Tot ce îmi doresc la înmormântarea mea este să nu fiu îngropat de viu".
Lordul Chesterfield. Scrisoare către nora sa, 16 martie 1769.

"Îngropați-mă în mod decent, dar nu îmi puneți trupul în mormânt mai devreme de două zile după ce am murit".
Ultima dorință a lui George Washington.

"Pământul este sufocant .... Jurați că îi veți face să mă taie, ca să nu fiu îngropat de viu".
Unele dintre ultimele cuvinte ale compozitorului Frédéric Chopin.

Frica de a nu fi îngropat de viu era extrem de răspândită în Europa secolelor 18 și 19, ducând la inventarea sicrielor de siguranță. Mai mult de 30 de modele au fost patentate în Germania, în cea de-a doua jumătate a secolului 19. Elementul comun acestora era un mecanism care permitea "decedatului" să comunice cu cei de deasupra. Multe modele includeau sfori, care atunci când erau trase, sunau clopotul bisericii sau un clopoțel montat în acest scop. Altele înlocuiau clopoțelul cu un steguleț, o pocnitoare puternică sau o rachetă pirotehnică. Unele aveau incluse o lopată, o scară și o rezervă de mâncare și apă. Un element esențial, care a fost trecut cu vederea la unele modele, era un tub respirator pentru furnizarea aerului.

În 1822, doctorul Adolf Gutsmuth din Seehausen, Altmark, a demonstrat funcționalitatea modelului său îngropându-se chiar el de viu, stând "îngropat pentru câteva ore și servind supă, bere și cârnați, furnizați prin tubul de hrănire al sicriului."

Cu toate că au fost construite și vândute multe modele, nu există nicio indicație că a fost cineva îngropat în acestea. Cele mai multe modele aveau suficiente defecte, care sugerau că nu vor funcționa așa cum trebuie, dacă ar fi fost folosite.

De exemplu modelele care necesitau legarea sforilor direct de brațele sau picioarele cadavrelor, astfel încât alarma ar fi sunat la orice mișcare a decedatului, ar fi fost declanșate de mișcările naturale ale membrelor care au loc atunci când corpul intră în putrefacție și se umflă. Sicriele de siguranță sunt disponibile și astăzi. În 1995 italianul Fabrizio Caselli a inventat un model care include o alarmă de urgență, un microfon/difuzor, o torță, o butelie de oxigen, un senzor cardiac și un stimulator cardiac.

STETOSCOPUL

Cuvântul 'stetoscop' își are originea în limba greacă de la termenii stéthos - piept și skopé - examinare. Primul stetoscop a fost inventat în 1819 (anul publicării studiului său, instrumentul fiind conceput în 1816) de către Rene Laennec. Această invenție a permis medicilor să detecteze pulsațiile inimii cu o mai mare încredere și l-a ajutat pe doctorul Eugene Bouchut să câștige un premiu al Academiei de Științe din Paris în 1846, pentru 'cele mai bune rezultate privind semnele morții și mijloacele de prevenire a îngropărilor premature'.

După ce a experimentat pe animale moarte și sedate, în paralel cu observațiile asupra oamenilor muribunzi, Bouchut considera că dacă bătăile inimii erau absente mai mult de două minute, o persoană putea fi considerată moartă. Întâmpinând opoziția lumii medicale, Bouchut a extins perioada la cinci minute. Chiar și cu această concesie, determinarea morții prin absența pulsațiilor inimii era acceptată cu greutate.

Câțiva dintre criticii lui Bouchut erau dintre concurenții săi pentru premiul Academiei de Științe. Aceștia au avansat idei ca introducerea de lipitori în apropierea anusului, clești speciali pentru sfârcuri(!) sau perforarea inimii cu un ac lung cu un steguleț la capăt, care s-ar fi mișcat în cazul în care inima ar fi bătut.

Stetoscopul monoauricular a fost folosit din 1819 până după 1850. Modelul monoauricular a devenit din ce în ce mai rar după inventarea stetoscopului biauricular în 1852.

▪ Surse:

deathonline.net

patriarhia.ro

wikipedia.org

slashgear.com