2.2.8 Tabernaculul

Tabernaculul este structura portabilă ridicată de către israeliți, la porunca Domnului, pentru a-i însoți în călătoriile lor prin pustiu, așa cum este relatat în Cartea Exodul (25: 1-31; 17; 35: 1-4: 38). Tabernaculul consta dintr-o curte exterioară, de formă dreptunghiulară, 100 de coți pe 50 de coți. Această împrejmuire era alcătuită din perdele de in răsucit cu o deschidere, intrarea, pe partea de la răsărit. Aceste perdele erau mijloacele de separare a locului sacru de tărâmul lumesc de afară, dar nu formau o acoperitoare asupra zonei respective, locul fiind deschis către cer. Perdelele curții exterioare erau atârnate de stâlpi din lemn de acacia, cu vârfurile din argint, asigurați prin țăruși de aramă.

Ornamentația și arhitectura

Structura dreptunghiulară era formată din două pătrate, fiecare de 50 de coți pe 50 de coți. Pătratul vestic conținea Locul Sfânt, sanctuarul propriu-zis, la al cărui capăt vestic se găsea Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm (קֹדֶשׁ הַקֳּדָשִׁים - sanctuarul interior din tabernacul), despărțit de Locul Sfânt printr-o perdea. O cortină era amplasată la intrarea în Locul Sfânt, pentru a-l despărți de restul curții exterioare, iar o altă cortină era la intrarea în curtea exterioară. Astfel, erau trei intrări separate, fiecare ducând către un loc mai sfânt: intrarea în curtea exterioară, cu o cortină în față, intrarea în Locul Sfânt, cu o cortină în față și intrarea în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm, cu o perdea în față. Numai preoților le era permis să intre în Locul Sfânt, iar nimănui nu-i era permis să intre în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm, cu excepția marelui preot în ziua de Yom Kippur.

Chivotul Legământului a fost amplasat în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm, în spatele perdelei. În Locul Sfânt se găsea o masă la nord, un menorah (candelabru cu șapte brațe) la sud și un altar din aur, altarul pentru arderi, amplasat în fața perdelei din dreptul Chivotului la intrarea în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm. Masa și altarul erau făcute din lemn acoperit cu aur, iar menorah era din aur masiv. În pătratul estic al curții exterioare erau amplasate altarul de lemn, acoperit cu aramă, pe care erau arse sacrificiile și era vărsat sângele, precum și un lavoar pentru spălarea mâinilor și picioarelor preoților.

Locul Sfânt și Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm erau decorate cu perdele care acopereau întreaga zonă. Existau patru straturi separate de perdele, unul peste celalalt. Perdelele aflate la interior, cele care puteau fi văzute de către cei care intrau în sanctuar, erau făcute din pânză fină decorată cu imagini ale heruvimilor, la fel ca perdeaua din fața Chivotului. Peste perdelele din pânză fină era amplasată o perdea rugoasă, făcută din păr de capră, iar peste aceasta o perdea din piele de berbec, iar ultimul strat era din piele de tehașim, un cuvânt cu semnificație incertă, tradus deseori drept "delfin". Perdele exterioare din piele erau probabil menite ca protecție față de intemperii. Aceste perdele erau susținute de stâlpi din lemn de acacia, amplasați pe postamente din argint. Întreaga structură era proiectată spre a putea fi dezmembrată, ori de câte ori israeliții porneau în călătorie și reasamblată, atunci când aceștia își așezau tabăra.

Acuratețea biblică

Există unele dificultăți care rezultă din textul biblic. De exemplu, de unde au găsit israeliții în deșert lemnul, aurul, argintul și arama, necesare pentru construcție? Mai mult, măsurătorile par mai degrabă idealiste decât practice, de vreme ce este greu de imaginat cum o astfel de structură putea să stea în picioare în condiții optime de siguranță. În consecință, potrivit unei viziuni critice mai vechi, relatarea din Exodul nu este istorică, fiind o reconstituire artificială, bazată pe templul lui Solomon. Însă, ceva mai recent, cercetătorii au demonstrat că mai multe civilizații antice, înaintea perioadei din deșert, aveau cunoștință de structuri similare, și cu toate că unele detalii ar fi putut să fie adăugate ulterior, nu există niciun motiv de a nega faptul că israeliții au avut în pustiu un tabernacul portabil în care ofereau sacrificii.

Umberto Cassuto a observat că templele păgâne erau reședința zeului, în acestea găsindu-se tronul, o masă la care acesta mânca, un candelabru care să-i ofere lumină, un pat în care acesta dormea și dulapuri pentru hainele acestuia. În tabernaculul israelit nu se găsea nimic antropomorfic, precum patul sau dulapurile, iar masa era destinată pentru lipiile pe care le mâncau preoții. Menorah-ul nu era amplasat în Locul Sfânt, de vreme ce Dumnezeu, spre deosebire de zeitățile păgâne, nu avea nevoie de lumină. Chivotul, conținând tăblițele de piatră, substituia tronul pe care se odihnea prezența divină. Prin urmare, tabernaculul poate că deținea într-adevăr unele caracteristici ale templelor păgâne, dar a fost transformat și adaptat religiei monoteiste.

Alți cercetători au notat că iudaismul folosește cuvântul mișkan pentru tabernacul, provenind dintr-o rădăcină care înseamnă "a locui temporar." Așadar, tabernaculul, în care Dumnezeu locuiește temporar, într-un fel, reprezintă cele două idei la care filozofii se referă numindu-le transcendență și imanență. Dumnezeu este dincolo de universul fizic, dar coboară în tabernacul.

Simbolismul religios

Tabernaculul conferă cu ușurință diverse simbolisme. Rabinii care au scris Midraș-ul au observat legătura dintre tabernacul și cosmos, iar cercetătorii moderni ai Bibliei au subliniat faptul că cuvintele utilizate în povestea despre tabernacul seamănă cu narațiunea creației de la începutul Cărții Genezei. Potrivit acestei viziuni, tabernaculul a fost intenționat ca un simbol al cosmosului: perdeaua interioară decorată cu heruvimi reprezentând cerul și îngerii, mesagerii Domnului, iar structura propriu-zisă fiind pământul cu tot ce se găsește pe acesta.

În povestea propriu-zisă se afirmă faptul că scopul tabernaculului este acela ca Dumnezeu să locuiască în mijlocul poporului său: "Din acestea să-Mi faci locaş sfânt şi voi locui în mijlocul lor" (Exodul 25: 8). O omilie rabinică ulterioară observa că versetul nu menționează că "voi locui în acesta, ci voi locui în mijlocul lor," pentru a demonstra că scopul tabernaculului nu era pentru ca Dumnezeu să locuiască în acesta, ci spre a-i încuraja pe oameni să-i facă loc lui Dumnezeu în inimile lor. În istoria iudaică, locurile sfinte erau văzute drept acelea care fie conțineau într-un fel prezența impersonală a divinului, fie erau sacre prin asociere.

Heruvimii

Heruvimii (כְּרוּבִים - keruvim, kerum la singular) sunt creaturile înaripate menționate frecvent în Biblie. Etimologia cuvântului este incertă. Într-o sursă midrașică, etimologia cuvântului este atribuită pornind de la forma la singular a acestuia, kerum, însemnând ke'ravya, "precum un copil," de aici și descrierea acestora în artă și literatură ca niște copii de vârstă fragedă.

În Biblie, Dumnezeu îi așează pe heruvimi la intrarea în Gradina Edenului, după expulzarea lui Adam și Eva, pentru a păzi drumul către Pomul Vieții (Geneza 3:24). Doi heruvimi auriți cu aripile întinse au fost plasați unul în fața celuilalt pe capacul Chivotului Legământului din tabernacul (Exodul 25:18-20), iar imagini ale heruvimilor au fost brodate pe cortinele și perdelele din tabernacul (Exodul 26:1, 31). În templul lui Solomon, cei doi heruvimi auriți nu au fost atașați de Chivot, precum în tabernacul, ci au fost amplasați ca statui de zece coți înălțime în fața Chivotului (III Regi 6:27-8).

O legendă talmudică stranie afirmă că cei doi heruvimi din templul lui Solomon erau în forma unei femei și a unui bărbat. Când israeliții au venit la templu, în pelerinaj, iar cortina din fața Chivotului a fost ridicată, cei doi heruvimi au fost văzuți cuplați, ca și cum ar fi avut relații sexuale. Aceasta a fost văzută ca o dovadă miraculoasă a faptului că iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este asemănătoare cu iubirea dintre bărbat și femeie.

În alte părți din Biblie (II Samuel sau Cartea a doua a Regilor 22:11; Psalmii 18:11), Dumnezeu este descris într-o manieră antropomorfică, călărind un heruvim. Asemănarea heruvimilor cu creaturile înaripate ilustrate de arta religioasă din Orientul Apropiat a fost deseori remarcată (a se vedea lamassu).

Întreaga chestiune a heruvimilor a constituit o sursă de dileme și stânjenire pentru învățătorii evrei. Într-o altă legendă talmudică, atunci când amoniții și moabiții au intrat în templu, la distrugerea acestuia, aceștia au scos afară heruvimii și au încercat să dezvăluie ipocrizia israeliților, care pretindeau că venerează Dumnezeul invizibil, și totuși aveau statui ale unui bărbat și unei femei făcând sex în sanctuarul sfânt.

Filozofii evrei, în particular, au încercat să raționalizeze subiectul. În viziunea lui Philo din Alexandria, heruvimii reprezintă două aspecte ale lui Dumnezeu, bunătatea și autoritatea sa. Pentru Maimonides, heruvimii reprezintă o categorie de îngeri. În sistemul lui Maimonide, există zece grade de îngeri, iar heruvimii aparțin celui de-al nouălea grad. Îngerii sunt văzuți de către Maimonides drept diverse forțe spirituale, pe care Dumnezeu le folosește pentru controlul universului. Îngerii adiacenți Chivotului reprezintă acțiunea acestor forțe spirituale în revelația Torei, find reprezentări simbolice ale dogmei precum Torah este din Ceruri. Sunt doi heruvimi pe Chivot, deoarece dacă era unul singur ar fi fost confundat cu Dumnezeu Unul (Moses Maimonides - "Călăuza șovăielnicilor").

Cu excepția kabbalah, nu există prea mult interes pentru heruvimi în iudaism. Este poate semnificativ faptul că, deși liturghia iudaică conține referiri la alte forme de îngeri, ca ophanim sau seraphim, nu există vreo referire la heruvimi nicăieri în liturghie.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.2.7 Vițelul de Aur

Ce reprezenta Vițelul de Aur?

Povestea vițelului de aur, cel mai mare scandal din perioada petrecută în pustiu, este amintită în Deuteronomul 9:9-21, bazată pe relatarea completă din Exodul 32. Ceea ce reprezintă vițelul constituie un punct de dezbatere între cercetătorii Bibliei. Imagini ale taurilor și vacilor erau obișnuite în cadrul religiilor din Orientul Apropiat. În Egipt, un taur, Apis, era sacru pentru zeul Ptah și emblematic pentru acesta. În literatura canaanită, zeul suprem El este numit uneori taurul, deși acesta ar putea reprezenta doar un epitet, simbolizând puterea, iar zeul furtunii Baʿal este descris într-un mit încălecând un bou.

Un basorelief din Asia Minor arată doi indivizi închinându-se la un altar în fața unui taur. Figurine reprezentând tauri și vaci au fost descoperite în mai multe site-uri arheologice canaanite. Cel puțin una dintre acestea a fost descoperită într-un site israelit, pe dealurile din Samaria. În cazul unora dintre acestea, taurul sau vaca reprezintă o zeitate - de obicei, un zeu al furtunii - în mod direct. În alte ocazii, reprezintă animalul preferat al zeității, simbolizând acea zeitate în mod indirect.

Motivarea lui Aaron și cererea poporului

Este puțin probabil ca Aaron să fi intenționat ca vițelul să reprezinte o altă zeitate, de vreme ce a proclamat un festival în onoarea lui YHVH [Dumnezeu], atunci când a terminat idolul (Exodul 32:5). La prima vedere, declarația poporului, "Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului!" (Exodul 32:4), pare să indice faptul că aceștia au interpretat vițelul ca pe o reprezentare a lui YHVH.

Însă, în cererea lor către Aaron de a le face un dumnezeu, aceștia au explicat faptul că doreau un dumnezeu care să-i conducă, deoarece nu știau ce s-a întâmplat cu Moise, care-i condusese din Egipt (Exodul 32:1). Acest lucru pare să implice faptul că au dorit ca vițelul să-l înlocuiască pe Moise, aparent în rolul acestuia de mediator al lui YHVH față de popor.

Cu alte cuvinte, aceștia nu au intenționat ca vițelul să-l reprezinte pe YHVH, ci să funcționeze ca un mijlocitor al prezenței acestuia între ei, așa cum funcționase Moise anterior. Mulți cercetători consideră că vițelul a făcut asta, servind drept piedestalul sau suportul pe care era prezent în mod invizibil YHVH, așa ca în cazul heruvimilor din Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm (קֹדֶשׁ הַקֳּדָשִׁים - sanctuarul interior din tabernacul). Această concepție a vițelului este ilustrată de imagini antice ale unui zeu stând pe spatele unui taur sau a altui animal.

Potrivit acestei interpretări, declarația "Iată, Israele, dumnezeul tău" nu este citarea exactă a ceea ce a spus poporul în acel moment, ci o parafrazare a cuvintelor acestora, bazată pe o înțelegere ulterioară, reflectând modul în care au tratat aceștia statuia până la urmă. În orice caz, este evident din Exodul 32:8 că, deși Aaron sau poporul au avut intenții justificate, poporul a căzut imediat în idolatrie, venerând vițelul și violând astfel interdicția Decalogului față de venerarea idolilor.

Vițeii de aur ai regelui Ieroboam

Unii cercetători biblici consideră că întreaga poveste a vițelului de aur este o reconstituire peiorativă - bazată, de asemenea, pe o înțelegere ulterioară - a unei legende din zona de nord a Israelului despre originea vițeilor de aur ridicați de către Ieroboam la Bethel și Dan (III Regi 12:2‑33). În această viziune, vițeii lui Ieroboam au fost meniți inițial drept piedestale sau suporturi pentru YHVH, la fel ca heruvimii, nu ca idoli.

Odată cu trecerea timpului, poporul a început să-i venereze, așa cum se arată în plângerea lui Hosea, că poporul sărută vițeii (Hosea 13:2). Această desfășurare ar putea să fi fost facilitată de faptul că vițeii nu au fost ținuți ascunși, așa cum au fost heruvimii în Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm, ci au fost amplasați afară, vizibili pentru public. Aceasta desfășurare este analoagă cu ceea ce s-a întâmplat cu șarpele de aramă pe care Moise l-a făcut pentru vindecarea mușcăturilor de șarpe: în vremea regelui Hezekiah, poporul a început să-l venereze și acesta a trebuit să fie distrus (Numeri 21:4‑9, vezi și IV Regi 18:4).

O poveste altădată pozitivă într-o lumină diferită

Conform acestei teorii, povestea vițelului de aur al lui Aaron este de fapt, la origine, legenda despre proveniența (unuia dintre) vițeii de aur ai lui Ieroboam, iar inițial descria fabricarea acestora în mod aprobator, comparabil cu relatarea din Exodul despre modul în care poporul a contribuit cu materialele din care Bezalel și echipa acestuia au construit Chivotul și heruvimii și restul tabernaculului, urmând planurile furnizate de Dumnezeu (Exodul 25-27, 35-39). Declarația lui Aaron, precum a aruncat aurul în foc și din acesta "a ieşit acest viţel" (Exodul 32:24) insinuează faptul că vițelul a fost fabricat cu asistență supranaturală, lucru ce susține viziunea că povestea a fost inițial una pe un ton aprobator.

Ulterior, după ce vițeii lui Ieroboam au început să fie considerați idoli, fabricarea vițeilor a fost văzută drept una conducătoare în mod inevitabil la idolatrie, iar povestea despre vițelul lui Aaron a fost revizuită, spre a arăta fenomenul drept unul imoral de la început. Versiunea aceasta apare în Exodul și este reflectată în Deuteronomul.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.2.6 Îndemnul la Exod

Povestea poporului evreu are câteva puncte de început posibile. În timp ce Abraham este primul evreu care aduce ideea monoteismului în lume, este povestea Exodului cea care reprezintă începutul conștiinței naționale iudaice. Un grup de sclavi, care probabil nu avea o mare omogenitate etnică, împărțea o situație comună (sclavia) și un opresor comun (egiptenii). Ceea ce modelează conștiința națională a poporului, pe care Biblia îl numește "copiii lui Israel" (b'nai Yisrael), este asocierea dintre experiența sclaviei și evadarea israeliților către libertate. Conștiința le-a fost făurită nu numai de către experiența suferinței comune, ci - mai important - de către experiența comună a izbăvirii…

De la conștiința politică la cea morală

Odată cu povestea Exodului, toate elementele conștiinței politice au fost așezate la locul lor: o istorie comună (sclavia egipteană), un mit fondator (izbăviți din sclavia egipteană de către un Dumnezeu mai puternic decât oricare altul), și un lider (Moise). Dimensiunea Exodului în cadrul existenței evreiești va continua să fie punctul central pentru poporul evreu de-a lungul istoriei acestuia. Pentru o perioadă, se va manifesta sub forma suveranității politice, precum în cazurile regatelor antice ale Israelului și Iudeei. În secolul al XX-lea, dimensiunea Exodului se va manifesta iarăși, cu crearea statului modern al Israelului.

Însă, conștiința Exodului descrisă aici transcende rânduielile politice convenționale. Poporul evreu și-a manifestat această conștiință în timpul rătăcirii prin deșert, în așezările timpurii din țara Israelului, organizate pe criterii de afiliere tribală, și pe parcursul celor două milenii petrecute de evrei în diaspora. Conștiința Exodului i-a determinat pe evrei să se identifice unul pe celalalt, indiferent de faptul că locuiau la mii de kilometri depărtare, sub regimuri politice diferite, vorbind limbi diferite și dezvoltând variante ale iudaismului care deseori sintetizau elementele tradiționale evreiești cu elemente specifice din culturile creștine în care trăiau.

Această conștiință a însemnat, de asemenea, că evreii au avut grijă unul de celălalt, nu numai atunci când au trăit în apropiere, ci chiar atunci când aflau despre alți evrei la nevoie de pe alte meleaguri. În perioada în care evreilor le-a lipsit suveranitatea politică, aceștia au devenit o comunitate de amintiri și destine comune. Aceștia credeau că soarta poporului evreu, indiferent de domiciliul temporar, este strâns legată. Aceasta explică succesul mișcării sioniste, reînvierea fără precedent a identității naționale și suveranității politice după 2.000 de ani de împrăștiere. Conștiința Exodului a poporului evreu a fost liantul care l-a menținut laolaltă. A constituit secretul supraviețuirii evreilor.

Pentru copiii lui Israel, în schimb, a existat o dimensiune a identității naționale care a depășit conștiința politică - o întâlnire cu obiectivul sacru care va crea o conexiune directă între sclavii care au trăit Exodul din Egipt și viziunea care l-a ghidat pe patriarhul Abraham.

Abraham și "Chemarea"

Torah ne spune că Abraham a devenit părintele poporului evreu atunci când a urmat chemarea lui Dumnezeu de a urma un obiectiv sacru, răspândind dreptatea și judecata în lume (Geneza 18:19). Poporul evreu, nu numai că va deveni un popor deosebit, o unitate etnică și politică separată, ci va fi poporul legat de un scop mai înalt. Potrivit legământului lui Dumnezeu cu Abraham, fiecare evreu este chemat nu numai să creadă în valorile dreptății și virtuții, ci să acționeze conform acestora: motivat de responsabilitatea morală de a pleda - așa cum a făcut-o Abraham - în numele celor nevinovați din toate națiile.

Abraham a trăit în Canaan ca un "străin şi pribeag" (Geneza 23:4), dar conștiința sa de individ diferit și deosebit nu l-a împiedicat să acorde atenție unei chemări morale universale - comportându-se într-un mod altruist, încărcat de compasiune, față de oamenii din Sodoma și Gomorrah.

Acest simț al unei chemări mai înalte - un impuls altruist de a aduce dreptatea și virtutea în lume - constituie moștenirea evreilor de la Abraham. Este ceea ce se cheamă "îndemnul de la Sinai."

Împăcarea dintre îndemnul la Exod și cel de la Sinai

Există o tensiune milenară în iudaism între îndemnul la Exod și cel de la Sinai. Fiecare comunitate religioasă este dedicată supraviețuirii și perpetuării sale. Iudaismul nu este imun la aceste tendințe. Iudaismul a căzut deseori pradă tendinței, care a afectat toate grupurile, de a se vedea pe sine în termeni parohiali, de a crede că interesele grupului sunt preeminente oricăror altora. Acest lucru este adevărat, mai ales în timpuri de criză. În vremurile moderne, această atitudine defensivă se extinde la perioadele în care Israelul se află în pericol, fie din cauza războiului, a terorismului, sau a campaniilor globale de discreditare a sionismului și a dreptului evreilor la existență colectivă în cadrul tărâmului natal ancestral.

Totuși, tradiția iudaică a învățăturilor universale privind responsabilitatea față de toate ființele umane și față de întreaga lume continuă să aducă echilibrul necesar între propriile interese - îndemnul la Exod - și interesele omenirii - îndemnul de la Sinai. Chiar și atunci când, sau mai ales atunci când, lumea iudaică tinde către parohial, există voci în mijlocul acestora care îi îndeamnă înapoi către moștenirea profetică, spre a deveni factorii care să tămăduiască întreaga lume. Această moștenire profetică este motivul pentru care evreii au fost așezați pe acest pământ.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.2.5 Zipporah

Zipporah (צִפוֹרָה - Ṣippora, Σεπφώρα - Sephora în greacă), soția lui Moise, a fost una dintre cele șapte fiice ale lui Reuel, un preot madianit, care se mai numea Iethro (Exodul 3:1) și Hobab (Judecători 4:11). Moise, fugind din Egipt, a sosit la Madian și s-a așezat lângă o fântână. În timp ce se odihnea, fiicele lui Reuel au venit pentru a adăpa turmele tatălui lor. Câțiva păstori au sosit și le-au alungat pe fete, pentru a-și adăpa turmele lor mai întâi. Moise, fără de frică, i-a înfruntat pe păstori și i-a îndepărtat.

Fetele s-au întors acasă mai devreme decât de obicei. Tatăl acestora, Reuel, le-a întrebat: "Cum de aţi venit astăzi aşa de curând?" Fetele i-au răspuns: "Un egiptean oarecare ne-a apărat de păstori, ne-a scos apă şi ne-a adăpat oile noastre." "Dar unde este acela?" le-a întrebat Reuel. "De ce l-aţi lăsat? Chemaţi-l şi daţi-i să mănânce pâine!" (Exodul 2:18–20).

Moise a rămas și a trăit cu preotul madianit și familia acestuia. Reuel i-a oferit-o pe fiica sa Zipporah drept soție; ulterior, aceasta va da naștere lui Gherșom și apoi lui Eliezer.

După ce toți oamenii din Egipt care-i doreau moartea au murit, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să revină în Egipt. Moise și-a luat soția și fiii și a început o călătorie înapoi către Egipt. Pe drum, aceștia au stat la un han, unde a avut loc un incident misterios.

Biblia ne relatează că un înger al Domnului a venit să-l ucidă pe Moise. Zipporah l-a circumcis repede pe Gherșom cu o piatră ascuțită și i-a atins picioarele lui Moise cu aceasta, spunând: "Tu-mi eşti un soţ crud!" (Exodul 4:25). Textul original, așa cum este scris în Codex Leningradensis, spune astfel:

וַתִּקַּח צִפֹּרָה צֹר וַתִּכְרֹת אֶת־עָרְלַת בְּנָהּ וַתַּגַּע לְרַגְלָיו וַתֹּאמֶר כִּי חֲתַן־דָּמִים

אַתָּה לִי׃

Septuaginta traduce versetul în acest mod: "Dar Sefora, luând un cuţit de piatră, a tăiat împrejur pe fiul său şi atingând picioarele lui Moise a zis; "Tu-mi eşti un soţ crud." De remarcat, faptul că "picioare" este un eufemism folosit uneori în textele biblice ebraice originale pentru organele genitale masculine.

Acest fragment este interpretat, în mod obișnuit, ca fiind determinat de faptul că Moise nu și-a circumcis fiii, iar Dumnezeu a dorit să-l omoare pentru această neglijență. Codex Leningradensis specifică faptul că însuși Dumnezeu (יהוה - YHVH) vine să-l ucidă pe Moise, în vreme ce Septuaginta modifică textul, traducând tetragrammatonul ca ἄγγελος κυρίου (îngerul Domnului), și nu κύριος (Domnul). "Înger" (ἄγγελος ) constituie traducerea în Septuaginta a cuvântului ebraic "mal'ak" (מַלְאָךְ), termenul pentru manifestările lui Yahveh față de omenire. Este mal'ak cel care îi vorbește lui Moise din rugul aprins.

După acest eveniment bizar, Moise a trimis-o pe Zipporah împreună cu copiii la tatăl acesteia în Madian, continuându-și drumul singur spre Egipt.

După ce Moise a reușit să-i scoată pe israeliți din Egipt, Reuel a venit la tabăra iudeilor din deșert, aducându-i cu el pe Zipporah și pe cei doi fii ai acesteia, Gherșom și Eliezer. Unii cercetători o identifică pe Zipporah cu femeia etiopiană a cărei căsătorie cu Moise a fost aspru criticată de către Miriam și Aaron (Numeri 12:1).

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.2.4 Miriam

Miriam (מִרְיָם), fiica lui Amram și Yoheved și sora mai mare a lui Aaron și Moise, este una dintre puținele femei pe care Biblia le numește profetese. Mama acesteia l-a născut pe Moise după ce faraonul a dat ordinul de ucidere a fiecărui nou-născut israelit. Yoheved a ascuns copilul timp de trei luni, iar atunci când nu l-a mai putut ascunde, a pus copilul într-un coș și l-a lăsat în păpurișul de pe malul Nilului.

Miriam a stat la o oarecare distanță, pentru a vedea ceea ce se va întâmpla cu bebelușul. Fiica faraonului a venit la râu să se îmbăieze, a văzut coșul printre trestii și și-a trimis servitoarea să-l aducă. A deschis coșul și a văzut înăuntru un băiețel plângând. Prințesei i s-a făcut milă de copil și a spus: "Acesta este dintre copiii evreilor" (Exodul 2:6).

Miriam s-a apropiat și a întrebat-o dacă îi poate oferi o doică evreică pentru alăptarea copilului. Fiica faraonului a fost de acord, iar Miriam a mers și a adus-o pe Yoheved, care a fost angajată imediat de către prințesă pentru a îngriji și crește copilul.

Mulți ani mai târziu, când israeliții au părăsit Egiptul și au traversat Marea Roșie, Miriam a luat o tamburină în mână și a condus femeile într-o procesiune triumfală, cântând și dansând.

Ulterior, când israeliții așezaseră tabăra la Hazeroth, Miriam și Aaron și-au făcut cunoscută nemulțumirea față de femeia etiopiană aleasă de Moise să-i fie soție. Aceștia, de asemenea, și-au exprimat nemulțumirea față de Moise însuși, spunând că Dumnezeu nu vorbea numai prin acesta, ci și prin ei doi. Moise nu a reacționat la criticile lor, dar Dumnezeu i-am chemat pe cei trei frați la tabernacul.

Dumnezeu a coborât într-o coloană formată din nori, s-a oprit la intrarea în tabernacul și le-a ordonat lui Aaron și Miriam să iasă afară. Dumnezeu le-a spus (Numeri 12:6-8): "Ascultaţi cuvintele Mele: De este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în somn vorbesc cu el. Nu tot aşa am grăit şi cu robul Meu Moise, - el este credincios în toată casa Mea: Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede fața Domnului. Cum de nu v-aţi temut să cârtiţi împotriva robului Meu Moise?"

Mânios pe aceștia, Dumnezeu a plecat. Miriam a devenit leproasă, albă ca zăpada, în clipa în care norul s-a ridicat de la tabernacul. Aaron s-a uitat la aceasta și, întorcându-se către Moise, a cerut iertare, rugându-l s-o însănătoșească pe Miriam.

Moise s-a rugat Domnului s-o vindece pe Miriam, iar Dumnezeu a răspuns, spunând că Miriam trebuie ținută în afara taberei, timp de șapte zile, înainte să i se permită să revină. Astfel, Miriam a fost ținută în afara taberei, timp de șapte zile. Poporul a așteptat, și nu și-a reluat marșul înainte ca Miriam să fie reprimită în tabără. Miriam a murit ceva mai târziu la Kadeș, fiind îngropată acolo.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.2.3 Aaron

Aaron (אַהֲרֹן - Aharon), primul mare preot, a fost fondatorul și strămoșul preoțimii israelite. Mama acestuia, Yoheved, fiica născută în Egipt a lui Levi, s-a căsătorit cu nepotul ei Amram, fiul lui Kohath, născând trei copii: Miriam, cea mai mare; Aaron și Moise, cel mai tânăr, care s-a născut pe când Aaron avea trei ani.

Biblia nu menționează nimic despre nașterea lui Aaron, despre primii săi ani de viață sau despre educația sa. Afirmă numai că s-a căsătorit cu Elișeba, fiica lui Amminadab, din tribul lui Iuda, cu care a avut patru fii: Nadab, Abihu, Eleazar și Ithamar. Cumnatul său, Nahșon, a fost un strămoș direct al regelui David.

Aaron este menționat prima oară în Biblie atunci când Dumnezeu, mânios pe faptul că Moise era ezitant în a accepta misiunea de a-i elibera pe israeliți de sub oprimarea egipteană, i-a spus acestuia că Aaron este un vorbitor elocvent și că va fi purtătorul de cuvânt al lui Moise.

Povestea Paștelui

Discursurile elocvente ale lui Aaron în fața faraonului au fost întărite prin miracolele făcute cu ajutorul toiagului său, preschimbându-l la un moment dat într-un șarpe, apoi în altă ocazie în boboci și migdale. De asemenea, cu ajutorul toiagului său, la cererea lui Moise, a adus primele trei plăgi: sângele, broaștele și țânțarii; iar, în cooperare cu Moise, a adus a șasea plagă, furunculele, și a opta, lăcustele.

Semnificativ este faptul că, atunci când efectuează miracolele, acest lucru nu s-a datorat virtuții sau vreunei abilități înnăscute sau din proprie inițiativă, ci numai la porunca divină, mediată prin Moise. Cei doi frați erau deja bătrâni, Aaron avea 83 de ani și Moise 80, când - în cele din urmă - faraonul le-a îndeplinit cererea, lăsându-i pe israeliți să plece.

După plecarea din Egipt, Aaron nu a mai fost figura centrală a evenimentelor, devenind un personaj secundar, ajutorul de nădejde al lui Moise. Nu a avut un rol important în traversarea Mării Roșii sau în criza apei de la Marah. Va reapare ulterior, în legătură cu incidentul legat de mana.

În pustiu

În timpul bătăliei purtată de israeliți împotriva amaleciților la Rafidim, Aaron, împreună cu Hur, au susținut mâinile ridicate ale lui Moise pentru a asigura victoria. Ulterior, din nou împreună cu Hur, Aaron a fost înlocuitorul lui Moise, când fratele său s-a urcat pe muntele Sinai, pentru a primi cele două tăblițe de piatră ale Legii.

În perioada absenței prelungite a lui Moise, aflat pe munte, Aaron a cedat presiunii poporului și a făcut din bijuteriile oamenilor un vițel de aur, care a devenit un motiv de apostazie. În pofida implicării sale în acest eveniment, acesta nu a fost nici pedepsit, nici decăzut din drepturile preoțești. Poporul, în schimb, a fost aspru pedepsit atunci când Leviții, la ordinul lui Moise, au ucis aproximativ 3.000 de idolatri.

Cu toate că Aaron nu a luat parte la construirea sanctuarului portabil, acesta și fiii săi au fost numiți preoți și sfințiți în această funcție de către Moise. În timpul ceremoniei de sfințire, doi dintre fiii săi, Nadab și Abihu, au murit atunci când au ars mirosuri interzise în fața Domnului, o pierdere tragică pe care Aaron a primit-o cu tăcere.

O dată pe an, în ziua ispășirii, lui Aaron îi era permis să intre în sfântul sanctuar, cea mai sfântă parte din Cortul Adunării, spre a-și aduce ofranda.

Biblia menționează un incident între cei doi frați, când Aaron i-a luat partea surorii lor, Miriam, împotriva lui Moise, folosind drept pretext soția cușită a lui Moise. Dumnezeu a pedepsit-o pe Miriam, transformând-o în leproasă, cu pielea albă ca zăpada. Aceasta a fost închisă în afara taberei timp de șapte zile, până când pielea i s-a vindecat. Aaron, din nou, nu a fost pedepsit.

Aaron și Moise au fost țintele unei revolte serioase, condusă de către vărul lor, levitul Korah, care a afirmat că toți membrii congregației sunt la fel de sfinți. Pământul s-a deschis și i-a înghițit pe Korah și pe adepții acestuia.

Pentru a demonstra statutul special al preoțimii și al Levitilor, Moise a așezat câte un toiag din fiecare trib, în Cortul Adunării, lăsându-le acolo peste noapte; în ziua următoare, toiagul reprezentând tribul lui Levi, care avea numele lui Aaron înscris pe el, era singurul care avea boboci și migdale.

Oprit din a intra în țara promisă

La un moment dat, poporul s-a plâns de faptul că nu mai are apă și că vor muri de sete. Dumnezeu i-a spus lui Moise să ia toiagul care se găsea în fața chivotului; să adune comunitatea și apoi, în fața acestora, să lovească stânca. Apa va curge din aceasta.

Moise și Aaron au adunat întreaga comunitate în fața pietrei. Însă, de această dată, Moise nu și-a mai putut controla mânia și frustrarea față de israeliții care se lamentau constant. Și-a pierdut răbdarea și a strigat: "Ascultaţi, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?" (Numeri 20:10) Apoi a ridicat toiagul și a lovit piatra de două ori. Din aceasta a izvorât un pârâiaș din care au băut oamenii și animalele.

Dumnezeu i-a blamat pe Moise și Aaron, spunând că, "Pentru că nu M-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau." (Numeri 20:12)

În consecință, Aaron nu apucat să vadă țara promisă. A murit pe muntele Hor, în apropiere de țărmul sud-estic al Marii Moarte, pe când avea 123 de ani. Israeliții l-au jelit timp de 30 de zile, același număr de zile în care l-au jelit și pe Moise, ulterior, când acesta a murit. Aaron a fost urmat în funcția de mare preot de către fiul său Eleazar.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.2.2 Moise - Învățător și erou

Învățătorul grijuliu

Încă din vremurile talmudice, apelativul obișnuit pentru Moise a fost Moșe Rabbenu, "Moise Învățătorul nostru." Un fragment din Talmud (Yevamot 49b) afirmă că diferența dintre Moise și toți ceilalți profeți constă în faptul că aceștia din urmă au văzut printr-o sticlă opacă, în vreme ce Moise a văzut printr-o sticlă limpede. Moise a fost ales să fie liderul Israelului, deoarece era foarte grijuliu cu turmele sale, când era pastor pentru Ietro (Midraș Exodus Rabbah 2:2). Într-un alt fragment (Nedarim 38a) se spune despre Moise că era bogat, puternic și blajin, de vreme ce Cel Sfânt, fie El binecuvântat, își coboară duhul numai asupra unei persoane care are aceste daruri.

Moise și fratele său Aaron sunt menționați deseori drept liderii poporului, Moise fiind legiuitorul neclintit, nefăcând vreun compromis, în timp ce Aaron este liderul care iubește și urmărește pacea. Moise a murit datorită unui sărut de la Dumnezeu (Bava Batra 17a), iar însuși Dumnezeu l-a îngropat (Sotah 14a) într-o peșteră pregătită special pentru acesta încă din zorii sabatului creației (Pesahim 54a).

Eroul abandonat

Povestea bebelușului Moise, pus într-un coș și abandonat lângă fluviul Nil, a atras atenția cercetătorilor, mai ales a folcloriștilor, deoarece pare să fie în concordanță cu un motiv larg răspândit, care este caracteristic poveștilor despre nașterea eroilor.

Un exemplu bine-cunoscut este nașterea lui Oedip, din mitologia greacă. Laius, tatăl acestuia, primește un oracol nefavorabil de la Apollo; prin urmare, când i se naște un fiu, acesta i-l dă unui păstor pentru a fi dus la muntele Cithaeron. Nerespectând instrucțiunile, pastorul îl încredințează pe Oedip altui păstor, care, în schimb, i-l dă lui Polybus, regele Corintului. Monarhul și soția sa îl cresc pe Oedip ca pe propriul lor copil.

Un alt exemplu, de aceeași factură, este povestea nașterii lui Hercule. Acesta a fost abandonat de către mama sa Alcmene, dar a fost găsit de Atena, care i l-a dus Herei. Aceasta, neștiind cine este tatăl copilului, îl dă înapoi mamei acestuia.

Un alt exemplu din literatura clasică este faimosul mit al lui Romulus și Remus, fondatorii legendari ai orașului Roma. Gemenii au fost născuți de Rhea Sylvia, o prințesă și vestală virgină, care fusese violată de zeul Marte. Amulius, fratele mai mic al tatălui acesteia, Numitor, l-a detronat pe rege și a ordonat ca bebelușii să fie aruncați în râul Tibru. Totuși, cufărul în care se aflau copiii a ajuns la mal; gemenii au fost găsiți și alăptați de o lupoaică, până când au fost descoperiți de către Faustulus, păstorul regal. Acesta, împreună cu soția sa, i-au adoptat și crescut ca pe propriii lor copii.

Doi eroi abandonați din Orientul Apropiat

Două motive identice se regăsesc în biografiile a doi eroi din Orientul Apropiat. Unul se referă la legenda privind nașterea lui Sargon din Akkad, întemeietorul marelui imperiu al Mesopotamiei. Afirmând faptul că este autobiografic, textul cuneiform susține că acesta a fost copilul unei mari preotese cu descendență nobilă, tatăl fiind necunoscut. Dezvăluirea indiscreției mamei sale va duce la pierderea funcției de mare preoteasă, pentru care absența copiilor era o precondiție indispensabilă.

În consecință, mama lui Sargon l-a pus într-un coș de trestie, pe care l-a acoperit cu gudron, abandonându-l în fluviul Eufrat. Purtat de ape, copilul va fi descoperit și salvat de către Akki, grădinarul regal, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon va fi favorizat de către zeița Iștar și va prelua tronul Akkadului, unde va domni timp de 55 de ani.

Un alt exemplu din Orientul Apropiat, al acestei teme populare, se referă la Cyrus, fiul lui Cambyses, fondatorul Imperiului Persan Ahemenid. Bunicul acestuia, Astyages, regele din Medes, a avut două visuri care i-au fost interpretate ca însemnând faptul că nou-născutul său nepot Cyrus îi va uzurpa tronul într-o zi. Prin urmare, Astyages a ordonat servitorului său de încredere, Harpagus, să ucidă copilul.

Temându-se să comită fapta el însuși, Harpagus, a angajat un păstor pe nume Mithradates, i-a dat bebelușul și i-a ordonat să-l lase să moară pe un munte. Păstorul, însă, a luat copilul acasă, descoperind apoi că soția sa a născut un copil mort. Cuplul l-a înlocuit pe acesta din urmă cu Cyrus, lăsând în schimb pe munte trupul copilului mort. Zece ani mai târziu, printr-un capriciu al sorții, adevărata identitate a lui Cyrus a fost descoperită.

Modul în care povestea lui Moise diferă

O examinare atentă a poveștii nașterii lui Moise arată totuși câteva diferențe semnificative, care separă acest eveniment de exemplele mai sus amintite. În afara pericolului de moarte la adresa copilului, toate celelalte detalii din povestea inclusă în Torah sunt complet opuse caracteristicilor convenționale ale genului literar care se referă la legendele privind nașterea eroilor.

Mai întâi, o caracteristică neobișnuită din biografia lui Moise, o constituie absența unui anunț divin legat de nașterea acestuia. Nu există profeții privind destinul sau soarta sa, prevestiri despre vreo măreție viitoare și nu apare niciun fenomen supranatural în legătură cu evenimentul. Absența acestor lucruri diferențiază în mod vădit povestea biblică de biografiile populare ale eroilor.

De asemenea, există multe alte considerente. Copilul Moise nu este nici rezultatul vreunei relații ilicite și nici nu este de origine nobilă sau regală. Nu există nici vreo ostilitate parentală sau din partea bunicilor legate de nou-născut. Mama acestuia încearcă cu disperare să-și mențină copilul acasă cât mai mult timp posibil, cedându-l apelor fluviului doar pentru a se sustrage decretului faraonului, privind genocidul nou-născuților.

Chiar și atunci, mama copilului nu desemnează pentru această acțiune pe altcineva, ci ea însăși pune copilul într-un coș bine izolat împotriva apei, lăsându-l apoi printre trestiile de pe marginea fluviului, pentru a nu pluti mai departe și a fi descoperit de către prințesă. De asemenea, aceasta își ia măsuri de precauție, asigurându-se că poate urmări desfășurarea evenimentelor. În cele din urmă, găsitorul copilului din povestea din Exod, nu este o persoană de rând, ci fiica regelui, care recunoaște originea iudaică a bebelușului.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.2.1 Moise - Personajul biblic

Personajul biblic Moise (מֹשֶׁה‎ - Moșeh) este cea mai importantă figură a iudaismului, liderul copiilor lui Israel din sclavia în Egipt și, în particular, marele predicator al Torei, primită de la Dumnezeu; de aceea Torah este numită deseori "Torah lui Moise."

Textul biblic explică numele lui Moise, ca provenind din rădăcina mșh (משה), "a scoate" - Exodul 2:10. Există și unele afirmații care susțin că numele său provine de fapt din rădăcina egipteană "ms," la fel ca numele faraonilor Thut-mose și Ra-mses, însemnând "născut" sau "copil."

Povestea biblică

Așa cum este spusă în Pentatueh, de la începutul Exodului și până la sfârșitul Deuteronomului, povestea lui Moise începe cu nașterea sa, din Amram și Yoheved, în Egipt. Când mama sa l-a ascuns în păpurișul de pe malurile Nilului, pentru a-i salva viața, deoarece aceasta era amenințată de ordinul faraonului de a ucide fiecare nou-născut evreu, fiicei faraonului i se face milă de bebeluș și îl adoptă drept fiul ei. Când Moise a crescut, devenind bărbat, a ieșit din palatul regal, unde fusese crescut ca un prinț egiptean, pentru a vedea durerea fraților săi evrei, chinuiți sub bicele egiptenilor.

Fiind martorul unui moment în care un egiptean îl lovea cu cruzime pe un evreu, Moise l-a ucis pe egiptean, lucru care-l va determina să fugă, spre a-și salva viața. Scăpat la Madian (Midian), Moise a lucrat ca pastor pentru Yitro (Ietro), preotul din Madian, cu a cărui fiică, Zipporah (Șippora, Sefora în greacă), s-a căsătorit. În timpul șederii acestuia la Madian, Dumnezeu i-a apărut lui Moise în rugul aprins și i-a ordonat să meargă la faraon și să-i ceară eliberarea poporului lui Israel din robie; eventual, a spus Dumnezeu, Moise îi va conduce în Țara Canaanului, pământul strămoșilor acestora.

Când, după cele zece plăgi, faraonul acceptă în sfârșit eliberarea israeliților, egiptenii pornesc în urmărirea acestora, dar sunt înecați în apele Mării Roșii, unde Moise a condus poporul într-un cântec al victoriei. Sosind la Muntele Sinai, poporul a primit Decalogul, iar - în perioada șederii timp de 40 de zile pe munte, unde nu a mâncat sau băut - Moise primește alte legi și instrucțiuni pe care le va predica poporului. Moise îi conduce pe israeliți timp de 40 de ani prin pustiu, până când vor ajunge la hotarele pământului promis. Acolo, Moise a murit la vârsta de 120 de ani, fiind și îngropat în acel loc.

Acesta este rezumatul simplu al poveștii lui Moise, relatată cu multe detalii în Pentateuh, și elaborată în numeroase legende din Midraș. Conform viziunii tradiționale a poveștii lui Moise și potrivit Pentautehului, aceasta a fost redactată de către Moise însuși la "dictarea" directă a lui Dumnezeu; o viziune care este încă acceptată de ortodoxia iudaică, în pofida faptului că fost puternic atacată de către critica biblică, conform căreia Pentautehul este considerată o lucrare mixtă, produsă în perioade diferite din istoria Israelului.

Problema lui Moise a ocupat mințile teologilor, dintre care foarte puțini merg atât de departe încât să nege complet faptul că Moise constituie un personaj istoric. Ceea ce trebuie discutat însă nu este întrebarea dacă Moise a existat cu adevărat, ci mai degrabă rolul pe care-l ocupă acest personaj de seamă în viața și în gândurile membrilor religiei iudaice.

Tradiția iudaică ulterioară

O ambivalență pronunțată poate fi observată în cadrul tradiției iudaice legată de personalitatea lui Moise. Pe de o parte, Moise este slăvit drept un mijlocitor între Dumnezeu și om, ca instrumentul revelării Torei de către Dumnezeu și învățătorul care a predat Torah poporului lui Israel, tatăl tuturor profeților, cu care Dumnezeu a vorbit "faţă către faţă" (Exodul 33:11). Pe de altă parte, au fost făcute eforturi intense pentru a respinge orice noțiune precum Moise ar fi de natură divină sau semi-divină.

Chiar și în Pentateuh, Moise este descris ca fiind un om cu cu defecte umane. Este ezitant atunci când se pune problema să devina mesagerul Domnului ("Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon, regele Egiptului, şi să scot pe fiii lui Israel din ţara Egiptului?" - Exodul 3:11); își pierde firea (Numeri 20:9-11); se căsătorește și are copii (Exodul 18:2-4); și eventual, ca toate ființele umane, moare și este îngropat (Deuteronomul 34). Cu tot rolul său de intermediar, nu este Moise, ci Dumnezeu, cel care oferă Torah poporului lui Israel. Există o zicală rabinică, ce afirmă că, dacă Dumnezeu nu i-ar fi dat Torah lui Moise, i-ar fi dat-o lui Ezra, cu același efect. Iudaismul nu este în niciun fel "mozaism."

În Evul Mediu, au existat mai mulți gânditori evrei care, evident ca răspuns la rolurile centralizatoare ale lui Isus Christos în creștinism și Muhammad în mahomedanism, au ridicat rolul lui Moise, astfel încât religia iudaică s-a concentrat în jurul acestuia.

Moise Maimonides despre Moise

Însă, tendința opusă poate fi clar observată. Deoarece creștinismul și, într-o oarecare măsură, islamul, se concentrează pe un individ, acești gânditori au declarat că iudaismul, dimpotrivă, nu evidențiază niciun individ, nici măcar pe Moise, ca aparținând de centrul credinței. Există, totuși, unele tensiuni între afirmația că Moise este extrem de important și nevoia de a minimaliza rolul acestuia. Maimonides a afirmat, drept principiu al credinței, că un evreu este obligat să creadă că Moise a fost cel mai mare om care a trăit vreodată și, chiar, că statutul acestuia este similar cu al îngerilor. Însă, Maimonides reacționa la provocările la adresa iudaismului din zilele sale, iar o citire atentă a formulării lui Maimonides dezvăluie faptul că acesta îngrădește această afirmație cu unele rezerve.

În formularea celui de-al șaptelea principiu al credinței, comentând Mișnahul (Sanhedrin Mișnah 10:1), Maimonides scrie:

"Al șaptelea principiu al credinței. Profeția lui Moise, învățătorul nostru. Aceasta înseamnă că trebuie să credem că el a fost tatăl tuturor profeților dinaintea sa, iar cei care au venit după el se găsesc înapoia sa ca rang. A fost ales de Dumnezeu din întreaga omenire. A înțeles mai multe despre Dumnezeu decât a înțeles sau va înțelege vreodată orice alt om din trecut sau viitor. Și trebuie să credem că atins o stare de măreție dincolo de sfera umană, încât a ajuns la gradul de înger, devenind parte a ordinului îngerilor. Nu a fost niciun zid pe care nu l-a trecut. Niciun obstacol material nu i-a stat în cale și niciun cusur mic sau mare nu s-a găsit în el. Capacitățile fanteziste și senzoriale ale simțurilor sale i-au fost înlăturate. Dorințele sale au fost împietrite și i-a rămas numai rațiunea pură. În acest înțeles se afirmă despre el că a vorbit cu Dumnezeu fără vreun intermediar angelic."

De remarcat faptul că, pe lângă reținerile exprimate de Maimonides, acesta ia în considerare numai percepția lui Moise asupra lui Dumnezeu, datorită căreia a recepționat informațiile divine. Numai în acest fel, este Moise mai presus de orice altă ființă umană, și nu trebuie să se creadă că Moise însuși a fost desăvârșit.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.2 EXODUL

Exodul (שמות - Șemot, "nume") este cartea care vorbește despre nașterea fizică și spirituală a Israelului, ca o națiune. Conține povești despre sclavie și eliberare, despre revelații și pribegii, despre credință și apostazie; este depozitara legilor fundamentale și a regulilor privitoare la venerație. Are două decoruri majore, Egiptul și pustiul din Sinai, iar intervalul de timp este situat în a doua parte a secolului al XII-lea Î.Hr.

O continuare a Genezei

Este important să vedem cartea drept o continuare a Genezei, care poate fi descrisă ca o poveste a începuturilor și a dezamăgirii lui Dumnezeu. După multe încercări și deziluzii, Dumnezeu alege un anumit popor, care în timpurile care vor veni, va deveni aliatul și ajutorul său. Acesta îi alege pe Abraham și Sarah drept strămoșii acestei viitoare națiuni, iar restul Genezei constituie povestea lui Abraham, Isaac și Iacov și a familiilor acestora, care vor deveni strămoșii fizici și spirituali ai poporului lui Israel.

În timpul unei foamete severe, Iacov și familia sa emigrează în Egipt. Aceștia lasă Canaanul în urmă, pământul pe care Dumnezeu îl promisese ca fiind moștenirea lor stabilă. Destinul lor va fi făurit într-un teritoriu străin, în mijlocul unui popor care se va transforma dintr-o gazdă binevoitoare într-o națiune de opresori. Este în acest punct de schimbare, momentul în care Cartea Exodului începe să povestească formarea Israelului, națiunea aleasă de Dumnezeu.

Istorie și credință

Poveștile Genezei sunt un amestec de mituri, legende, amintiri îndepărtate și căutarea originilor, legate împreună de firele unui concept teologic central. Cu Exodul, Pentatutehul intră pe domeniul istoriei, deși nu istorie în sensul modern. Cea din urmă, descrie evenimente care își au rădăcinile exclusiv în sfera umană; în vreme ce prima descrie voința lui Dumnezeu, ca legătura prin care evenimentele umane au loc. În acest sens, Exodul constituie o istorie bazată pe credință. Astfel, evadarea israeliților din Egipt se poate afirma că reprezintă istorie, în sensul acceptat de modernitate [cu toate că, mulți cercetători se îndoiesc de faptul că acest eveniment a avut loc cu adevărat]; faptul că acest lucru a avut loc prin intervenția divină, și a fost experimentat în acest mod de Israel, oferă poveștii eliberării o dimensiune religioasă adițională.

Poveștile înrobirii și eliberării nu sunt atestate de nicio sursă extra-biblică. Există cercetători care, în consecință, consideră aceste amintiri drept construcții religioase, legende populare și contextul pentru preamărirea Dumnezeului lui Israel. Între teologi însă, această viziune este una minoritară. Mai degrabă, este acceptată varianta că un popor nu ar inventa de bunăvoie o poveste despre sclavie și că evenimentele descrise în primele capitole au o bază istorică. Numele de Raamses (רַעַמְסֵס - Romss, Exodul 1:11) probabil se referă la Ramses al II-lea, care a aparținut celei de-a 19-a dinastii și a domnit între 1304‑1237 (Î.Hr.). Ori acesta ori fiul său, Merneptah, a fost faraonul din timpul Exodului.

Cine au fost oamenii înrobiți în Egipt?

Aceștia au fost evrei, posibil cei care au venit în Egipt din Canaan, unde domneau Hyksos, fiind înrobiți după căderea acestora de la putere în secolul al XVI-lea Î.Hr. Evreii au fost, aparent, un colectiv de grupuri tribale și/sau sociale care își aveau originea într-un strămoș comun, o figură patriarhală legendară, Iacov. Unii cercetători consideră că numai câteva triburi (cele identificate cu Iosif și Beniamin, "triburile Rahelei") au locuit în Egipt, în timp ce celelalte grupuri evreiești ("triburile Leah") nu au părăsit niciodată Canaanul, și că aceste triburi s-au unit în timpul invaziei.

Însă, aceasta este o teorie extrem de speculativă. Dacă evenimentele au avut loc sau nu conform Exodului este, în ultima instanță, mai puțin important decât felul în care israeliții le-au experimentat și înțeles. Dacă Dumnezeu i-a salvat sau nu pe israeliți din Egipt este o întrebare la care niciun istoric nu poate furniza un răspuns categoric. Dar Exodul, depozitarul experienței israeliților, spune că Dumnezeu i-a salvat, iar pe această bază, istoria și credința laolaltă au modelat mințile și inimile poporului lui Israel.

Aspecte literare

Materialul conținut în Exodul poate fi clasificat ca fiind format din mărturii biografice, narative, poetice, legislative și arhivistice. Un număr de motive majore și minore sunt clar perceptibile, unele având paralele cu alte texte biblice sau din Orientul Apropiat.

Se disting trei motive majore:

* Tema pustiului: O persoană sau o națiune a fost izolată și purificată prin încercările din deșertul dezolant.

* Tema legământului: Suveranul divin sau pământean și vasalul său încheie un tratat care stabilește obligațiile ambilor parteneri.

* Tema preamăririi: Divinitatea este preamărită printr-un imn și întronată într-o structură specială.

Printre motivele minore se întâlnesc:

* Divinitatea învinge puterile adâncului și comandă marea.

* Un copil care va deveni conducător sau salvator este expus elementelor naturii și salvat în mod miraculos.

Construcția literară

Textul cărții, așa cum îl avem astăzi, constituie rezultatul unei îndelungi construcții literare. Parțial, își are originea în vechile tradiții transmise oral. Apare astfel întrebarea, există elemente din Exodul care să poată fi atribuite lui Moise și timpului său? Cel mai probabil, unele tradiții sunt de pe vremea sa, în timp ce altele pot fi chiar mai vechi. Pe măsura trecerii secolelor, noi materiale au fost adăugate, iar altele vechi au fost modificate, astfel că, într-un singur fragment, putem găsi astăzi oglindiri diferite. Astfel, prima parte a "Cântecului Mării" (capitolul 15) este probabil de origine pre-colonizare, în vreme ce a doua parte conține referiri la condiții post-colonizare.

Cartea Exodului este conectată cu Geneza și Numeri, iar după redactarea Leviticului, cele patru au fost legate într-o singură carte. Ulterior, a fost adăugat Deuteronomul, formând ceea ce este cunoscută astăzi drept Torah (sau Pentateuh).

Numele cărții

Numele de "Exodul" provine din limba greacă (ἔξοδος - exodos, părăsire, plecare, ieșire), avându-și originea într-o veche denumire iudaică, Sefer Yetziat Mitzrayim ("Cartea plecării din Egipt"). Dar numele original ebraic este Sefer Șemot (סֵפֶר שְׁמוֹת - "Cartea numelor"), numită astfel după primele cuvinte din capitolul 1: "Acestea sunt numele..." (וְאֵלֶּה שְׁמוֹת - u·ale șmuth).

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA