3.2.4.1 Eliyahu și Elișa

Poveștile profetului Eliyahu (Ilie) și a protejatului său Elișa (Elisei) se găsesc către sfârșitul I Regi și la începutul II Regi (I Regi 17; II Regi 13). Activitatea lui Eliyahu se desfășoară în perioada domniei lui Ahab (c.871-854 Î.Hr.) și a celor doi fii ai săi. Elișa a preluat apoi misiunea de la acesta și a profeţit cu privire la căderea dinastiei Omride și a ascensiunii lui Iehu (c.842 Î.Hr.).

Profet evaziv

Luând în considerarea bogăția tradiției care însoțește acum figura lui Eliyahu în tradiția ebraică, acesta ocupă un text relativ restrâns în Biblie. Avem puține detalii personale. Este prezentat ca fiind din Tișbi, din Gilead, o regiune la est de Iordan. Nu este nici membru al curții regale, nici profet al sanctuarelor și și-a câștigat reputația pentru ambiguitate, mișcându-se așa cum îl direcționează spiritul lui YHWH. Este caracterizat drept un bărbat păros purtând o cingătoare de piele la mijloc (II Regi 1:8).

Tema centrală a poveștii lui Eliyahu este reprezentată de conflictul său cu monarhul regatului nordic, Ahab, și a soției feniciene acestuia, adoratoare a lui Baal, Izebel. Încurajarea de către Ahab a religiei soției sale (ridicarea unui templu și a unui altar pentru Baal în capitala Samaria și facerea unui stâlp Aşerah – stâlp asemănător unui copac, simbolizând o zeiță a fertilității) este lucrul care îl aduc în dezacord cu YHWH și profetul Său, Eliyahu.

Seceta și un miracol

Profetul intră pe scenă anunțându-i lui Ahab o secetă. YHWH îl instruiește pe Eliyahu să se ascundă în oaza Kerit, pe partea estică a Iordanului, lângă Ierihon. Acolo este hrănit de corbi. Eliyahu este apoi trimis în nord la Zarfet, în Fenicia, unde o văduvă are grijă de el. Auzind că acesta cere pâine și apă, femeia protestează și spune că are numai atâta făină și ulei pentru a găti o ultimă masă pentru ea și fiul ei înainte de a muri. Asigurarea lui Eliyahu că uleiul și făina vor ține până la sfârșitul secetei se îndeplinește.

Cu toate acestea, după moartea fiului ei, femeia îl acuză pe “omul lui Dumnezeu”, Eliyahu. Așezându-l pe băiat pe pat, Eliyahu îl roagă pe YHWH să întoarcă răul adus asupra văduvei. După ce suflă de trei ori asupra trupului copilului, YHWH îl ascultă și copilul revine la viață. În fața acestui miracol, femeia declară: "Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta" (I Regi 17:24).

Demonstraţia culminantă: Cine este Dumnezeu?

În al treilea an de secetă, Eliyahu îi cere lui Ahab să adune poporul pe Muntele Carmel, alături de 450 de profeți ai lui Baal și 400 de profeți ai lui Așerah “care mănâncă la masa lui Izebel” (de fapt, profeții lui Așerah nu participă mai departe la poveste, sugerând că aceștia reprezintă o adăugire ulterioară). Eliyahu organizează o întrecere în fața poporului pentru a răspunde la întrebarea “cine este Dumnezeu?”

Ambele tabere primesc câte un viţel. Se pregătesc de sacrificiu, așază lemne pe altare, dar nu aprind focurile. Ambele tabere se roagă zeilor lor – trimiterea focului pentru mistuirea sacrificiului va servi pentru a arăta cine este adevăratul Dumnezeu. Profeții lui Baal, având sacrificiul pregătit, se roagă în van zeului lor. Elizahu îi batjocoreşte, iar pe măsură ce seara se apropie sacrificiul acestora rămâne neatins de foc.

În mod simbolic, Eliyahu își construiește altarul din 12 pietre semnificând cele 12 triburi. Înconjoară altarul cu un șanț, așază sacrificiul pe lemne și toarnă apă pe acesta până când chiar și șanțul este plin. Îl cheamă apoi pe YHWH să dea de știre poporului că El este Dumnezeul lui Israel, iar Eliyahu este profetul Său. Focul nu mistuie numai sacrificiul îmbibat de apă, ci și lemnul, piatra și apa din șanț. În fața acestei demonstrații, poporul declară că YHWH este Dumnezeu, iar Eliyahu îi măcelărește pe profeții învinși.

O voce slabă, liniştită şi mantia trece mai departe

Sosește ploaia, dar succesul lui Eliyahu îl pune în pericol din cauza lui Jezebel. Acesta fuge în pustiu unde își dorește moartea. Din nou este menţinut în mod miraculos în viață, primind mâncare și băutură. Călătorește 40 de zile și 40 de nopți la muntele Horeb (Sinai) unde, într-o peșteră, își strigă disperarea către YHWH.

Aici îl întâlnește Eliyahu pe YHWH care-I vorbeşte cu “kol demamah dakah” (tradus de obicei ca “o voce slabă, liniştită" – traducere care lipseşte din bibliile româneşti). Semnificația acestui lucru este disputată, dar o posibilitate este că această întâlnire este menită să-i sublinieze lui Eliyahu că zarva și drama fanatismului nu sunt poate cele mai bune căi de a împlini voia Domnului.

Eliyahu își reiterează disperarea (sugerând poate că nu a înțeles mesajul lui Dumnezeu) și este trimis mai departe cu trei sarcini, toate referindu-se la un viitor din care el nu va face parte; îl va unge rege pe Hazael în Aram, Iehu urma să fie rege în Israel și Elișa profet în locul său.

Via lui Naboth: un caz de crimă

A doua confruntare a lui Eliyahu cu Ahab se referă la via lui Naboth și aduce aminte de istoria lui David și Bathșeba. Via lui Naboth se află în apropierea palatului lui Ahab, iar regele o dorește pentru a face o grădină de legume. În schimb, oferă o vie mai bună sau bani. Naboth refuză să renunţe la moştenirea sa. Ahab se supără foarte tare, astfel că Izebel pune la cale un plan pentru obținerea viei pentru soțul ei. Aceasta are doi martori, care declară mincinos că Naboth l-a blestemat pe Dumnezeu. Acesta este omorât cu pietre și Ahab intră în posesia viei.

Eliyahu este trimis de YHWH să-l confrunte pe Ahab și să-i profețească sfârșitul: "în locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău". Neamul acestuia se va sfârși. Izebel va deveni și ea hrană pentru câini. Reacția lui Ahab este pocăirea imediată, lucru pentru care obţine o suspendare a pedepsei – răul va fi amânat pentru vremea fiului său.

Ieșirea dramatică a lui Eliyahu: Furtuna

Episodul final al carierei lui Eliyahu include o imagine puternică a profetului, care urcă la cer într-o furtună, aparent într-un car de foc. Înainte ca Eliyahu să plece, Elișa, care refuzase să plece de lângă el, îi cere o porție dublă din duhul său. Eliyahu îi promite că așa va fi, dacă Elișa îl va vedea în timp ce este ridicat la cer. Elișa îl urmărește până ce dispare, iar apoi își rupe hainele în două și ia mantia lui Eliyahu.

Elișa

Activitățile lui Elișa îl caracterizează ca fiind un om sfânt și un făcător de minuni. Apa „rea” este purificată cu sare, iar mâncarea otrăvită este făcută bună prin adăugarea de făină, un topor pierdut în Iordan este făcut să plutească, un copil mort este înviat şi o sută de oameni sunt hrăniţi cu douăzeci de pâini de ovăz.

O văduvă săracă, disperată din cauza creditorilor, și care nu voia să-și vândă fiii în sclavie are numai un singur vas cu puțin ulei în el. Urmând sfaturile lui Elișa, aceasta toarnă uleiul din vas și umple fiecare vas pe care-l avea putând să-și plătească datoriile. O imagine mai puțin plăcută a lui Elișa este creată de povestea în care niște copii îl numesc pleșuv – în mânia sa cheamă o ursoaică pentru a-i devora.

Elișa duce la bun sfârșit ambele sarcini neîndeplinite pe care le primise Eliyahu pe Horeb. Călătorește la Damasc, pentru a-i spune lui Hazael că regele din Aram va muri și că el, Hazael, va deveni regele Aramului și va aduce nenorocirea asupra Israelului. Elișa îsi trimite sluga să-l ungă rege al Israelului pe Iehu, declanșând un lanț de ucideri prin care profețiile lui Eliyahu legate de sfârșitul dinastiei Omride sunt împlinite.

Iehoram din Israel și Ahaziah din Iudah merg să lupte cu Iehu, dar Iehu îl lovește pe Iehoram cu o săgeată și îl doboară unde era via lui Naboth. Pune ca Izebel să fie aruncată de la fereastră iar aceasta este călcată în picioare de cai și mâncată de câini. Apoi ucide fiii rămași ai lui Ahab, profeții, slujitorii și preoții lui Baal.

Paralele: Eliyahu și Elișa

Relația dintre poveștile lui Eliyahu și Elișa este destul de complexă. Există duplicări evidente în unele povești miraculoase, deși minunile „mici” sunt săvârșite de Elișa. Tema confruntării cu monarhia este prezentă în ambele, dar este mai întâlnită în cazul lui Eliyahu. Povestea lui Eliyahu este dominată și de lupta sa împotriva adoratorilor lui Baal, lucru despre care nu este cazul atunci când vorbim despre Elișa.

Aluzii la Moise și Ioșua

Relația dintre Eliyahu și Elișa trebuie văzută și în contextul aluziilor clare la persoana lui Moise și la rătăcirile în pustiu. Eliyahu este menținut miraculos în viață cu pâine și apă, la fel cum au fost israeliții. Precum Moise, Eliyahu îl întâlnește pe Dumnezeu pe Horeb.

Înainte de a fi ridicat la cer, Eliyahu trece Iordanul, despărțindu-l prin lovirea cu mantia sa. Pe drumul de întoarcere peste Iordan, Elișa face același lucru - într-o oglindire a faptelor lui Ioșua bin Nun. Ioșua fusese numit de Moise drept succesor și trebuie să ducă la bun sfârșit sarcina de a conduce triburile în Canaan – la fel cum Elișa trebuie să ducă la împlinire sarcinile care i-au fost aduse lui Eliyahu.

Eliyahu profetul

Eliyahu Tișviteanul, din regiunea Gilead, a fost unul dintre cei doi oameni din Scripturile Ebraice care nu a murit, ci a fost luat la cer; celălalt a fost Enoh (Geneza 5:24).

Sub regele Ahab

Eliyahu a profețit în timpul domniei regelui Ahab al Israelului. Și-a săvârșit primele miracole în orașul Zarefath, lângă Sidon, în casa unei văduve sărace, unde a transformat o mână de făină și puțin ulei într-o provizie nesfârșită și apoi a readus la viață copilul mort al văduvei.

Izebel, soția regelui Ahab, era o prințesă feniciană, fiica lui Ethbaal, regele Sidonului. Aceasta a exercitat o puternică influență asupra regelui, care i-a acordat autoritate administrativă nelimitată. Ea a introdus în Israel cultul păgân al zeului fenician Baal, o acțiune căreia i s-a opus din răsputeri profetul Eliyahu. Ahab nu numai că a tolerat cultul străin introdus de soția sa, dar a și cooperat cu aceasta la construirea unui templu pentru Baal în Samaria și la ridicarea unui stâlp sacru pentru Aşerah.

Eliyahu i-a spus regelui că Dumnezeu va opri ploaia pentru a-l pedepsi și apoi a plecat din țară. A urmat o secetă severă în Samaria, care a durat trei ani. În al treilea an de foamete, regele Ahab a vorbit cu Obadiah, guvernatorul palatului regal, și a spus că amândoi trebuie să călătorească prin țară – regele într-o direcție, iar guvernatorul în alta – în căutarea de locuri unde crește suficientă iarbă pentru a hrăni caii și catârii.

Obadiah era un om cu frică de Dumnezeu, care și-a riscat viața pentru a proteja o sută de profeți de persecuțiile ucigașe ale lui Izebel, ascunzându-i într-o peșteră. Acesta l-a întâlnit pe Eliyahu pe drum și i s-a spus de către profet să-l anunțe pe rege că s-a întors în Israel. Obadiah, deși se temea că Ahab îl va ucide pentru aducerea de vești despre Eliyahu, l-a informat pe rege că profetul a revenit în regat. Ahab a mers să-l întâlnească pe Eliyahu. Când l-a văzut, l-a acuzat pe profet că aduce nenorociri peste Israel.

Eliyahu a replicat că Ahab și tatăl său, Omri, sunt cei care aduc nenorociri peste Israel, deoarece l-au uitat pe adevăratul Dumnezeu și i-au venerat pe idolii lui Baal. Eliyahu a cerut o întâlnire cu profeții lui Baal, care se aflau sub protecția reginei Izebel și care mâncau la masa acesteia. Eliyahu s-a confruntat cu 450 de preoți ai lui Baal pe Muntele Carmel și i-a provocat să demonstreze cine era adevăratul Dumnezeu, YHWH sau Baal, prin coborârea de foc din cer care să mistuie sacrificiul.

Preoții lui Baal s-au rugat ore în șir fără rezultat, în vreme ce Eliyahu îi batjocorea. Apoi a fost rândul lui Eliyahu să se roage. Focul a coborât pe altar și a mistuit sacrificiul. Eliyahu a cerut poporului să-i prindă pe preoții lui Baal și să-i ucidă.

Seceta, care a durat trei ani, s-a sfârșit cu o furtună mare. Ahab s-a întors în capitală în carul său printr-o ploaie grea, în timp ce profetul Eliyahu a alergat în fața regelui tocmai pâna la Izreel. Ahab i-a spus lui Izebel că Eliyahu i-a ucis profeții, iar regina a fost furioasă și a trimis un mesager la Eliyahu, amenințând că-l va ucide.

Povestea lui Naboth

Profetul a fugit în deșertul din sud. Acolo, l-a găsit pe Elișa fiul lui Șafat, care ara cu boii când Eliyahu i-a aruncat mantia sa, simbolizând astfel că l-a ales drept discipol. Elișa a ucis doi boi, a folosit plugul pentru foc, a dat carnea poporului său, și a plecat să-l urmeze pe Eliyahu.

Ahab era gelos pe via vecinului său, Naboth Izreeliteanul. Intenția regelui era de a folosi acel pământ, care se afla lângă palat, pentru a face o grădină de verdeţuri. I-a oferit lui Naboth o sumă de bani pentru vie sau un teren echivalent, dar Naboth a refuzat să renunțe la moștenirea sa și regele s-a întors la palat deprimat și mânios.

Soția regelui, Izebel, l-a întrebat de ce este atât de deprimat și de ce refuză să mănânce. Regele a răspuns că Naboth nu vrea să-i vândă pământul. Izebel i-a spus să fie vesel și să lase chestiunea în mâinile ei. Izebel a aranjat ca Naboth să fie acuzat pe nedret de insultarea lui Dumnezeu şi a regelui, iar astfel acesta a fost judecat pentru blasfemie și executat. Ahab a intrat apoi în posesia proprietății.

Profetul Eliyahu a mers la via lui Naboth, l-a confruntat pe rege și l-a acuzat de uciderea bărbatului și de luarea proprietății acestuia. Profetul i-a spus regelui că Dumnezeu îl va pedepsi pentru faptele sale rele; că îi vor linge sângele câinii în același loc unde i-au lins câinii sângele lui Naboth; că familia sa va cunoaște același sfârșit rău ca regele Ieroboam și regele Baașa; și că trupul soției sale, Izebel, va fi devorat de câini.

După ce Eliyahu a terminat de vorbit, Ahab și-a sfâșiat hainele, și le-a scos și s-a îmbrăcat cu sac. A ținut post, a dormit în sac și a umblat trist. Comportamentul umil al regelui l-a domolit pe Dumnezeu şi acesta a amânat dezastrul profețit până la domnia fiului lui Ahab, după moartea lui Ahab. Ahab a murit luptând împotriva arameilor, iar fiul său Ahaziah a urmat la tron.

Eliyahu este protejat de Dumnezeu

La scurtă vreme după asta, noul rege s-a rănit grav dupa ce a căzut de la o fereastră aflată la un etaj superior al palatului său. Ahaziah a trimis mesageri în orașul filistean Ekron să-l întrebe pe Baal-zebub, zeul acelui oraș, dacă se va înzdrăveni. Eliyahu l-a condamnat pentru această faptă și i-a profețit că va muri. Regele a aflat că Eliyahu a profețit că va muri și a trimis 50 de soldați să-l ridice pe profet, dar trupele au fost ucise de un foc din cer.

Același lucru s-a întâmplat pentru o a doua companie de soldați. A fost trimisă o a treia companie, care, de data asta, a reușit să-l aducă pe Eliyahu la palat. Eliyahu, ajuns în fața regelui, și-a repetat profeția. Regele a murit la scurt timp. Eliyahu știa că propriul sfârșit îi este aproape.

Alături de discipolul său Elișa, care a refuzat să-l părăsească, a mers la râul Iordan, a despărțit apele lovindu-le cu mantia și a traversat pe pământ uscat. Eliyahu l-a întrebat pe Elișa: "Cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine?" Elișa a răspuns: "Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!" (II Regi 2:9). În timp ce vorbeau, un car tras de cai de foc a apărut și l-a luat pe Eliyahu într-un vârtej de vânt la cer.

3.2.4 Cartea Regilor

Cartea Regilor este a noua carte din Biblia Iudaică şi a patra carte din Profeţi (Nevi'im), a doua secţiune a Bibliei Iudaice. În majoritatea bibliilor creştine, cartea este împărţită în I Regi (Cartea a treia a Regilor în traducerile ortodoxe) şi II Regi (Cartea a patra a Regilor), dar această împărţire este târzie. Împărţirea apare pentru prima oară în Septuaginta (o traducere antică în greacă a Bibliei) şi a pătruns în bibliile iudaice prin tipărirea bibliei rabinice de la Veneţia din anul 1517.În tradiţia iudaică, Cartea Regilor este privită drept o singură carte.

Cartea Regilor spune povestea regatelor Israel şi Iudah (Iudeea) de la începutul domniei regelui Solomon (aproximativ 960 Î.Hr.) până la distrugerea Ierusalimului din 586 Î.Hr. Primele 11 capitole din Cartea Regilor se referă la Solomon. După moartea lui Solomon, monarhia unificată a Israelului se împarte în două: zece triburi israelite părăsesc regatul lui Solomon şi înfiinţează un regat rival în nord (capitala regatului sudic rămâne la Ierusalim).

Capitala regatului nordic, cunoscut în general sub numele de Israel, s-a mutat de la Şechem (cunoscut în arabă sub numele roman de Nablus), la Tirzah şi la Samaria. Regi din diferite dinastii au domnit asupra regatului Israel, cea mai lungă domnie fiind a Casei lui Omri (882-842 Î.Hr.) şi a Casei lui Iehu (842-747 Î.Hr.). În sud, tribul lui Iudah a rămas loial descendenţilor lui Solomon, care au continuat să domnească asupra a ceea ce va deveni regatul lui Iudah până în anul 586. Capitala regatului Iudah rămâne la Ierusalim.

Date istorice din surse extra-biblice

Perioada cuprinsă în Cartea Regilor este bogată în date istorice din surse extra-biblice. Multe dintre aceste date sunt corelate cu ceea ce descrie Cartea Regilor şi sunt utile pentru construirea unei imagini bine documentate a regatelor Israel şi Iudah. Începând cu anul 858 Î.Hr., imperiul neo-asirian a avut contacte cu regii din Israel şi ulterior cu cei din Iudah. Câţiva regi ai Israelului (Ahab, Iehu, Ioaş, Menahem, Pekah, Hosea) şi ai Iudah (Ahaz, Hezekiah, Manasseh) sunt menţionaţi de înscrisurile regilor neo-asirieni.

Alte surse extra-biblice de date istorice include inscripţia regală a lui Meşa, regele Moabului (descoperită în Transiordania în secolul al XIX-lea, în prezent la Luvru), precum şi inscripţia regală a lui Hazael, regele din Aram Damascus (Aram al Damascului, descoperită la Tel Dan, Israel, în 1993, în prezent la Muzeul Israelului). Ambele texte datează din secolul al IX-lea Î.Hr. şi dezvăluie istoria politică a regatelor lui Israel şi Iudah de la acea vreme.

Evaluarea performanţelor regilor Cartea Regilor conţine date istorice, dar nu reprezintă o istorie în sensul modern. O mare parte a cărţii este preocupată de evaluarea performanţelor celor douăzeci de regi ai Iudeei şi a celor nouăsprezece ai Israelului care i-au urmat lui Solomon.

Cel mai important criteriu al acestei evaluări pare să fie măsura în care regii au fost loiali Dumnezeului lui Israel. A tolerat regele venerarea altor zei, în locul sau împreună cu Dumnezeul lui Israel? A pus capăt acesta sacrificiilor în afara Ierusalimului? Această evaluare din Cartea Regilor corespunde priorităţilor cărţii Deuteronomul din Torah. (Deuteronomul subliniază loialitatea faţă de Dumnezeu şi importanţa efectuării sacrificiilor numai la Ierusalim).

Din acest motiv, cercetătorii vorbesc despre o componentă deuteronomică a Cărţii Regilor. Evaluări precum cea a regelui Ahaz din Iudah (II Regi 16:1-4), în care Ahaz este criticat pentru urmarea căilor regilor idolatri ai Israelului, pentru aderarea la religia canaaniţilor şi pentru efectuarea de sacrificii în afara Ierusalimului, sunt exemple ale componentei deuteronomice.

Favorizarea Iudeei

În rândurile comunităţii academice biblice există un consens general potrivit căruia această componentă deuteronomică datează din timpurile unuia dintre ultimii regi din Iudah, regele Iosiah (639-609 Î.Hr.). Capitolele 22 şi 23 din II Regi spun despre cum Iosiah a lansat o reformă la nivel naţional, în care extirparea politeismului (venerarea mai multor zei), a sincretismului (venerarea Dumnezeului lui Israel folosind mijloace cultice ale altor religii sau împreună cu alte zeităţi) şi a venerării în afara Ierusalimului figurează ca ţinte importante.

În consecinţă, este important de reţinut că, până la urmă, Cartea Regilor provine din ideologia politică şi religioasă a monarhiei lui Iudah, şi nu trebuie să ne aşteptăm ca aceasta să reflecte o imagine nepărtinitoare (mai ales legat de regatul lui Israel) sau contemporană a fiecăruia dintre regii evaluaţi.

Toţi regii din regatul nordic, Israel, au o imagine proastă în evaluarea deuteronomică din Cartea Regilor, în vreme ce evaluările regilor din Iudah variază. Printre regii care primesc evaluări negative sunt Ahab, rege al Israelului din Casa lui Omri (873-852 Î.Hr.), care a avut legături politice apropiate cu Fenicia, dar şi alţi regi din acea dinastie. Hezekiah (727-698) şi Iosiah (639-609) din Iudah primesc evaluări pozitive în schimb.

Aprobând o politică externă puternică

Pare să existe o corelaţie generală între politica externă regilor şi evaluarea deuteronomică a domniei acestora. Regii care au avut o linie puternică şi independentă în afacerile externe şi au încercat să evite să fie vasali (precum Hezekiah şi Iosiah) primesc evaluări pozitive, în timp ce regii care au căutat alianţe externe, precum Ahab, primesc evaluări negative.

Există un motiv geopolitic pentru asta, pe care-l aflăm din textele asiriene: regatul lui Israel a fost în general mai activ implicat în relaţiile externe, lucru care (cel puţin din perspectiva celor din Iudah – Cartea Regilor este redactată dintr-un punct de vedere sudic) sugerează o corelaţie între deschiderea regatului Israelului către comerţ şi alianţe externe şi mai marea toleranţă a politeismului şi sincretismului din nord.

Israelul era unul dintre regatele, în regiunea care este acum nordul Siriei şi zona centrală a Israelului, care concura pentru hegemonia regională şi controlul asupra rutelor comerciale prin realizarea de alianţe şi prin războaie. (Aceste regate includeau Aram Damascus, Aram Hamath, Sidon şi Tyr.) Iudah, în schimb, era relativ izolat politic, cel puţin până la sfârşitul secolului al VIII-lea Î.Hr.

Cum îşi tratau conducătorii supuşii

Cartea Regilor nu evaluează conducătorii din Iudah şi Israel numai prin prisma atitudinii acestora faţă de politeism (sau politica externă, cum am remarcat mai sus). Felul în care conducătorii îşi tratează supuşii este un lucru extrem de important pentru profeţi ca Ilie Tesviteanul (Eliyahu ha Navi în legendele ebraice). După ce Ahab, regele Israelului, i-a permis reginei sale feniciene să pună la cale furtul unei podgorii aparţinând unui supus prin executarea acestuia sub false acuzaţii (I Regi 21:1-16), Elijah îl acuză: “Aşa grăieşte Domnul: Ai ucis şi vrei încă să intri în moştenire?” (I Regi 21:19).

Interacţiunile dintre Ilie (Eliyahu) şi succesorul său Elişa cu regii Israelului (şi ocazional cu regii din Iudah) constituie un alt element important din Cartea Regilor. Cei doi profeţi cer ca regele să recunoască rolul lui Dumnezeu în trimiterea foametei şi belşugului (I Regi 18; II Regi 6:24-7:20), precum şi legătura dintre obedienţa faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi succesul militar (II Regi 3:4-27 şi 6:8-23). Motivul central al acestor poveşti este reprezentat de încercarea profeţilor de a-i forţa pe regi să recunoască suveranitatea divină. Această temă este dezvoltată ulterior de către “profeţii literari”, precum Amos.

Cartea Regilor expune multe dintre provocările care sunt create prin ciocnirea poruncilor divine cu realităţile politice. Cartea Regilor este o poveste în care religia întâlneşte geopolitica, iar liderii politici sunt evaluaţi prin prisma succeselor şi eşecurilor determinate de această provocare.

3.2.3.4 Nathan

Profetul Nathan a fost sfătuitorul regelui David și un susținător important al lui Solomon, în cadrul încercării reușite a acestuia de a-i succede lui David. Fratele său Yoel a fost unul dintre “cei treizeci”, un grup de elită din armata regelui David.

David i-a spus lui Nathan că era nefericit legat de faptul că trăia într-o casă din cedru, în vreme ce Chivotul Legământului se găsea într-un cort, înconjurat numai de perdele. Prima reacție a lui Nathan a fost să-i spună lui David să facă orice avea în minte, deoarece Dumnezeu era cu el; cu toate acestea, în aceeași noapte, Dumnezeu i-a apărut lui Nathan într-o viziune și i-a spus să-l anunțe pe David că fiul său va fi cel care va construi templul, nu David.

După ce David l-a trimis pe Uriah (Urie) la moarte și s-a căsătorit în grabă cu văduva acestuia, Bathşeba – pe care David o lăsase însărcinată, Nathan a venit la David și i-a spus o parabolă a unui om bogat care deținea multe oi, dar a luat mielul vecinului său sărac și l-a gătit pentru un călător. David, neînțelegând aluzia, a devenit mânios și a amenințat că-l va pedepsi pe omul bogat pentru această faptă. Nathan i-a spus atunci (2 Samuel 12:7; Cartea a doua a regilor, în traducerile în limba română): "Tu eşti omul care a făcut aceasta." David a recunoscut atunci că a păcătuit. Nathan i-a spus că el nu va muri, dar copilul o va face. Copilul s-a îmbolnăvit și a murit. Ulterior, Bathşeba a născut un alt fiu, pe care l-au numit Solomon, dar care a fost numit Iedidiah de către Nathan.

David a îmbătrânit, iar succesiunea la tron, după moartea lui Amnon și Absalom, a fost disputată între Adoniyah, cel mai mare fiu rămas, și Solomon, fiul lui Bathşeba. Ioab, comandantul armatei, și preotul Abiathar îl sprijineau pe Adoniyah, în vreme ce Nathan, preotul Zadok (Ţadoc), Benaiah şi alți oameni puternici îl voiau rege pe Solomon. Nathan, realizând că Adoniyah se găsește într-o poziție mai favorabilă, a instruit-o pe Bathşeba să meargă la regele bătrân și suferind și să-i spună: "Nu tu, oare, domnul meu rege, te-ai jurat către roaba ta, zicând: Solomon, fiul tău, va fi rege după mine şi va şedea pe tronul meu? Pentru ce dar Adonia s-a făcut rege?" (1 Regi 1:13; Cartea a treia a regilor, în traducerile în limba română). Nathan a adăugat că, în timp ce va vorbi cu regele, acesta va confirma spusele ei. Complotul celor doi a avut succes, iar David le-a poruncit lui Nathan și lui Zadok să-l ia pe Solomon pe catârul regal la izvorul Gihon și să-l ungă rege.

După moartea lui David, Solomon i-a pus pe fiii lui Nathan în poziții înalte în stat: Azariah a devenit șeful perceptorilor de taxe din 12 regiuni, iar Zabud a devenit sfătuitorul de încredere al regelui. 2 Cronici 9:29 (Cartea a doua Paralipomena) menționează că Nathan a scris o carte despre domnia regelui Solomon, dar despre aceasta nu există dovezi arheologice concludente.

3.2.3.3 Vrăjitoarea din Endor

Vrăjitoarea din Endor a fost femeia consultată de regele Saul și care l-a readus pe profetul Samuel din morți, așa cum este relatat în I Samuel 28.

Interpretarea din perspectiva Geonim*

Problemele referitoare la poveste au fost discutate în perioada Geonim. Samuel ben Hofni (d.1034), Gaon de Sura (d.1013), socrul lui Hai Gaon, a fost întrebat dacă povestea trebuie privită ad-litteram, și dacă vrăjitoarea chiar a reușit să-l readucă pe Samuel din morți.

Samuel ben Hofni a răspuns că găsește ca fiind imposibil ca Dumnezeu să fi permis vrăjitoarei să-l readucă pe Samuel din morți. Adevărata semnificație a poveștii este aceea că vrăjitoarea, prin înșelătorie, l-a convins pe Saul că a reușit să-l readucă din morți pe Samuel. Cuvintele atribuite lui Samuel sunt de fapt cuvintele vrăjitoarei, pentru a-l convinge pe Saul de reușita ei.

În acest caz, se pune întrebarea, cum de a prevestit aceasta cu acuratețe că Saul va muri în luptă? La aceasta ben Hofni răspunde că femeia a știut fie pentru că Samuel profețise acest lucru încă de când era în viață, fie a fost pur și simplu o întâmplare că a ghicit asta, adeverită apoi printr-o coincidență. Dacă Dumnezeu ar fi dorit cu adevărat să-l informeze pe Saul că va muri în bătălie, ar fi făcut asta cu ajutorul unui profet, nu al unei vrăjitoare.

Ben Hofni a adăugat că, deși este conștient că învățătorii anteriori, mai precis rabinii talmudiști, au înțeles povestea ad-litteram, nu este obligatoriu să fie urmați atunci când ceea ce au spus aceștia este împotriva rațiunii.

Atât Saadiah Gaon cât și Hai Gaon, pe de altă parte, au refuzat să accepte interpretarea lui Samuel ben Hofni. Potrivit acestora, Dumnezeu chiar l-a readus pe Samuel din morți. Vrăjitoarea, care nu mai reușise un astfel de lucru până atunci, a fost uimită de succesul ei, așa cum sugerează Scriptura.

Autoritatea talmudică

Rabinii talmudişti înţeleg în mod cert povestea ca însemnând faptul că Samuel a fost cel care i-a vorbit lui Saul, nu vrăjitoarea în numele lui Samuel. Scriptura afirmă că Samuel a spus: "mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine", lucru asupra căruia rabinii comentează astfel (Berakhot 12b): cu mine, adică în partea mea de Paradis. Dacă a fost vrăjitoarea cea care a rostit acele cuvinte, de unde putea aceasta să știe acele lucruri?

Această dezbatere este semnificativă privind rolul exemplului vrăjitoarei din Endor. Citind printre rânduri, devine clar că sunt ridicate aspecte teologice importante.

Primele se referă la autoritatea rabinilor talmudişti. Este una să fii ghidat de bunul simţ atunci când rabinii talmudişti nu sunt de acord între ei. În principiu, Hai Gaon afirma că este pregătit să accepte ceea ce pare să fie cea mai rezonabilă perspectivă. Este cu totul alt lucru să respingi, în numele raţiunii, ceea ce pare să reprezinte viziunea unanimă a rabinilor, chiar dacă problema nu se referă la legea evreiască.

Samuel ben Hofni era pregătit să favorizeze interpretarea sa raţională asupra viziunii unanime a rabinilor. Ceilalţi geonim nu au putut cădea de acord asupra acestui lucru.

Autenticitatea textuală

A doua problemă, menţionată explicit de către Samuel ben Hofni şi alţii, este constituită de ideea că evreii ar trebui să accepte Scriptura în întregul ei. Aici nu este vorba doar despre interpretarea corectă a unui singur capitol: dacă, aşa cum Samuel ben Hofni a susţinut, referirile biblice la "spusele" lui Samuel nu înseamnă altceva decât că o persoană şi-a imaginat aceste lucruri, ce garanție mai există că şi celelalte citări biblice, precum cineva a "spus" ceva, sunt autentice? De exemplu, când se spune că Moise a "spus" ceva sau că Dumnezeu i-a "vorbit" lui Moise.

Numeroase dezbateri au apărut în perioada în care evreii au agonizat departe de ţara lor, precum problema raţiunii versus revelaţie; felul în care Scriptura trebuie interpretată; dacă Aggadah (compendiu de omilii rabinice) trebuie înţeleasă într-o manieră la fel de riguroasă precum Halakhah (legea evreiască); precum şi întreaga chestiune a comentării critice a Bibliei.

* geonim, sg.gaon (splendoare, mândrie, geniu), au fost președinții celor două colegii rabinice mari din Sura și Pumbedita, în Babilon.

 

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.3.2 Ionathan

Ionathan, fiul regelui Saul, a fost un ofițer temerar și curajos în armata tatălui său. În războiul împotriva filistenilor, acesta a condus o treime a armatei israelite și a săvârșit acte deosebite de bravură. Fără ca Ionathan să știe, Saul le interzisese soldaților săi să mănânce. Saul a aflat că Ionathan a mâncat niște miere și l-a condamnat la moarte, dar Saul a renunțat la idee atunci când soldații i-au cerut să-l lase pe Ionathan să trăiască.

David a venit la curtea lui Saul și s-a împrietenit cu Ionathan. Saul, care suferea de depresie și paranoia, a devenit invidios pe succesele în luptă ale lui David și i-a ordonat lui Ionathan să-l ucidă. Ionathan l-a avertizat pe David despre intențiile tatălui său și i-a spus să se ascundă. Ionathan a mers apoi la tatăl sau și i-a cerut să nu-i facă rău lui David, care nu făcuse nimic împotriva regelui, dimpotrivă chiar: își riscase viața, luptând împotriva filistenilor.

Saul l-a ascultat pe Ionathan și a consimțit să nu mai încerce să-l ucidă pe David. Acest lucru însă n-a durat foarte mult: la scurt timp după asta, în vreme ce David cânta la harpă pentru el, Saul a încercat să-l ucidă cu sulița. Arma a lovit peretele, iar David a fugit, mai întâi acasă și apoi în alt oraș.

David s-a întors apoi și a mers să-l vadă pe Ionathan, pentru a afla de ce Saul îl urăște atât de mult. A sosit cu o zi înaintea unui banchet organizat de Saul în onoarea festivalului pentru luna nouă. David i-as spus lui Ionathan că nu va risca să participe la banchetul regelui și că Ionathan va trebui să explice absența sa, spunând că David a mers la Bethlehem pentru sacrificiul anual pentru tot neamul său. David l-a instruit pe Ionathan să urmărească reacția regelui.

Cei doi prieteni au căzut de acord ca David să plece pentru trei zile și apoi să revină și să se ascundă pe un câmp. Ionathan urma să vină acolo sub pretextul că trage la țintă, dar de fapt să-l informeze pe David, printr-un cod prestabilit, dacă este sigur sau nu să se întoarcă la curtea regală. În ziua următoare, la banchet, regele a observat faptul că David nu e prezent, dar nu a spus nimic, gândindu-se că David "nu este curat" (1 Samuel 20:26).

A doua zi a festivalului, locul lui David a rămas iarăși neocupat. Saul l-a întrebat pe Ionathan: "Pentru ce fiul lui Iesei n-a venit la masă nici ieri, nici astăzi?" Ionathan a răspuns: "David s-a cerut la mine să meargă la Betleem. Şi a zis: Dă-mi voie să mă duc, că în cetatea noastră este jertfă pentru neamul nostru şi m-a poftit fratele meu. Deci de am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, mă duc să mă văd cu fraţii mei. De aceea n-a venit el la masa regelui." (1 Samuel 20:27–29)

Saul s-a mâniat și a strigat la Ionathan: "Fiu netrebnic şi neascultător! Oare nu ştiu eu că te-ai împrietenit cu fiul lui Iesei, spre ruşinea ta şi spre batjocura mamei tale? Căci atâta vreme cât fiul lui Iesei va fi viu pe pământ, nu eşti scutit de primejdie, nici tu, nici regatul tău. Trimite dar acum şi adu-mi-l mie, că este hotărât la moarte!" (1 Samuel 20:30–31). După răspunsul insolent al lui Ionathan, Saul și-a pierdut controlul și a încercat să-l lovească cu sulița. Ionathan s-a ridicat de la masă furios, deoarece tatăl său îl umilise în mod public. A realizat că regele este hotărât să-l ucidă pe David și s-a întristat. Ionathan s-a întâlnit cu David pe câmp a doua zi, la locul stabilit, și i-a spus că trebuie să plece. Apoi David a plecat către orașul preoțesc Nob.

Ionathan și David s-au mai văzut o singură dată, atunci când Ionathan a mers în pustiul Ziph să se întâlnească cu David, care devenise căpetenia unei bande de nelegiuiți. Ionathan i-a spus să nu se teamă, că mâinile lui Saul nu-l vor atinge niciodată, și că, într-o zi, David va fi rege și Ionathan îi va fi secund.

Ionathan a luptat de partea tatălui său într-o bătălie împotriva filistenilor lângă muntele Gilboa. El și frații săi Abidanab și Malchișua au murit în luptă, iar Saul s-a sinucis.

Ionathan și Saul au fost plânși de către David într-o frumoasă elegie. În urma lui Ionathan a rămas un fiu, pe nume Mefiboșeth, care a căzut din brațele doicii sale și a rămas olog. Câțiva ani mai târziu, după ce băiatul a crescut, David l-a adus la curtea sa și, în memoria lui Ionathan, i-a returnat terenurile bunicului său Saul.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.3.1 Hannah

Narațiunea din I Samuel 1-2, a cărei protagonistă este Hannah, este amplasată la sfârșitul perioadei pre-monarhice târzii (secolul XI Î.Hr.). Aceasta începe oblic cu prezentarea soțului acesteia, Elkanah, care este identificat prin nume, amplasare și o genealogie extinsă. Importanța femeilor se află în strânsă legătură cu relația acestora cu Elkanah și cu capacitatea lor de a produce copii: "Omul acela avea două femei: numele uneia era Hannah şi numele celeilalte era Peninnah. Peninnah avea copii, iar Hannah nu avea copii" (I Samuel 1:2).

Hannah și Peninnah

Utilizarea chiasmului (figură de stil care constă în reluarea inversată a două cuvinte sau expresii pentru a forma o antiteză) subliniază poziția femeilor: Hannah este soția principală și totuși Peninnah a reușit să dea naștere unor copii. De asemenea, prevestește tensiunea relației celor două femei. Statutul lui Hannah de soție principală și infertilitatea acesteia reamintesc de Sarah și Rebekah, și determină o comparație implicită cu aceste două femei pe întreg parcursul narațiunii. Sarah și Rebekah au cautat recunoașterea maternității prin intermediul unor femei surogat, o soluție care a adus mai multă durere decât onoare.

Pe acest fundal, cititorul poveștii lui Hannah ar putea presupune că Elkanah a luat-o pe Peninnah ca a doua soție datorită infertilității lui Hannah; dar Hannah, spre deosebire de Sarah și Rebekah, nu se îndoiește niciun moment de capacitatea ei de maternitate. Cu toate că este ofensată de către Peninnah, Hannah nu intră în acea rivalitate care a caracterizat poveștile lui Sarah și Rebekah. Cu un soț iubitor (dar lipsit de tact) și o soție rivală geloasă, Hannah își păstrează sfaturile și suferințele sale pentru sine.

Dorind un copil cu orice preț

În timpul sacrificiului anual la altarul de la Shiloh, necazurile lui Hannah sunt amplificate de alocarea de către soțul ei a ofrandelor, câte una pentru fiecare soție și copil: valoarea femeilor este demonstrabil mărită de capacitatea acestora de a avea copii. Deși acesta oferă o jertfă consistentă și pentru Hannah, acest gest tot subliniază faptul că nu a născut copii și astfel nu o consolează.

Atunci când aceasta suspină și nu mănâncă, Elkanah încearcă să-i aline suferința cu o serie de întrebări "de ce", concluzionând cu "Nu sunt eu oare pentru tine mai bun decât zece copii?" (1:8). Această "consolare" poate fi înțeleasă drept un gest înduioșător din partea unui soț sensibil. Sau cuvintele acestuia pot transmite imaginea unui bărbat insensibil care nu realizează cât de mult își dorește soția sa să aibă copii. Lanțul de întrebări retorice al lui Elkanah nu-i permite lui Hannah să răspundă, iar aceasta rămâne tăcută și la ultima sa întrebare. Neprimind demnitatea suferinței sale, Hannah suferă și mai mult după "consolarea" lui Elkanah.

Rugăciunea lui Hannah

La Shiloh, scena izolării sale acute și a șicanărilor din partea lui Peninnah, Hannah apelează la Dumnezeu în templu. Aceasta se roagă cu râvnă, jurând că dacă Dumnezeu îi va acorda un copil de sex masculin, va oferi copilul înapoi lui Dumnezeu după ce-l va înțărca. Desperarea jurământului lui Hannah indică faptul că numai și simpla naștere a unui copil de sex masculin ar consacra-o în comunitate; ea se va lipsi și de bucuria de a-l crește. Din jurământul se deduce că în cadrul structurii sociale a Israelului timpuriu, atunci când femeile făceau jurăminte, soții acestora trebuiau să le respecte.

Rugăciunea lui Hannah este remarcată de către preotul Eli, care presupune că mișcarea buzelor acesteia indică faptul că este beată; astfel Hannah este acostată (și de această dată greșit judecată) de către un al doilea personaj masculin din poveste. La vremea când rugăciunea era spusă cu voce tare, rugăciunea personală și privată a lui Hannah era o inovație, fiind privită cu scepticism de către preot.

Vocea acesteia în surdină ar putea reprezenta poziția "mută" a femeilor: ea se retrage de sub controlul autorităților religioase și sociale - soțul și preotul - în sine, pentru a oferi o rugăciune pe care acestea nu o pot nici înțelege nici auzi. Ea presupune că Dumnezeu poate auzi și răspunde la rugăciunea unei femei. Hannah îi răspunde lui Eli cuviincios și cu amărăciune. În schimb, preotul nu oferă vreo scuză: doar o exprimare banală.

Acordarea unui copil

Rugăciunile lui Hannah primesc răspuns de la Dumnezeu care își "aduce aminte" de ea (1:19), tot așa cum și-a adus aminte de Rahel, sugerând că pântecele femeilor sunt controlate de către divinitate, care acționează asupra acestora închizându-le sau deschizându-le. După naștere, Hannah alege un nume pentru fiul ei: autoritatea femeilor în această privință fiind deseori exprimată de Biblie. Aceasta îl numește Samuel, deoarece s-a rugat Domnului pentru el (Samuel/Șmuel - "auzit de Dumnezeu" sau "Dumnezeu a auzit"). Elkanah nici nu este menționat în această acțiune.

La vremea următorului pelerinaj la Shiloh, întărită de maternitate, Hannah alege să rămână acasă până când băiatul va fi înțărcat. Conversația lui Hannah cu soțul său, cu această ocazie, are un ton cu totul diferit. Femeia inițiază dialogul și stabilește condițiile în care va relua călătoria (când băiatul va fi înțărcat), iar Elkanah nu face altceva decât să aprobe vorbele ei.

Atunci când Hannah, în cele din urmă, renunță la fiul ei pentru Dumnezeu, aceasta i-l duce lui Eli, oferind sacrificii Domnului; apoi îi reamintește preotului de rugăciunea ei anterioară. Cele mai vechi traduceri și tradiții (Septuaginta și 4Qsama) prezintă o "patriarhalizare" a textului îndepărtând-o pe Hannah de la efectuarea sacrificiului ("iar tatăl său a adus jertfa rânduită în asemenea zile"), lipsind-o de un rol ritual care-i aparținea în mod legitim. În textul ebraic, Hannah prezintă copilul și tot ea efectuează sacrificiul.

Cântecul lui Hannah

Un poem de mulțumire, Cântecul lui Hannah (2:1-10), (și o scurtă digresiune legată de fiii lui Eli) întrerupe narațiunea. Atribuirea acestei declarații poetice lui Hannah o distinge între personajele biblice. Cântecul ei este în esență un imn de laudă închinat lui Dumnezeu. Cântecul include, de asemenea, multe teme specifice culturii israelite: înfrângerea inamicilor și creația, bătălia și relația lui Dumnezeu cu liderii Israelului, înțelepciunea și imaginea unui zeu al furtunii ("Domnul din înălţimea cerului va tuna peste vrăjmaşii Săi"). Fertilitatea și nașterea sunt astfel considerate ca fiind egale ca importanță cu alte motive, și demne de a fi lăudate de cântăreții Israelului.

Povestea lui Hannah se încheie cu un comentariu privind vizita sa anuală, împreună cu soțul ei, pentru a oferi ofranda la Shiloh. La acea vreme, maternitatea acesteia este subliniată: nu mai este doar "Hannah", ci "mama sa [a lui Samuel]", cea care face un "meil" (un fel de robă) și i-l aduce la Shiloh (2:20; 2:19 în biblia în limba română). Elkanah și Hannah primesc binecuvântările preotului Eli, care profețește că aceasta va mai avea și alți copii datorită jurământului față de Dumnezeu. Într-adevăr, poveste lui Hannah se termină cu îndeplinirea binecuvântărilor Domnului sub forma a trei băieți și două fete.

Imaginea lui Hannah este garantată într-adevăr: este recunoscută drept mama lui Samuel, care devine profet, judecător și făcător de regi, și ca o femeie dreaptă. Ea se dovedește independentă și inventivă, ne-abandonându-și țelurile sau înjosindu-i pe alții pentru a și le atinge; demonstrează existența implicării femeii în obiceiurile rituale familiale; dezvăluie responsabilitate socială prin efectuarea unui jurământ care este îndeplinit de soțul său; leagă sferele vieții private și religioase prin închinarea juruită a fiului ei și aducerea unui sacrificiu lui Dumnezeu la îndeplinirea acelui jurământ.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.3 Cartea lui Samuel

Cartea lui Samuel este a treia carte din Neviim (Profeţi), a doua secţiune a Bibliei Ebraice. În bibliile creştine, cartea este de obicei împărţită în două, 1 Samuel (sau Cartea Întâia a Regilor) și 2 Samuel (Cartea a Doua a Regilor), dar în tradiţia iudaică Samuel este o singură carte.

Samuel este atât o realizare literară cât şi una istorică. Începe cu "domnia" profetului Samuel, ultimul conducător pre-monarhic al Israelului, şi continuă cu poveştile regelui Saul şi regelui David. O mare parte din carte se concentrează pe ascensiunea şi decăderea regelui David. De vreme ce nu există atestări extra-biblice ale evenimentelor descrise de carte, acestea nu sunt considerate ca fiind istorice de către cercetători. Cu toate acestea, cartea descrie o perioadă critică din istoria israelită: tranziţia de la liderii carismatici, numiţi lideri în momente de criză, la o monarhie dinastică, stabilă, care unește politic israeliţii.

Este evident din ruinele descoperite la Hazor şi Gezer că a existat o puternică monarhie în Israel în secolul X Î.Hr. (perioada corespunde domniei lui Solomon, fiul lui David). Veridicitatea istorică a Casei lui David nu poate fi negată în mod convingător, după descoperirea în anul 1993 a inscripției de la Tel Dan, care datează din anul 841 Î.Hr. şi menţionează "[Ahaz]iah, rege din casa lui David."

Alegerea unui rege

Samuel portretizează tensiunile din cadrul monarhiei israelite: tensiunile dintre obedienţa faţă de Dumnezeu şi practicabilitate, dintre a acţiona în conformitate cu imperativele morale şi a acţiona cu promptitudine politică. Primul exemplu de acest gen apare în I Samuel 8, când israeliţii îi cer lui Samuel să numească un rege. Cererea este determinată de practicabilitate: "Şi vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru, va merge înainte şi va purta războaiele noastre" (8:20). Samuel a avut atât obiecţii practice la acest plan (regele va abuza de puterile sale privind taxarea şi exproprierea), cât şi obiecţii de principiu ("peste voi împărăţea Domnul Dumnezeul vostru", I Samuel 12:12).

Dumnezeu îi porunceşte lui Samuel să numească un rege, dar tensiunile dintre obedienţa şi promptitudinea politică apar aproape imediat ce Saul este uns rege. Principala sarcină a lui Saul era să lupte împotriva filistenilor, poporul care a încercat să cucerească teritoriul Israelului în secolele XI şi X I.Hr. Samuel i-a poruncit lui Saul să-l aştepte la Gilgal, astfel încât Samuel să poată efectua un sacrificiu înainte de începerea războiului (I Samuel 13:8-9). Saul a aşteptat şapte zile, dar, văzând că israeliţii se împrăştie cu fiecare zi care trecea, ia chestiunea în mâinile sale şi oferă ofranda el însuşi. Pentru acest act de insubordonare, Samuel i-a spus lui Saul: "Acum însă nu va dura domnia ta; Domnul Îşi va găsi un bărbat după inima Sa şi-i va porunci Domnul să fie conducătorul poporului Său, deoarece tu nu ai împlinit ceea ce ţi s-a poruncit de la Domnul" (I Samuel 13:14).

Ascensiunea lui David

Acest "bărbat după inima Sa" - David - şi-a început cariera în slujba lui Saul, şi este portretizat ca fiind rivalul lui Saul în inimile şi mințile poporului. În mod cert Saul s-a simţit ameninţat de către acest impertinent, şi l-a urmărit pe David, care avea propriii săi susţinători, prin deşert. Două episoade din acest conflict dintre Casa lui Saul şi Casa lui David evidenţiază tensiunea dintre moralitate şi promptitudine:

1) În timpul urmăririi, David îl surprinde pe Saul inconştient într-o peşteră şi-i taie colţul hainei în loc să-l ucidă (I Samuel 24). David pretinde că a acţionat în mod moral, spunând că: "Află dar şi te încredinţează că nu este rău în mâna mea, nici vicleşug şi n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi sufletul meu ca să-l iei" (I Samuel 24:12). Însă această acţiune a fost şi avantajoasă din punct de vedere politic pentru David. Mai întâi, deoarece actul tăierii colţului hainei cuiva nu era un gest neutru: simboliza sfârşitul domniei purtătorului (I Samuel 15:28); iar în al doilea rând, deoarece şansele lui David de a câştiga sprijinul popular probabil depindeau de faptul a nu fi văzut drept ucigaşul lui Saul.

2) Saul a fost ucis în luptă împotriva filistenilor (pentru care David lucra atunci, deşi textul menționează că acesta n-a participat la bătălie). Unul dintre fiii supravieţuitori ai lui Saul, Eşbaal, a fost numit rege asupra triburilor nordice din Israel, în vreme ce David a fost numit rege de către tribul lui Iudah, în regiunea sudică a Ierusalimului. Însă David a preluat destul de repede şi tronul nordic, de asemenea: rebelii l-au ucis pe fiul lui Saul, iar generalul lui David, Ioab, l-a ucis pe generalul lui Saul, forţa din spatele fiului lui Saul. David a făcut eforturi pentru a se distanţa de ambele crime, pedepsindu-i în mod public pe rebelii care l-au ucis pe fiul lui Saul.

La prima vedere, David nu poate fi condamnat pentru distrugerea Casei lui Saul. Cu toate acestea, unii cercetători moderni au ridicat problema regicidului de partea lui David, care reprezintă o chestiune de o oarecare dificultate, având în vedere că tradiţia biblică ulterioară (Cronicile) și tradiţia rabinică au încercat să-l idealizeze pe David şi să-l prezinte drept un personaj cu un caracter moral neîndoielnic. O parte dintre dovezile cercetătorilor, care sugerează responsabilitatea lui David, sunt reprezentate de faptul că se poate găsi, în această parte a cărţii, un subtext politic împotriva lui David. Narațiunea pare să devieze de la calea sa pentru a aduna, pentru a nu crede decât pe jumătate, toate dovezile necesare pentru a sugera că David a fost responsabil pentru căderea întregii case a lui Saul. Oricare ar fi cazul, David a avut mijloacele şi motivele, iar condamnarea sa publică a uciderii membrilor casei lui Saul a servit în pricipal pentru a legitima ocuparea tronului lui Saul. Faptul că restul moştenitorilor lui Saul, care ar fi putut ameninţa domnia lui David, au fost executaţi ulterior pentru un delict obscur (II Samuel 21), pare să susţină această ipoteză.

Alţii au pretins că David a deplâns sincer morţile violente ale lui Saul, fiului şi generalului acestuia. Oricum, oricine ar fi fost responsabil, David a profitat de pe urma eliminării rivalului său prin ascensiunea sa la putere, iar ca rezultat al acestor decese, David a devenit regele întregului Israel.

O "Casă pentru Dumnezeu"

Una dintre primele acţiuni ale lui David din poziţia de rege a fost să încerce să construiască o "Casă pentru Dumnezeu", în care chivotul legământului să fie găzduit (II Samuel 7:2). Poate datorită diverselor maşinațiuni politice cu care David avea unele legături, Dumnezeu a refuzat să-i permită lui David să construiască această casă. În cartea lui Samuel nu este oferit vreun motiv al acestui refuz, dar în I Cronici 22:8 [Cartea întâia Paralipomena] este oferit următorul motiv: "Tu ai vărsat mult sânge şi ai purtat războaie mari; nu se cuvine să zideşti tu casă numelui Meu..." În II Samuel 7:12-13, Dumnezeu îi spune lui David : "Voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci." Deși această sarcină cade în seama fiului său, Solomon, totuși David va fi cel care va stabili Ierusalimul drept reședință regală și capitală politică a Israelului.

Ca rege, David a stabilit hegemonia israelită asupra țării Israelului. Filistinii și regatele trans-iordaniene Edom și Moab au fost supuse, iar câteva regate aramene au devenit vasale sau aliate ale lui David. II Samuel 8:15 spune: "Şi a domnit David peste tot Israelul, făcând judecată şi dreptate în tot poporul său."

Critici la adresa lui David

Textul prezintă cele mai mari eșecuri ale lui David din sfera personală. II Samuel 1 spune că: "Peste un an, pe vremea când regii pornesc la război, David a trimis pe Ioab şi slugile sale cu el şi pe toţi Israeliţii şi aceştia au lovit pe Amoniţi şi au împresurat Raba; dar David a rămas în Ierusalim." Versetul conține o critică implicită la adresa lui David pentru că a rămas în oraș, în vreme ce slujitorii săi devotați se "istovesc" pe câmpurile de bătălie.

Următorul verset chiar ascute critica: "Odată, spre seară, sculându-se David din pat şi plimbându-se pe acoperişul casei domneşti, a văzut de pe acoperiş o femeie scăldându-se, şi femeia aceasta era foarte frumoasă." Nimic explicit nu este spus pentru a-l critica pe David pentru comportament omenesc prin evitarea mergerii la război, dar felul în care versetul juxtapune ridicarea taberei israelite la Rabbah cu rămânerea lui David la Ierusalim și ridicarea acestuia din pat la ceas de seară, oferă cititorului senzația că David se comportă imoral.

Femeia care se îmbăia era Bathşeba, pe care David a luat-o în patul său. Acesta a determinat și moartea soțului acesteia - care era unul dintre ofițerii lui David - în luptă, iar apoi a încercat să ascundă atât adulterul, cât și omorul. Cu toate acestea, această poveste a începutului căderii lui David nu justifică valorile utilitariste ale acestei mușamalizări, și condamnă eșecurile morale ale lui David. Un profet acționând ca emisarul lui Dumnezeu l-a anunțat pe David despre pedeapsa pe care o va primi: "nu se va depărta sabia de deasupra casei tale în veac" (II Samuel 12:10).

Această profeție a fost îndeplinită în ultimii ani ai lui David, când un fiu și-a violat sora vitregă și a fost ucis pentru această crimă de un altul (II Samuel 13), care ulterior s-a răsculat și a încercat să-i uzurpe tronul lui David (II Samuel 15-19). O altă rebeliune a izbucnit în nord, amenințând fragila uniune dintre Nord și Sud (II Samuel 20), prevestind dezmembrarea completă a uniunii după Solomon, lăsând numai regatul lui Iudah în mâinile Casei lui David.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.2.4 Samson

Samson (שמשון - Șimșon) este biblicul Hercule, un bărbat cu putere supraumană care, cu toate acestea, nu a putut evita tragedia. Povestea lui Samson se găsește în Cartea Judecătorilor, capitolele 13-16. Acesta este ultimul judecător important care i-a condus pe israeliți, dar poate fi cu greutate considerat modelul ideal sau un mântuitor. Samson încalcă jurăminte, se căsătorește în afara poporului lui Israel de două ori, și acționează mai mult ca un bătăuș decât ca un lider.

Nașterea lui Samson

Detaliile nașterii lui Samson deja îl prezintă ca pe un viitor personaj mitic. Capitolul 13 din Judecători spune povestea lui Manoah și a soției sale, care era sterilă. Într-o zi, un înger al lui Dumnezeu îi apare soției lui Manoah și-i promite că va naște un fiu. Dar acest lucru vine cu un avertisment: aceasta nu-și poate contamina trupul cu alcool, deoarece copilul ei va fi un nazireu - dedicat lui Dumnezeu de la naștere. De asemenea, aceasta află că fiul ei îi va salva pe israeliți din mâinile filistenilor.

Destinul lui Samson, și legătura acestuia cu filistenii, este dezvăluit în mod explicit de către Dumnezeu chiar înainte ca acesta să se fi născut. Ideea că Dumnezeu acordă un copil pentru ca acesta să fie destinat să-i salveze pe israeliți prevestește o naștere faimoasă, care apare în prima carte a lui Samuel. Acolo, profetul Samuel este născut dintr-o femeie care fusese stearpă și este închinat Domnului de la o vârstă fragedă, pentru a servi în cadrul Templului. (Samuel I, 1)

Viața lui Samson

Povestea lui Samson sare de la nașterea sa la maturitate, unde primul său act deosebit este de a-i cere tatălui său să-i aducă o anumită femeie filisteană să-i fie soție. Părinții lui Samson obiectează, cerându-i să-și găsească o femeie printre israelite. Dar textul justifică alegerea lui Samson, explicând că, prin căsătoria cu o femeie filisteană, Samson va avea șanse să se infiltreze și să lupte împotriva filistenilor, care erau opresorii de la acea vreme ai israeliților.

De fapt, tocmai pe drumul către pretinderea acestei mirese își descoperă Samson puterile sale supra-omenești: "Deci s-a dus Samson cu tatăl său şi cu mama sa la Timna; iar când s-au apropiat de viile Timnei, iată un leu tânăr venea răcnind înaintea lor. Atunci s-a coborât peste el Duhul Domnului şi el a sfâşiat leul ca pe un ied; şi nu avea nimic în mână. şi n-a spus tatălui său şi mamei sale ce făcuse" (Judecători 14:5-6). La scurt timp după aceasta Samson își folosește puterile să ucidă 30 de filisteni într-un acces de furie, îndeplinind profețiile îngerului din capitolul anterior (Judecători 14:19). Această primă acțiune împotriva filistenilor exemplifică genul de comportament al lui Samson, bazat pe răzbunare.

Cel mai faimos dintre toate atacurile lui Samson împotriva filistenilor apare în capitolul 15. Filistenii întreprind un atac împotriva unui oraș din regatul lui Iudah pentru a-l ademeni și a-l captura pe Samson. Pentru a se salva, cei din Iudah îl leagă pe Samson și-l predau inamicului. Dar acest episod nu se termină bine pentru filisteni:

"Dar când s-a apropiat el de Lehi, Filistenii l-au întâmpinat cu strigăte. Atunci s-a coborât peste el Duhul Domnului şi funiile care erau peste mâinile lui s-au făcut ca nişte câlţi arşi de foc şi au căzut legăturile de pe mâinile lui. Iar el găsind o falcă sănătoasă de asin, şi-a întins mâna, a luat-o şi a ucis cu ea o mie de oameni" (15:14-15). Din nou, Samson nu conduce nicio armată, ci acționează complet singur, alimentat de abilitatea sa supra-omenească.

În pofida directivei continue de la Dumnezeu de a lupta contra filistenilor, Samson are o legătură ceva mai personală cu aceștia. Se îndrăgostește de o a doua femeie filisteană - legendara Delilah (Dlila), care fusese însărcinată de către poporul ei să-i găsească secretul puterii lui Samson.

De trei ori îl roagă aceasta să-i spună secretul puterii sale, și de trei ori o minte acesta. În cele din urmă, după ce Delilah îl sâcâie neîncetat, acesta mărturisește: "Briciul nu s-a atins de capul meu, căci eu sunt nazireu al lui Dumnezeu din pântecele maicii mele; de m-ar tunde cineva, atunci s-ar depărta de la mine puterea mea şi eu aş slăbi şi aş fi ca ceilalţi oameni" (16:17).

Bineînțeles, Delilah profită de această informație, adormindu-l și tăindu-i părul. Acesta își pierde imediat puterea, Dumnezeu părăsindu-l. Delilah îl dă pe mâna filistenilor, care-i scot ochii și-l obligă să râșnească la o moară în închisoare.

Moartea lui Samson

Moartea lui Samson se dovedește a fi cea mai mare victorie a sa împotriva filistenilor. Filistenii îl aduc pe Samson la Gaza și îl leagă de doi stâlpi din templul lor, ca o imagine de amuzament pentru credincioșii filisteni. Aici Samson se roagă lui Dumnezeu, cerând să mai aibă puterea sa încă o dată (16:28).

Dumnezeu îi răspunde și-i trimite o ultimă izbucnire de putere, iar Samson împinge stâlpii și dărâmă întreg templul, ucigându-i pe toți cei dinăuntru alături de el. Textul concluzionează: "Şi cei pe care i-a ucis Samson la moartea sa au fost mai mulţi decât toţi cei pe care-i ucisese în viaţa sa" (16:30).

Samson în tradiția iudaică

Talmudul dezbate adevăratul caracter al lui Samson. Un mișnah îl portretizează într-o lumină nefavorabilă, spunând că lui Samson i-au fost scoși ochii drept pedeapsă pentru faptul că a urmat dorințele ochilor săi (Sotah 9B).

Discutând acest mișnah, Talmudul se întreabă asupra felului în care Samson ar fi putut fi pedepsit, de vreme ce Dumnezeu s-a aflat mereu în spatele acțiunilor sale. În cele din urmă, Talmudul încearcă să găsească o cale de mijloc: că Samson și-ar fi urmat pornirile sale, dar arhitectul planului a fost Dumnezeu. Motivațiile lui Samson poate că au fost discutabile, dar acesta a fost totuși în erou important al vremurilor tulburi în care au trăit israeliții.

Delilah

Delilah (דלילה – Dlila) este singura femeie din povestea lui Samson al cărei nume este menționat. Oricare ar fi etimologia, numele ei este un joc de cuvinte al ebraicului layla, "noapte," pentru că noaptea copleșește puternicul soare (numele Samson, Șimșon, este înrudit cu "soare", șemeș), așa că Delilah îl învinge pe aparent invincibilul bărbat, Samson.

Povestea biblică, în care Samson se îndrăgostește de ea și apoi filistenii o folosesc să-i afle secretul puterii sale, ne lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri despre Delilah. Aceasta nu este, așa cum sunt femeile din Biblie de obicei, identificată prin termenii unui bărbat (soț, tată sau frate). Tot ceea ce știm despre ea este numele ei, care este un nume ebraic, precum și locul unde locuiește, valea Sorek, care se află între teritoriul israelit și cel filistean. Ea și Samson sunt în mod aparent iubiți, dar nu sunt căsătoriți.

Care este statutul acesteia în societate? Este ea o văduvă bogată, precum Iudith? O femeie independentă sexual, precum femeia din Cântecul lui Solomon? O prostituată, așa cum se presupune în mod obișnuit?

Delilah nu este numită prostituată în Biblie. Samson este desfrânatul, și deoarece vizitează o prostituată în Judecători 16:1-3, unii cititori trag concluzia că Delilah este de asemenea o prostituată (propoziția "După acestea a iubit el o femeie care trăia în valea Sorec şi pe care o chema Dalila" [Judecători 16:4] le leagă de asemenea pe cele două femei).

Delilah nu este numită nici filisteană, deși asta este presupus în general deoarece (1) Samson este atras de femeile filistene, (2) aceasta are legături cu conducătorii filisteni și este improbabil ca filistenii să caute ajutorul unei femei israelite, și (3) aceasta îl trădează pe eroul israelit în mâinile inamicilor săi, fiind greu de crezut că un autor biblic și-ar portretiza o conațională de-a sa făcând un astfel de act scandalos fără a comenta în vreun fel. Toate motivele sunt plauzibile, dar niciunul nu este conclusiv. De fapt, numai una dintre cele trei femei cu care Samson este implicat - soția sa - este în mod specific identificată drept filisteană.

Delilah acceptă o mită pentru a dezvălui sursa puterii lui Samson filistenilor. Mita ar avea sens dacă femeia era israelită - aceasta ar fi trebuit ispitită să-l trădeze pe liderul poporului ei. Fiecare dintre conducătorii filisteni (probabil cinci din aceștia, reprezentând cinci orașe-state filistene importante) îi plătesc acesteia 1100 de sicli de argint (Judecători 16:5). Pe de altă parte, dacă Delilah este filisteană, poate că mita doar subliniază ce femeie perfidă este aceasta.

Samson și Delilah

Textul menționează că Samson o iubește pe Delilah (16:4), dar nu și că aceasta îl iubește - un indiciu, posibil, al faptului că aceasta nu-l iubește și nu va avea scrupule în a-l trăda.

De trei ori încearcă Delilah fără succes să-i afle secretul puterii lui Samson. Filistenii o instruiesc să-l "amăgească" pe Samson, lucru care sugerează ceva de natură sexuală, dar textul informează numai despre întrebările și sâcâielile ei insistente. Aceasta nu-și ascunde deloc intențiile.

Până la a patra oară, este evident că aceasta va efectua orice procedură va descrie Samson, dar Samson îi spune oricum, iar aceasta îi taie parul, permițându-le filistenilor să-l captureze. Textul ebraic spune că Delilah îi taie părul lui Samson, așa cum tot ea l-a legat (de două ori) și i-a împletit părul. Textul însă este destul de dificil, iar unele versiuni introduc un "om" sau "bărbier" care i-ar fi tăiat părul lui Samson.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.2.3 Iefthah

Iefthah (פתח - Yifthaḥ, Ieftae), un bărbat care a devenit renumit pentru curajul său, a fost fiul unei prostituate și a unui bărbat pe nume Gilead (Galaad) - care era de asemenea și numele regiunii unde a trăit. Frații săi vitregi, fiii soției legitime a tatălui lor, temându-se că Iefthah va beneficia de moștenirea lor, l-au alungat din familie după ce acesta a crescut. Iefthah a fugit în țara Tob, unde s-a înconjurat de o serie de persoane cu un caracter moral îndoielnic.

Israeliții se simțeau amenințați de către ammoniți. Bătrânii din Gilead au mers în țara lui Tob și i-au cerut lui Iefthah să le conducă armata împotriva ammoniților. Iefthah i-a întrebat: "Oare nu m-aţi urât voi şi m-aţi alungat din casa tatălui meu? La ce ați venit la mine acum, când sunteţi la necaz?" La care aceștia i-au răspuns: "De aceea am venit acum la tine, ca să mergi cu noi, să te lupţi cu Amoniţii şi să ne fii căpetenie nouă, tuturor locuitorilor Galaadului." (Judecători 11:7–8).

Iefthah a acceptat oferta, s-a întors cu bătrânii în regiunea Gilead, și a preluat comanda armatei la Mizpeh. Mai întâi a încercat să rezolve criza în mod pașnic, prin mijloace diplomatice. A trimis mesageri către regele ammonit, întrebându-l de ce îi atacă. Regele a replicat că Israelul îi ocupa pământul și a cerut ca acesta să-i fie returnat.

Iefthah și-a retrimis mesagerii la Ammon pentru a explica faptul că israeliții au venit din Egipt și nu au ocupat vreun pământ de la Moab sau Ammon. Nu erau nici măcar interesați de teritoriilor celor din Moab. În schimb, aceștia s-au luptat împotriva lui Sihon, regele amoriților, l-au înfrânt și i-au luat teritoriile.

Mai mult, timp de vreo 300 de ani, israeliții au locuit teritoriul și nu numai o singură dată în acest timp amoriții au încercat să-l recupereze. În consecință, Iefthah nu vedea vreo justificare pentru cererile celor din Ammon.

Regele din Ammon a respins argumentele și și-a continuat agresiunea. Văzând că această criză nu poate fi rezolvată prin mijloace pașnice, Iefthah a mărșăluit cu armata sa către ammoniți.

Înainte de a se angaja în luptă, Iefthah a făcut un jurământ Domnului, spunând: "De vei da pe Amoniţi în mâinile mele, când mă voi întoarce biruitor de la Amoniţi, oricine va ieşi din porţile casei mele în întâmpinarea mea va fi afierosit Domnului şi-l voi aduce ardere de tot" (Judecători 11:30–31).

Ammoniții au fost înfrânți, iar Iefthah s-a întors victorios la casa din Mizpeh. Fiica sa, unicul său copil, a ieșit din casă pentru a-l întâmpina cu tamburine și dansuri. Iefthah, îngrozit, și-a rupt hainele și a strigat că nu-și poate lua înapoi jurământul.

Fiica și-a acceptat soarta cu resemnare; dar a cerut să-i fie oferite două luni, pentru a merge pe munte cu prietenele ei și a-și plânge virginitatea. Iefthah a îndeplinit jurământul după ce aceasta s-a întors.

Tribul lui Ephraim s-a plâns că Iefthah nu le-a cerut să-l ajute împotriva ammoniților și au amenințat că-i vor arde casa. Iefthah a replicat că i-a convocat, dar aceștia nu au reacționat. Iefthah a adunat o armată formată din oameni din Gilead și i-a învins pe cei din Ephraim.

Ephraimiții au încercat să scape traversând râul. Gileadiții, care controlau împrejurimile râului Iordan, au întrebat pe fiecare dintre supraviețuitori dacă erau ephraimiți. Dacă omul nega, era pus să spună cuvântul Șibboleth, un cuvânt pe care ephraimiții îl pronunțau "Sibboleth." Dacă respectivul nu pronunța cuvântul în mod corect, gileadiții îl ucideau. Aproximativ 42.000 de ephraimiți au fost astfel masacrați. Iefthah a judecat în Israel vreme de șase ani, până la moartea sa. A fost îngropat într-unul dintre orașele regiunii Gilead.

Tragedia fiicei lui Iefthah se află la originea obiceiului israelit ca fetele tinere să-și exprime mâhnirea pentru aceasta timp de patru zile pe an.

Fiica lui Iefthah

Povestea acestei femei fără nume apare la sfârșitul povestii tatălui ei (vezi Judecători 11:1–12:7). Amplasarea acesteia, precum și evenimentele pe care le descrie, sugerează că aceasta funcționează în principal, deși nu în mod necesar, ca o explicație suplimentară a personajului tatălui ei. Reprezintă una dintre cele mai enigmatice povești din Biblia Ebraică.

Tatăl femeii, Iefthah, are un trecut mai degrabă neconvențional. Mama acestuia este o prostituată; tatăl acestuia a fost identificat ca fiind Gilead (Galaad). Dar, de vreme ce Gilead este și numele regiunii din Transiordania de unde provine Iefthah, textul ar putea sugera că oricare dintre bărbații din Gilead ar putea fi tatăl lui Iefthah. Paternitatea îndoielnică conduce la faptul că Iefthah este gonit de acasă de către rudele sale. Acesta devine un proscris și prezumtiv își construiește o reputație de luptător.

Atunci când poporul său este amenințat militar de către ammoniți, aceștia apelează la Iefthah să le fie comandant; Iefthah este de acord, fiind ademenit de promisiunea că va deveni liderul suprem al israeliților dacă va fi victorios. Însă, înainte să meargă la luptă, acesta caută garanția succesului printr-o făgăduială lui Dumnezeu, jurând că în cazul unei victorii va sacrifica lui Dumnezeu pe "oricine va ieşi" primul din casa sa la întoarcerea din bătălie (Judecători 11:31).

Conflictul care decurge se dovedește a fi victorios pentru Iefthah și forțele sale. Bucuria este însă de scurtă durată, deoarece la revenirea acasă este tocmai fiica sa cea care iese prima să-l întâmpine. Dar în vreme de Iefthah își plânge soarta crudă pe care i-a adus-o jurământul cu pricina, fiica sa afirmă pur și simplu că trebuie să facă ceea ce a jurat să facă (Judecători 11:36). Ea cere numai să-i fie acordat un răgaz de două luni, pentru a petrece acest timp împreună cu prietenele sale pe munte, plângându-și virginitatea. Cererea este aprobată. Atunci când se întoarce la tatăl ei, "acesta a făcut cu ea cum făgăduise" (Judecători 11:39).

Întrebări și critici

Episodul care o implică pe fiica lui Iefthah generează numeroase întrebări, parțial datorită scurtimii sale. Cititorii vor să știe motivul pentru care Iefthah a făcut un astfel de jurământ. Textul nu oferă vreun indiciu, precum dubiile legate de șansele sale cu privire la un succes militar. Îl determină Duhul lui Dumnezeu să facă acel jurământ? Iar când face acel jurământ, nu știe Iefthah că este obiceiul în Israel ca femeile să iasă și să-i întâmpine cu cântece și dansuri pe bărbații victorioși la întoarcerea acestora din bătălie (vezi Exodul 15:19-21; 1 Samuel 18:6-7), și că este foarte probabil ca și fiica sa să urmeze acest obicei? Sau crede cumva că va fi un animal cel care va ieși primul din casa sa? (Animalele erau deseori înjunghiate într-o încăpere de mici dimensiuni, aflată în apropiere de intrarea într-o casă tipică israelită. Iar animalele erau un obiect comun de sacrificiu în Israelul antic.)

O altă întrebare este legată de faptul dacă fiica lui Iefthah are cunoștință de jurământul tatălui ei înainte a ieși din casă. Textul sugerează că jurământul lui Iefthah a fost făcut în orașul său natal, Mizpah; dacă a fost pronunțat în mod public, probabil că fiica sa ar fi auzit despre acesta. Poate că aceasta a fost și intenția lui Iefthah: ca ea să afle despre jurământ și să nu iasă prima din casă. Dar chiar dacă jurământul a fost făcut în intimitate, este totuși de conceput că acesta s-ar fi aflat și fiica lui ar fi auzit. Și totuși, dacă fiica a știut, ne putem întreba de ce a ieșit să-l întâmpine.

La fel de tulburătoare este aparenta complicitate a fiicei precum și complicitatea celorlalți. Se pune întrebarea de ce nimeni, nici măcar Dumnezeu, nu a intervenit. În povestea lui Abraham, care aproape că-și sacrifică primul său fiu, pe Isaac, Dumnezeu trimite un înger spre a preveni omorul. Acel sacrificiu, cu toate acestea, fusese în primul rând ideea lui Dumnezeu (Gen. 22:1-14). Și de ce oamenii din comunitate nu opresc îndeplinirea jurământului? De ce prietenele fiicei sale nu o conving pe aceasta să fugă și să scape astfel? Și unde este mama fetei? De ce nu este nici măcar menționată în această poveste, cu atât mai puțin prezentată ca un apărător al fiicei sale?

O altă ambiguitate a poveștii se referă la Judecători 11:34-40, soarta efectivă a fetei. Textul nu menționează în mod explicit faptul că Iefthah o ucide. Poate că acesta doar o oferă în slujba lui Dumnezeu; posibil ca aceasta să fi intrat pe viață în serviciul unui sanctuar dedicat lui Dumnezeu. În acest caz, lamentările tatălui și fiicei sunt explicate de pierderea de către fiică, potrivit normativelor israelite, a rolurilor de soție și mamă (o tragedie și pentru Iefthah, de asemenea, de vreme ce aceasta era singurul său copil și, fără copiii acesteia, moștenirea lui este pierdută astfel pe vecie).

În cele din urmă, care este menirea acestei povești în cadrul textului biblic? Unii sugerează că are rolul de a sublinia graba și comportamentul prostesc al lui Iefthah. Dar acest comportament inconștient ar fi, de asemenea, și un semn al depravării Israelului și astfel un argument pentru instituirea conducerii monarhice, posibil o formă de guvernare mai stabilă și mai dreaptă decât ceea ce exista la acea vreme.

Acest mesaj este mijlocit în principal cu ajutorul victimizării unei femei. Viețile femeilor și potențialul reproductiv al acestora erau esențiale pentru supraviețuirea comunității și familiei. Pierderea unei fiice reprezintă, într-o formă dramatică, pericolele conducerii judecătorilor. Ca o potențială mamă, fiica reprezintă viitorul pentru familie și comunitate. Miopia tatălui ei semnifică haosul vieții pre-monarhice.

În pofida posibilităților de comprehensiune a poveștii ca făcând parte din propaganda pro-monarhică din Cartea Judecătorilor, istoria fiicei lui Iefthah rămâne enigmatică și tulburătoare pentru cititorii moderni. Într-adevăr, această poveste a unei tinere femei fără nume, abia având o voce proprie și cu o soartă violentă grăbită și îndeplinită de către propriul ei tată, este cu siguranță una dintre cele mai înfiorătoare povești din întreaga Biblie.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

3.2.2.2 Yael

Soția lui Heber Kenitul (Heber Cheneul), Yael, joacă un rol important în povestea războaielor lui Israel împotriva cananiților, poveste descrisă în Cartea Judecătorilor. În narațiunea despre eroina militară Deborah, Yael îl ucide pe Sisera, generalul canaanit al regelui Yabin din Hazor, după ce acesta scapă din bătălia cu generalul lui Deborah, Barak. Faptele lui Yael sunt relatate în capitolul 4 din Judecători și în poeticul Cântec al lui Deborah, în Judecători 5. Cântecul este vechi, probabil datând de la sfârșitul secolului al XII-lea Î.Hr., și ar putea fi cel mai timpuriu poem din Biblia Iudaică.

În descrierea în proză, Deborah îl trimite mai întâi pe Barak să lupte împotriva canaaniților și abia apoi este de acord să-l însoțească. Aceasta profețește că victoria nu va fi una glorioasă pentru Barak, deoarece Sisera va cădea "în mâna unei femei" (Judecători 4:9), iar acea femeie va fi Yael. Sisera fuge din bătălie și merge în cortul lui Yael, pentru că era "pace" între Yabin și keniți (4:17). Această pace ar fi putut însemna că, de vreme ce keniții erau fierari, Heber era aproape pentru a repara armele canaaniților.

Atunci când Sisera se apropie de cortul ei, Yael îl întâmpină, îl invită înăuntru, îl acoperă cu o pătură și, la cererea acestuia de puțină apă, îi oferă lapte. Apoi acesta îi spune să stea la intrarea în cort și să răspundă negativ oricui întreabă dacă este cineva înăuntru (4:18-20). Pe când acesta doarme, epuizat de luptă, Yael ia un țăruș de cort și i-l înfige în tâmplă, arătând apoi cadavrul acestuia lui Barak, care venise în urmărirea generalului inamic (4:21-22).

Astfel Yael împlinește profeția lui Deborah, dar povestea este destul de bizară. O femeie căsătorită din Orientul Apropiat al acelor timpuri (și nu numai) nu poate primi un alt bărbat în cortul ei, oricine ar fi acesta. De asemenea, este neclar motivul pentru care Yael îl ucide pe Sisera. Poate că, știind rezultatul luptei și aflând că Barak se apropie de spațiul ei "domestic", decide să se folosească de oportunitate și să devină o eroină. Povestea este destul de tulbure.

Acțiunile acesteia nu sunt explicate. Acționează aceasta, precum Rahab, din loialitate față de Dumnezeu și Israel, sau reacționează la comportamentul nepotrivit al generalului? Sau este un alt pericol la adresa acesteia rămas nespus? S-a întrebat Yael ce se va întâmpla cu ea după ce Sisera se va trezi? Oricare ar fi motivele acesteia, povestea consideră acțiunea femeii drept voința lui Dumnezeu. În același timp, transmite ideea că faptul că a fost ucis de către o femeie îl face de rușine atât pe generalul mort cât și pe generalul israelit victorios, care a eșuat să săvârșească asta el însuși.

Descrierea poetică din Judecători 5 nu prezintă astfel de incertitudini despre femeile războinice. Aproape de debutul poemului, Yael este asociată cu Șamgar, fiul lui Anath, o altă figură războinică a Israelului timpuriu (5:7; comparați cu 3:31). În relatarea uciderii lui Sisera, poetul cere să fie binecuvântată de către femei în corturi (5:24; "Binecuvântată să fie între femei Iaela, femeia lui Heber Cheneul! Binecuvântată fie între femeile ţării." Traducerile românești omit cuvântul "cort".) Faptele acesteia sunt în mod evident eroice: aceasta este o femeie războinică feroce (5:25-27). Nu este menționat nimic despre pături sau somn. Sisera stă în picioare atunci când aceasta îi dă lovitura fatală; apoi acesta cade la picioarele ei, un războinic înfrânt.

Eroina tainică din descrierea în proză și războinica feroce din poem reprezintă două inversiuni dramatice ale maternității. Una oferă îngrijire maternă înainte de a lovi, iar cealaltă stă cu inamicul măcelărit la picioarele ei într-o parodie sinistră a nașterii. Însă atunci când războiul îi încalcă spațiul familial, această femeie kenită devine una dintre "mamele" lui Israel.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA