1.5 Fixarea textului biblic

Biblia a devenit un text stabil abia în perioada rabinică timpurie.

O carte se poate bucura de autoritate chiar dacă nu are un text stabil. Ortografierea cuvintelor sale, cu siguranţă a cuvintelor în sine - chiar a versetelor întregi - nu putea să varieze de la o copie scrisă la alta. În consecinţă, va trebui să luăm în considerare chestiunile canonizării şi stabilizării textuale în mod separat. Într-adevăr, este extrem de probabil faptul că textul biblic a devenit stabil abia în perioada rabinică timpurie. La acea vreme, evreii aveau deja o idee relativ clară cu privire la care texte sunt acceptate şi care nu, şi concepuseră anumite metode de interpretare midraşică (şi anume, metode de interpretare care analizau textul cu atenţie şi erau, posibil, bazate chiar pe variante precise de ortografiere). Funcţional vorbind, dezvoltarea ulterioară a permis semnificaţii fluide chiar după ce textul a devenit fix.

Comunitatea care a creat manuscrisele de la Marea Moartă considera ca fiind autoritară o aşa-zisă Biblie, dar nu aveau un singur text stabil pentru cărţile acesteia. Acea comunitate deşertică antică continua să explice cărţile biblice, uneori în versiuni care sunt destul de diferite de cele găsite în ceea ce s-a cristalizat ulterior drept textul masoretic. De fapt, în cel puţin un caz s-ar părea că sunt interpretate două versiuni diferite ale aceluiaşi verset. Cu alte cuvinte, doar pentru că acea comunitate credea că o anumită lucrare este sfântă şi revelată nu însemna că textul trebuia să existe într-o singură versiune.

Când a început fixarea?

Pe baza celor mai vechi texte care au fost descoperite, putem afirma că textul consonantic al Bibliei (adică, numai consoanele, fără vocale şi semne pentru cantilaţie) a fost stabilit aproximativ la sfârşitul secolului al II-lea A.D. Nu cunoaştem cu exactitate modul în care acest lucru a avut loc; poate cineva a alcătuit o ediţie master după care au copiat ceilalţi scribi. Poate că distrugerea celui de-al doilea Templu în anul 70 A.D. şi eşecul revoltei din 132-135 A.D. (rebeliunea lui Bar Kokhba) au determinat o criză care a servit drept un imbold pentru crearea unui text autoritar.

Considerând gama largă a versiunilor antice (şi posibilele erori de transcriere ale scribilor), textele medievale biblice prezintă remarcabil de puţine variante. Cu toate acestea, chiar şi acea perioadă a cunoscut ocazional variante textuale diferite, inclusiv interpretări în Talmudul Babilonian care diferă de majoritatea manuscriselor biblice iudaice. Fixarea textului consonantic a continuat chiar şi după începutul tipăritului la sfârşitul secolului al XIII-lea. Chiar şi aşa, până în această zi, rămân câteva variante de ortografiere.

Astăzi, dacă vom analiza două texte ale Bibliei Iudaice, acestea vor conţine aceleaşi cărţi, grupate în trei părţi majore, apărând în aceeaşi ordine, cu o concordanţă de 99% asupra consoanelor şi vocalelor folosite.

Această consistenţă reprezintă rezultatul unui proces lung şi complicat, care a avut loc în mare parte în spatele perdelei, ascuns vederii noastre.

După mai bine de o jumătate de secol de la apariţie, gardienii textului biblic au conceput diverse sisteme de marcare a vocalizării corespunzătoare a textului consonantic. Sistemul de vocalizare asociat cu masoretul Aaron Ben Moses Ben-Aşer şi cu oraşul Tiberias (Tiveria) din Galilea a "câştigat" în faţa sistemelor concurente, oferindu-ne Biblia Iudaică aşa cum există astăzi. Acest lucru înseamnă că, în forma sa curentă (cu vocale), Biblia Iudaică nu are decât ceva mai mult de un mileniu (cu excepţia Septuagintei).

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.4 Ordonarea cărţilor Bibliei

Cum a ajuns Biblia să existe în forma pe care o cunoaştem astăzi?

Timp de multe secole înainte ca scribii evrei să publice cărţile biblice sub formă de codexuri, aceştia au păstrat cărţile sub formă de pergamente separate. În anumite cazuri, scribii au aşezat câteva cărţi într-un singur manuscris şi într-o anumită ordine. Acest lucru se poate spune Torah, care trebuia să fie ordonată deoarece evreii o citeau în mod ritual în ordine, ca parte a venerării lor. În mod similar, scribii au grupat cărţile lui Ioşua, Judecătorii, Samuel şi Regi (Împăraţi) într-o anumită ordine, de vreme ce acestea redau o poveste mai mult sau mai puţin continuă în ordine cronologică. Cu toate acestea, pentru restul Bibliei, chiar şi în vremurile rabinice, exista o ordine schimbătoare a cărţilor Profeţilor (cu excepţia Profeţilor Minori) şi a Scripturilor.

Anumitor grupuri de persoane, mai ales scribilor, le place ordinea. Scribii mesopotamieni copiau deseori serii de tăbliţe cuneiforme într-o ordine standard. Predictabilitatea rezultată făcea mai uşor ca cititorii să găsească ceea ce căutau, indiferent ce copie consultau. În mod similar, poate că bibliotecarii antici israeliţi păstrau manuscrisele biblice într-o anumită ordine, pentru a le localiza mai uşor. Aceasta ar putea să fi fost funcţia iniţială a ordonării cărţilor Bibliei.

Biblia prezintă semne de ordonare atât la nivel macro, cât şi la nivel micro. La nivelul micro, textul este împărţit în cărţi, de obicei care pot încăpea pe un pergament. Astfel, Cei 12 Profeţi Minori constituie o singură carte sau pergament, deşi este alcătuită din mai multe cărţi.

La nivel macro, această uriaşă colecţie constă dintr-o serie de colecţii mai mici. Modul exact în care această ordonare a avut loc reprezintă subiectul unei intense dezbateri în zilele noastre: cât de timpurie este împărţirea Bibliei în Torah, Nevi'im şi Kethuvim? Când şi de ce s-a dezvoltat această separare? Sursele rabinice atestă existenţa Bibliei în trei părţi (“tripartită”). Cercetătorii biblici au descoperit aluzii despre această structură în Noul Testament şi printre manuscrisele de la Marea Moartă. Totuşi, aceste referinţe nu dovedesc în mod decisiv faptul că Biblia a fost organizată în trei părţi mai devreme de secolul I A.D. Într-adevăr, evreii au utilizat o serie întreagă de ordonări şi organizări în perioada celui de-al doilea Templu.

Ordonarea tripartită a fost, probabil, una dintre cele mai timpurii organizări a Bibliei, deoarece clasificarea cărţilor nu este una foarte evidentă. De exemplu, Daniel aparţine mai degrabă Profeţilor de pe Urmă; Ezra-Nehemiah, Cronici şi poate unele dintre celelalte cărţi aparţin Profeţilor Dintâi. Astfel, clasificarea prezentă a acestora pare să reflecte un proces de evoluţie: la vremea la care aceste cărţi din urmă au fost compuse, setul cunoscut drept Profeţii fusese deja stabilit, astfel că acestea nu puteau fi incluse în acea secţiune. Adică, în timp, Torah a fost determinată mai întâi, apoi Nevi'im, şi în cele din urmă Kethuvim.

Această ipoteză cu privire la dezvoltarea evolutivă a canonului tripartit poate, de asemenea, explica stabilitatea – şi lipsa de stabilitate – a ordinii din fiecare secţiune.

Torah – prima determinată – este complet stabilă: toate manuscrisele sunt în ordine – Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.(Desigur, având în vedere conţinutul acestor cărţi, ordinea lor nu este foarte flexibilă.) În cadrul Nevi'im, acelaşi lucru se poate spune şi despre Profeţii Dintâi. Însă, cu privire la ordinea cărţilor din secţiunea Profeţilor de pe Urmă, există ceva mai multă flexibilitate; majoritatea manuscriselor nu urmează ordonarea talmudică. În cadrul Kethuvim, manuscrisele arată o variaţie destul de mare a ordonării cărţilor. Destul de surprinzător, sursele antice nu indică care ar trebui să fie ultima carte din Biblie, cea culminantă.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Argumentul ontologic al lui Kurt Gödel 3/3

Operatorul de pozitivitate al lui Gödel

Coborârea de pe Cruce - Rembrandt. Sursa: Wikipedia Commons.

A exista, a fi fericit, a fi trist, a fi înțelept, a fi frumos, a avea o extensie în timp și spațiu, a fi iubitor, a fi plin de ură.

Pentru un logician, toate acestea sunt proprietăți ale indivizilor, sau predicate pentru a folosi termenul tehnic. În logica predicatelor de ordinul întâi, toate au aproximativ același statut: un predicat este un operator unar ce oferă o atribuire adevărat-funcțională indivizilor. Dar, ca ființe umane, cunoaștem faptul că logica rece poate categorisi atât cel mai mare bine cât și cel mai mare rău, cele mai pătrunzătoare raționamente sau cele mai ridicole prostii.

A spune, cum a făcut-o Anselm, că Dumnezeu este mare, înseamnă a distinge între proprietăți. Înțelepciunea este mai bună decât prostia, și e mai bine să existe decât să nu existe. Personal, consider că este mai bine să iubești decât să urăști. Mai bine să fii pașnic decât războinic. Fiecare trebuie să aleagă. Majoritatea dintre noi suntem suficient de egocentrici pentru a ne considera deasupra râmelor. De ce considerăm asta nu este foarte evident, și este dificil de obținut perspectiva râmei asupra chestiunii în cauză. Dar, probabil, noi oamenii credem că suntem superiori râmelor deoarece deținem o serie de proprietăți pozitive care lipsesc râmelor. Unii ar putea argumenta că abilitatea noastră de a contempla originile universului în Big Bang, cu eoni în urmă, reprezintă o astfel de proprietate pozitivă. Râma ar putea foarte bine să contracareze acest argument prin sublinierea faptului că este un custode mult mai bun al solului acestei planete decât oamenii.

Pentru a formaliza ideea unei proprietăți pozitive, Gödel a introdus un operator de pozitivitate. La fel cum un predicat sau o proprietate furnizează o atribuire adevărat-funcțională indivizilor (adică, Rx, unde "x=Moș Crăciun", iar "R=poartă un costum roșu"), tot așa și operatorul de pozitivitate Pos furnizează o atribuire adevărat-funcțională proprietăților înseși. Spunem că Pos(F) este adevărată, dacă F este o proprietate pozitivă.

Gödel a sugerat că, despre o proprietate se poate spune că este pozitivă într-un sens moral-estetic sau într-un sens de atribuire absolută. În vreme ce mulți dintre noi am avea păreri diferite cu privire la detalii, o interpretare moral-estetică a Pos(F) este neechivocă într-un mod rezonabil. Interpretarea lui Pos(F) ca semnificând "atribuire absolută" este însă departe de a fi evidentă. Gödel a interpretat negarea "atribuirii absolute" drept "inexistență", adică, o lipsă a anumitor elemente ale existenței. De exemplu, dacă F este proprietatea a fi prezent lângă turnul Eiffel în ziua de 17 mai la ora 9:35 am, atunci am putea fi dispuși să acceptăm faptul că Pos(F) este adevărată. Aceasta nu înseamnă că a fi altundeva în același timp nu este, de asemenea, o formă de atribuire pură. Dacă a fi prezent într-un amplasament, înseamnă a fi absent dintr-un alt amplasament, atunci participarea la un anumit aspect al existenței nu poate fi considerată a fi absolută. Prin urmare, se poate afirma despre Dumnezeu că ar fi prezent lângă turnul Eiffel, în sensul atribuirii absolute. Există multe alte tipuri de atribuire absolută? Probabil, atât sublime cât și ridicole. S-ar putea susține că F="știe capitalele tuturor statelor SUA" este o formă de atribuire absolută. Cu siguranță, proprietatea ~F pare să indice un tip de inexistență educațională deținută de mulți oameni, inclusiv de mine. M-aș aștepta ca Dumnezeu să obțină note maxime la un concurs pe această temă. Atribuirea absolută ar putea, de asemenea, să necesite ca o proprietate să aibă "deplinătatea existenței", cu toate că această idee în sine îmi este neclară.

Argumentul ontologic al lui Kurt Gödel 2/3

Argumentul ontologic al lui Anselm

Este o concepție comună pentru epoca noastră seculară tehnologică faptul că clericii creștini medievali erau intoleranți cu opiniile și religiile altora. Imaginea noastră despre viața monastică medievală reîntărește această idee. Ne imaginăm un călugăr stând într-o mănăstire întunecoasă și recitând la nesfârșit dogmele vechi ale unei religii antice, captiv într-o ordine socială care nu permitea vreo mobilitate. De fapt, adevărul este că universitățile au fost înființate pentru prima dată în Europa în perioada medievală. Multe din principiile libertății de gândire și a cuvântului au fost elaborate din dorința universităților timpurii de a păstra o oarecare independență față de puterea autoritară a vremii.

Oricât temei ar exista în tabloul Evului Mediu zugrăvit mai sus, provenit parțial din filme, emisiuni de televiziune și literatura medievală romantică, acesta reprezintă o simplificare excesivă a realității. Evul Mediu s-a întins pe o mare perioadă de timp. A pune laolaltă toate aceste societăți ar fi comparabil cu a confunda Anglia lui Jane Austen cu America lui Bill Gates. De asemenea, multe din ideile pe care le avem despre instituțiile eclesiastice nu provin din Evul Mediu, ci din schimbările dinamice ale perioadei Reformei și Contra-Reformei. Cu siguranță, acolo nu se găsea linia clară dintre sacru și secular, așa cum există astăzi. Dar nu era vorba despre faptul că viața obișnuită era mai sacră, ci instituțiile eclesiastice erau mai seculare. Violența era endemică în societatea de la mijlocul perioadei evului mediu, cea mai mare parte a puterii fiind concentrată în mâinile unor oameni care erau de fapt despoții războinici locali. Justificarea pentru violență nu era arbitrară, ci era determinată de autoritatea persoanei care o săvârșea. În vremea lui Anselm, marile catedrale din Europa încă nu fuseseră construite. Însă, nevoia de structuri fortificate din lemn era mare, datorită faptului că atacurile reciproce între liderii regionali erau un lucru obișnuit.

În educație, nu exista vreo separație între biserică și stat, așa cum există astăzi. Pentru ca o persoană cu o minte luminată să primească o educație bună, era necesar să se găsească în interiorul structurilor eclesiastice și nu să fie în afara acestora. Din acest motiv, liniile de separație dintre filozofi, savanți și teologi nu erau atât de mari ca în zilele noastre. Oportunitățile erau cu mult mai mari pentru bărbați. Cu toate acestea, oricine care a citit biografia (Historia Calamitatum) lui Peter Abelard (1101-1164), inclusiv povestea tumultuoasei aventuri romantice cu Heloise, știe că iubirea de cunoaștere a ambelor sexe nu reprezintă în exclusivitate un concept modern. (Cititorul lucrării Historia Calamitatum nu trebuie să-l confunde pe Anselm din acea poveste cu Anselm cel care a elaborat argumentul ontologic.) Știm din scrisorile acesteia faptul că Heloise era bine pregătită în domeniile filozofiei și logicii: una dintre scrisorile ei arată o cunoaștere profundă a problemelor filozofice ale timpului. Pe de altă parte, Abelard era un susținător puternic al principiului precum adevărata fundație a religiei nu era dogma nechibzuită, ci scepticismul hotărât. Numai o credință fundamentată pe posibilitatea îndoielii era demnă de respect în ochii acestuia.

Ce putem spune despre Hildegard de Bingen (1098-1179)? În termeni moderni, aceasta ar putea fi descrisă ca fiind o polimată, adică o persoană cu cunoștințe vaste, care a fost o contribuitoare majoră în trei domenii ale culturii medievale: arta, muzica și scrierile religioase.

Anselm din Aosta (1033-1109) trebuie înțeles, de asemenea, în același context. Precum Abelard sau Hildegard, Anselm a fost un individ genial a cărui vocație naturală se găsea în cadrul Bisericii medievale. Biografii săi s-au referit la transformarea pe care acesta a prezentat-o drept "revoluția Anselmiană." Cu toate că este mai cunoscut în afara cercurilor ecleziastice pentru argumentul ontologic, influența sa asupra scrierilor religioase este la fel de importantă. Anselm a inventat o nouă formă de poezie: poezia devotamentului personal scrisă cu rimă în latină, cu o structură logică complexă și antiteze.

Argumentul ontologic al lui Kurt Gödel 1/3

Kurt Gödel este cel mai bine cunoscut de către matematicieni și de către publicul larg pentru teoremele sale de incompletitudine. Fizicienii, de asemenea, îi cunosc faimosul său model cosmologic, în care liniile temporale se apropie una de cealaltă într-un continuum spațiu-timp curbat, astfel încât trecutul îndepărtat și viitorul sunt unul și același. Ceea ce este mai puțin cunoscut este faptul că Gödel a schițat o versiune revizuită a argumentului ontologic tradițional al lui Anselm de Canterbury, pentru existența lui Dumnezeu.

Cum ajunge un matematician să fie implicat în chestiunea legată de Dumnezeu? Gödel a fost un mistic, a cărui cercetare matematică a ilustrat o atitudine filozofică apropiată de neo-platoniști. Din acest punct de vedere, Gödel a avut multe în comun cu teologii și filozofii medievali, precum și cu matematicienii secolului XX, care au fost pionierii teoriei computației și științelor computaționale moderne. Totuși, un motiv mai profund al contribuției lui Gödel la argumentul ontologic este acela că cele mai sofisticate versiuni ale argumentului ontologic sunt scrise astăzi în termeni de logică modală, o ramură a logicii care era familiară cărturarilor medievali și care a fost axiomatizată de către C. I. Lewis (a nu fi confundat cu C. S. Lewis sau C. Day Lewis). S-a dovedit că logica modală nu constituie numai un limbaj folositor pentru discutarea chestiunii lui Dumnezeu, dar de asemenea este un limbaj util pentru teoria argumentării, studiul a ceea ce poate sau nu poate fi dovedit cadrul sistemelor deductive matematice. Chestiunile completitudinii sistemelor matematice, a independenței axiomelor față de alte axiome, și chestiunea consistenței sistemelor matematice formale constituie toate părți ale teoriei argumentării.

Discuțiile despre teoria argumentării seamănă deseori cu un discurs despre Dumnezeu:

* Atunci când vorbești despre Dumnezeu, trebuie să discuți chestiuni ca "dacă Dumnezeu a creat Universul, atunci cine l-a creat pe Dumnezeu?" În cadrul teoriei argumentării trebuie să discuți probleme ca "dacă o propoziție este adevărată, atunci este adevărat că putem dovedi propoziția?"

* În metafizică, o persoană discută posibila existență a unor lumi ipotetice în care Dumnezeu nu există. În teoria argumentării, o persoană examinează independența unei axiome prin găsirea unor modele în cadrul cărora axioma nu funcționează.

* În metafizică, o persoană poate vorbi despre "colapsul modal", în care orice propoziție care este adevărată într-o măsură oarecare este în mod necesar adevărată. În teoria argumentării, o persoană poate vorbi despre "completitudine", în care fiecare propoziție care poate fi adăugată complet sistemului de axiome poate fi dovedită din alte axiome.

O parte din munca de pionierat a lui Kurt Gödel a arătat faptul că logica modală a filozofilor, care a fost utilizată pentru analiza argumentului ontologic pentru existența lui Dumnezeu, a fost de asemenea foarte folositoare în cadrul teoriei argumentării și în matematică.

Neutrinii, viteza luminii și teoria relativității

Autorii unui experiment al CERN (experimentul OPERA) au susținut că au înregistrat neutrinii depășind limita fundamentală de viteză din universul cunoscut. Particulele subatomice se pare că au călătorit mai repede decât viteza luminii, de la un laborator din apropiere de Geneva, Elveția, până la un detector amplasat în Italia. Unele voci au mers de la a cere modificarea teoriei relativității, până la a postula posibilitatea călătoriei în timp. Cred că, înainte de a realiza un tablou complet, trebuie să luăm în considerare câteva chestiuni esențiale. Voi formula acest lucru sub forma a șapte întrebări, cu răspunsurile adecvate.

1. Ce sunt neutrinii?

Neutrinii sunt particule subatomice aproape lipsite de masă, care sunt recunoscute pentru faptul că rareori interacționează cu alte forme ale materiei, neutre din punct de vedere electric și cu un spin¹ semi-întreg. Neavând sarcină electrică, neutrinii nu sunt afectați de radiațiile electromagnetice care acționează asupra particulelor încărcate electric precum electronii sau protonii. Neutrinii sunt influențați numai de forța subatomică slabă² și de gravitație.

Neutrinii sunt creați ca urmare a unor anumite tipuri de dezintegrări radioactive sau reacții nucleare care au loc în stele, reactoare nucleare sau atunci când raze cosmice lovesc atomi. Există trei tipuri cunoscute de neutrini: electronic (ν_e), miuonic (ν_μ) și tauonic (ν_τ). Fiecărui tip de neutrin îi corespunde o anti-particulă, numită anti-neutrin cu o chiralitate³ opusă.

Majoritatea neutrinilor care traversează Terra provin de la Soare. Aproximativ 65 de miliarde de neutrini solari trec în fiecare secundă prin fiecare centimetru pătrat perpendicular pe direcția Soarelui în zona Pământului.

Neutrinul a fost postulat prima oară în 1930 de către Wolfgang Pauli, pentru a menține neschimbată conservarea energiei, conservarea impulsului și conservarea spinului unghiular în dezintegrarea beta. Acest lucru a fost realizat prin adăugarea unei particule încă nedetectate, pe care Pauli a denumit-o neutron, pe lângă proton și electron, ca produse deja cunoscute ale dezintegrării beta. Acesta a presupus că o particulă nedetectată purta vina pentru observarea diferențelor între energia, impulsul și spinul unghiular al particulelor inițiale și finale.

Pauli a propus inițial ca particula luminoasă să fie numită neutron. Atunci când James Chadwick a descoperit o particulă nucleară mult mai mare în 1932 și a numit-o tot neutron, asta a dus la existența a două particule cu același nume. Enrico Fermi, care a dezvoltat teoria dezintegrării beta, a născocit termenul "neutrino" (echivalentul în italiană a "cel mic neutru") în 1933, ca o metodă de a rezolva confuzia. Lucrarea lui Fermi, scrisa în 1934, a unificat neutrinul lui Pauli cu pozitronul lui Paul Dirac și modelul neutron-protonului lui Werner Heisenberg, furnizând baze teoretice solide pentru viitoarele lucrări experimentale. Cu toate acestea, revista Nature a respins lucrarea lui Fermi, susținând că teoria era "prea departe de realitate".

2.7.12 Nehama Leibowitz

Născută în 1905 la Riga, Letonia, Nehama Leibowitz a crescut într-o familie care prețuia valorile tradiționale iudaice dar și cultura seculară. În anul 1919, familia s-a mutat la Berlin, unde tânăra Nehama a învățat Biblia în școli evreiești, a scris articole despre metode de predare a Bibliei în ebraică (Ivrit B'Ivrit) și a studiat pentru doctorat, concentrându-se asupra traducerilor iudeo-germane din secolele XV și XVI.

S-a căsătorit cu unchiul ei mai în vârstă, Yedidyah Lipman Leibowitz, și s-a mutat cu acesta în Palestina în 1930. După sosirea acolo, Nehama Leibowitz a călătorit prin țară predând Torah în cadrul instituțiilor academice și religioase și în fața unor adunări neoficiale. Cursanții acesteia includeau persoane din toate categoriile sociale: imigranți, soldați, kibbutznici (membri ai kibbutz-urilor), religioși sau laici, tineri și bătrâni.

Înainte să împlinească 30 de ani, Leibowitz a început pregătirea altor educatori instruindu-i în tainele predării Bibliei, în cele din urmă publicând câteva lucrări de natură pedagogică. A devenit repede cunoscută drept o profesoară excelentă, având un stil cald, spiritual și creativ, alături de o manieră strictă în sala de clasă.

A obținut un post de profesor la Universitatea din Tel-Aviv, și a primit numeroase premii în decursul vieții, inclusiv prestigiosul Premiu pentru Domeniul Educației în Israel în 1956.

Studii și lucrări

În 1942, o parte din studenții lui Leibowitz, un grup de femei tinere dintr-un program special de absolvire, au hotărât că vor să continue studierea materialelor acesteia chiar și după încheierea semestrului școlar. Drept răspuns, Leibowitz a început expedierea unor lucrări - cunoscute drept gilyonot - către kibbutzurile acestora.

Lucrările conțineau comentarii biblice indisponibile la acea vreme, pe care Leibowitz le descoperise la Biblioteca Națională din Ierusalim - de exemplu, lucrarea unui cărturar italian, Isaac Reggio (1784-1855). Studenții lui Leibowitz au replicat cum au putut mai bine, contestând anumite comentarii sau versete din Biblie, și expediind răspunsurile prin poștă. Nehama le-a răspuns în următoarea lucrare, creând astfel un dialog neîntrerupt.

În curând, și alții și-au exprimat interesul pentru lucrările lui Leibowitz, iar numărul corespondenților a urcat la câteva mii. Leibowitz a continuat această acțiune vastă timp de câteva decenii, fără să fie plătită pentru asta.

În anii 1950, Leibowitz a început publicarea unor pamflete, apoi a unor cărți cu eseuri despre pericopele săptămânale ale Torah. Aceste cărți au fost traduse ulterior în șase limbi.

Impactul asupra studierii Bibliei

Maniera analitică în care Leibowitz a prezentat, examinat și comparat ideile diverșilor comentatori ai Bibliei a fost fără precedent. A îndrăznit să aducă laolaltă voci diferite de comentatori, inclusiv anumiți gânditori neortodocși și ne-evrei precum Martin Buber și Thomas Mann.

În locul folosirii metodelor tradiționale ale criticismului biblic, Leibowitz a ales o abordare literară a textului biblic. Influențată de operele lui Martin Buber, Franz Rosenzweig și Ludwig Aryeh Strauss, aceasta a implementat felurite tehnici de analiză literară a Bibliei, acordând atenție unor cuvinte-cheie, pasaje retrospective, paralelisme și alte mijloace literare.

Este cunoscută mai ales pentru compararea narațiunilor repetate. De exemplu, a subliniat diferențele subtile ale felului în care soția lui Potifar relatează povestea inventată a încercării de viol a lui Iosif, mai întâi servitorilor săi, apoi soțului. Diferențele dintre cele două relatări, a explicat Leibowitz, oferă cititorului o privire asupra stării mentale a personajului.

În pofida insistenței acesteia împotriva acestui fapt, analiza literară originală este prezentă în opera sa. În consecință, poate că a afirmat că nu este "decât o profesoară", dar de fapt a fost o deschizătoare de drumuri în analiza Bibliei. Multe din metodele sale literare au fost popularizate de lucrările unor scriitori ulteriori, precum Jan Fokkelman și Robert Alter.

Abordarea lui Leibowitz nu a fost, totuși, limitată numai la abordarea literară modernă. A anticipat, de asemenea, unele tendințe postmoderne în analiza textuală, și anume legitimitatea interpretărilor multiple și căutarea unor dimensiuni psihologice sau morale ascunse. Acest lucru a inițiat un aspect subiectiv al interpretării, un concept principal în cadrul gândirii postmoderne.

Leibowitz și-a concentrat atenția și asupra comentariilor clasice despre Biblie, precum cele ale lui Rashi și Nahmanides. Acestea fuseseră întrucâtva desconsiderate atât de lumea Yeshiva (care era preocupată aproape exclusiv de studierea Talmudului), cât și de lumea seculară (interesată doar de criticismul biblic și de istorie). Astăzi, întrebarea ei, "Care este problema lui Rashi?" este una obișnuită.

În scrierile și învățăturile sale, Leibowitz a respins abordarea criticismului biblic pe care l-a studiat în universitățile germane în tinerețea ei. Nu a acceptat dimensiunile arheologice, geografice și istorice, considerându-le irelevante pentru adevăratul mesaj al textului. În schimb, Leibowitz credea că profesorul trebuie să se concentreze asupra lecțiilor etice și teologice importante ale narațiunii, fără a pierde timpul cu informații "triviale".

Personalitatea, valorile și credințele

Leibowitz a insistat ca toată lumea s-o numească "Nehama" și a refuzat interviurile sau să le permită oamenilor să vină la prelegerile sale doar pentru a o întâlni. Obișnuia să spună, "Nu sunt un muzeu!" Stilul ei de viață era unul modest, iar cei care-i pătrundeau în apartament erau deseori surprinși de puținul confort fizic pe care și-l acorda.

Sionistă înfocată, Leibowitz a refuzat să părăsească Israelul chiar atunci când i-au fost oferite sume mari de bani pentru a ține prelegeri în străinătate. Preda lecțiile despre Biblie în ebraică, limbă care credea că trebuie vorbită de toți evreii.

Leibowitz era o persoană extrem de religioasă, dar de genul care punea accentul pe studiu și pe legi, pe responsabilitate și etică, mai degrabă decât pe dimensiunile extazului și misticismului. În această privință semăna cu fratele ei, Yeshayahu, un filosof și sociolog faimos și controversat.

În vreme ce credea în plată egală pentru femei, și că femeile trebuie să poată studia Torah, Leibowitz s-a opus multor idei feministe. Nu dorea să conteste balanța rolurilor desemnate în mod tradițional în cadrul iudaismului sau să modifice halakhot (legile evreiești) referitoare la femei. Respingea apelul ca femeile să obțină funcții precum cea de rabin și să preia porunci precum purtarea de tefillin (tefillin, pl.; sg.-tefillah=cutie din piele conținând pergamente inscripționate cu versete din Torah, pe care evreii practicanți trebuie să le poarte în timpul slujbelor săptămânale de dimineață).

Deși Leibowitz a refuzat să recunoască faptul că era o revoluționară, realizările ei remarcabile au deschis în cele din urmă ușile pentru femei în domeniul predării Torei.

Leibowitz nu a avut copii, și în pofida tuturor realizărilor sale, afirma deseori că ar renunța la tot pentru a putea avea copii. La înmormântarea Nehamei în 1997, nepotul ei a spus: "Toți cei care se simt la fel ca mine, ca un fiu pentru Nehama, se pot alătura rostind rugăciunea Kaddish împreună cu mine." Zeci de voci din camera respectivă s-au ridicat la unison: "Yitgadal v'yitkadash shemei raba." Conform dorinței sale, piatra ei de mormânt este inscripționată simplu: "Nehama Leibowitz: Învățătoare."

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.7.11 Malbim

Malbim este un acronim pentru Meir Laib Ben Yehiel Michal (sau Meir Leibush ben Jehiel Michel Weiser), rabin și exeget biblic rus (1809-1879).

Malbim a ocupat mai multe funcții de rabin, printre care și cea de rabin-șef al României, începând cu anul 1859, post pe care a fost silit să-l părăsească, deoarece a căzut în dizgrația comunității iudaice locale, din cauza viziunii sale stricte referitoare la legile alimentare și alte ritualuri.

O parte dintre evreii din București, cetățeni austrieci numiți sudiţi, conduși de către dr. Iuliu Barasch doreau să introducă o serie de schimbări în stilul de viață al comunității evreiești locale. Însă, Malbim prefera stilul de viață tradițional al evreilor ortodocși, care cerea păstrarea riguroasă a legilor și tradițiilor iudaice, respingând orice modificare a Siddur (cartea de rugăciuni iudaice), abandonarea bărbilor sau alte schimbări ale aspectului exterior.

Malbim era un oponent al Templului Coral, care avea cor și orgă, fiind o imitație a Marii Sinagogi din Leopoldstadt, Viena, și care va deveni în curând (1864) principala sinagogă neo-ortodoxă din România. De asemenea, acesta a condamnat înființarea (înaintea sosirii sale) a primelor două școli elementare laice pentru copiii evrei din București. Stilul autoritar al lui Malbim a făcut ca o parte a comunității religioase evreiești să devină ostilă la adresa sa. Datorită plângerilor, intrigilor și acuzațiilor acestora, Malbim a fost arestat. A fost eliberat după scurt timp, la intervenția lui Sir Moses Montefiore, cu condiția însă de a părăsi România.

Malbim a mers la Constantinopol, plângându-se despre felul în care fusese tratat guvernului otoman, fără a obține însă vreun rezultat. După șase luni petrecute la Paris, a ajuns la Lunschitz (Łęczyca), în Polonia aflată sub ocupația Rusiei la acea dată, drept succesor al socrului său decedat, Haim Auerbach (1866). La scurt timp după asta, devine rabin la Herson, fiind apoi chemat să conducă rabinatul din Moghilev, pe Dniepr (1870). Aici însă, lipsa sa de subordonare i-a adus antipatia evreilor bogați; aceștia l-au denunțat ca fiind un criminal politic, iar guvernatorul Moghilevului i-a ordonat să părăsească orașul.

Malbim a plecat apoi la Königsberg, devenind rabin-șef al comunității evreiești poloneze, dar nu a avut mai mult succes decât la București sau Moghilev, fiind mereu hărțuit de către evreii germani. În septembrie 1879, Malbim se afla pe drumul către Kremenchuk, unde fusese numit rabin, când s-a îmbolnăvit și a murit apoi la Kiev.

Comentariile lui Malbim despre Biblie au devenit unele dintre cele mai populare comentarii pentru comunitatea evreilor ortodocși, datorită intenției sale de a arăta, în principal prin investigația filologică, faptul că învățăturile Torei Orale, așa cum se găsesc în Talmud, sunt conținute de Torah Scrisă, Pentautehul.

Foarte puțini cercetători biblici moderni sunt atrași de metodologia lui Malbim, dar recunosc însă numeroasele pătrunderi ale semnificației textelor biblice cuprinse de comentariile acestuia.

Malbim era familiarizat cu teoriile științifice și filozofice din zilele sale, care - afirma acesta - nu sunt în vreun fel opuse Bibliei, dacă aceasta din urmă este înțeleasă și interpretată corect.

De exemplu, în comentariul său cu privire la porunca de a-ți iubi aproapele, acesta subliniază faptul că asta nu poate însemna că un om este obligat ad-litteram să-i iubească pe alții ca pe sine însuși, ci că porunca înseamnă că ceilalți trebuie tratați în felul în care vrem să fim tratați noi înșine. Mai mult, acesta susține că porunca nu se aplică numai altor evrei, ci tuturor ființelor umane.

În comentariul său despre primul psalm, Malbim dezbate, într-o manieră mai mult sau mai puțin modernă, natura fericirii și modul în care fericirea în viață poate fi obținută.

Malbim a studiat Kabbalah cu un profesor expert și se folosește deseori de idei cabaliste în interpretările sale despre Biblie, mai ales în comentariul său cu privire la povestea creației de la începutul Genezei. Comentariul lui Malbim este formulat pe de-a întregul în maniera tradițională. Nu găsește vreo utilizare pentru teoriile criticismului biblic, chiar dacă pare să accepte viziunea modernă conform căreia Psalmul 137 nu a fost compus de către regele David, ci de cineva care a trăit pe vremea evenimentelor pe care le descrie, în timpul exilului babilonian.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.7.10 Shadal

Samuel David Luzzatto (1800-65) a fost un istoric, teolog și exeget biblic italian, cunoscut, după literele inițiale ale numelui său ebraic, drept Shadal. Shadal a fost unul dintre pionierii mișcării Judische Wissenschaft, contribuind cu numeroase studii în diverse publicații și realizând o ediție critică în limba italiană a unei cărți de rugăciuni.

Un adversar al Kabbalah, acesta a scris un eseu critic la adresa acestor învățături mistice, în care a pledat împotriva atribuirii tradiționale a Zoharului învățătorului din secolul al II-lea, Rabbi Simeon ben Yohai.

Shadal a criticat, de asemenea, tentativa lui Maimonides de a interpreta iudaismul prin prisma filozofiei aristoteliene, pe care a botezat-o Atticism (de la Attica, o regiune din Grecia care include Atena). Acesta a fost deosebit de caustic la adresa îmbrățișării de către Maimonides a căii de aur elene. Discipolii lui Abraham trebuie să meargă până la extrem, când vine vorba de generozitate, a susținut Shadal.

În 1829 Shadal a fost numit directorul Colegiului Rabinic din Padova, unde și-a exercitat influența asupra a cel puțin o generație de rabini italieni.

Cu toate că lucrările lui Shadal despre Biblie nu sunt întotdeauna indulgente, acesta nu s-a opus criticismului textual; de exemplu, acesta credea că Moise este autorul Pentautehului și că întreaga carte a lui Isaiah este opera profetului căruia îi poartă numele.

Acesta considera că a nega faptul că un prooroc poate prevesti evenimente care vor avea loc la mult timp după moartea sa, ar însemna negarea profețiilor cu desăvârșire. Nu a fost deranjat de porunca de exterminare a canaaniților, inclusiv a copiilor, de vreme ce era voia Domnului, iar Dumnezeu permite uneori moartea copiilor de vârste fragede.

În viziunea lui Shadal privind providența divină, fiecare ființă umană primește într-un grad egal fericire și suferință, pe care toată lumea trebuie să le accepte cu credință și încredere.

În cadrul vieții sale personale, Shadal era un evreu practicant, dar cu anumite rezerve față de unele detalii ale ritualului, așa cum era acesta descris de tradiția rabinică. Filozofia religioasă a lui Shadal nu a avut practic nicio influență asupra vieții și gândirii evreilor, dar operele sale scrise sunt încă apreciate ca având o valoare deosebită.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.7.9 Or Ha-Hayyim

Hayyim ben Moses ibn Atar, rabin și cabalist, s-a născut în Maroc în anul 1696 și a murit la Ierusalim în 1743. Ibn Atar a studiat cu bunicul său, numit de asemenea Hayyim Ibn Atar (evreii orientali își numesc deseori copiii după o rudă aflată în viață), și a obținut chiar de la o vârstă fragedă o reputație de bun cunoscător al Talmudului, iar, în decursul vieții sale ascetice, a fost cunoscut drept un om evlavios.

Un apărător puternic al izbăvirii mesianice, Ibn Atar și-a văzut destinul ca fiind îndreptat către iuțirea momentului izbăvirii prin traiul în Țara Sfântă, și a părăsit Marocul pentru a-și împlini visul.

Pe drumul către Ierusalim, Ibn Atar s-a oprit la Leghorn, Italia, în 1739, unde a locuit timp de doi ani, predând unui mic grup de discipoli fideli și predicând în fața unei audiențe extinse. În 1741 Ibn Atar a plecat spre Israel și în cele din urmă a fondat o Yeshivah (școală tradițională evreiască) pentru talmudiștii ascetici, la Ierusalim.

Casa acestuia, împreună cu baia rituală învecinată (mikveh) poate fi încă văzută în Orașul Vechi. A fost îngropat pe Muntele Măslinilor, alături de cele două soții ale sale. Se pare că a avut aceste două soții simultan, de vreme ce interdicția privind poligamia fusese acceptată numai de evreii așkenazi și nu se aplica evreilor orientali (mizrahi).

Israel ben Eliezer, Baal Shem Tov, fondatorul mișcării hasidice, este considerat ca având un respect deosebit pentru Ibn Atar, în care văzuse un spirit înrudit. Cu siguranță, scrierile lui Ibn Atar au exercitat o mare influență asupra hasidismului, în cadrul căruia este respectat ca un mare sfânt, un predecesor al Zadikk-ului hasidic.

Lucrarea halahică (halaha=legea iudaică) a lui Ibn Atar, Peri Toar (Fructe frumoase), publicată la Amsterdam în 1742, expune vastele sale cunoștințe despre Talmud și legile iudaice. Însă, este cunoscut îndeosebi pentru comentariile sale mistice despre Torah, intitulate Lumina Vieții (Or Ha-Hayyim, un calambur legat de numele său, Hayyim).

Comentariile biblice

Această lucrare a fost publicată la Veneția în 1742 împreună cu textul Pentautehului, un semn evident al stimei ridicate purtată lui Ibn Atar încă de pe vremea când trăia. După obiceiul de a numi autorii rabinici după titlul celei mai importante opere a lor, Ibn Atar este cunoscut drept Or Ha-Hayyim, sau printre hasidici, "Sfântul Or Ha-Hayyim."

Lucrarea a fost republicată în numeroase ediții, fie alături de textul biblic, fie ca lucrare separată, iar un mare număr de cărturari au scris comentarii despre aceasta.

Lui Ibn Atar i-a fost atrasă atenția de Kabbalah, pe care o interpretează într-o manieră personală, individualistă, asemănătoare cu abordarea ulterioară a hasidicilor. Acesta interpretează textele biblice într-un mod alegoric, pentru a exprima ceea ce el consideră că reprezintă semnificația lor mai profundă.

De exemplu, acesta este în mod evident conștient de faptul că versetul: "Nici săracului să nu-i fii părtinitor la judecată" (Exodul 23:3), înseamnă, potrivit înțelesului simplu, că un judecător nu trebuie să favorizeze un om sărac în timpul unui proces cu un om bogat, dacă cel sărac nu are dreptate; și totuși Ibn Atar comentează spunând că versetul are o semnificație aplicabilă tuturor, nu numai unui judecător. Fiecare sărac, remarcă acesta, are un conflict cu Dumnezeu, motiv pentru care este sărac. Când săracul este ajutat, iar sărăcia îi este diminuată, cauza acestuia, altfel legitimă, pentru conflictul cu Dumnezeu este îndepărtată.

Într-o manieră alegorică similară este alcătuit și comentariul lui Ibn Atar cu privire la porunca de a restitui proprietarului de drept ("fratelui tău") boul sau oaia care s-a rătăcit (Deuteronomul 22:1-3). Termenul "frate" este înțeles într-un mod temerar ca însemnând Dumnezeu, iar boii și oile pierdute sunt păcătoșii. Cel bun, pentru care Dumnezeu este un Frate, nu trebuie să rămână indiferent la păcătoși, ci trebuie să încerce să-i readucă pe calea cea bună și astfel să-i aducă înapoi la "Fratele Dumnezeu".

Idei cabaliste

Ibn Atar dezvoltă ideea cabalistă precum comportamentul ființelor umane pe pământ are efecte cosmice, influențând lumile superioare (celeste). Bazându-se pe teoria aristoteliană și medievală a celor patru elemente, acesta remarca faptul că, dintre cele patru, pământul este cel mai greu și aflat la nivelul cel mai de jos. Fiecare creatură are în compoziția sa elementul său special, celelalte trei fiind auxiliare.

Elementul păsărilor este aerul, al peștilor este apa, al focului este salamandra (creatura mitologică cu o afinitate pentru foc), iar al pământului este omul. Din acest motiv, omul poate trăi numai pe pământ, și nu poate supraviețui în aer, apă sau foc. Omul a fost creat ca fiind cea mai josnică dintre creaturi, pentru că sarcina sa este aceea de a purifica întregul univers, de la cea mai de jos până la cea mai nobilă creatură.

Viziunea lui Ibn Atar a imaginii lui Dumnezeu, după care a fost creat omul, este aceea conform căreia Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu două dintre atributele Sale, compasiunea și dreptatea, astfel încât omul să poată fi asemănător Demiurgului, având clemență pentru alții și, de asemenea, prin capacitatea sa de a transmite discernământ altora.

În lucrarea sa halahică, Ibn Atar manifestă un simț critic pătrunzător, dar în opera Or Ha-Hayyim acesta acceptă fără rezerve afirmații conținute de lucrări anterioare, precum postulatul curios precum în era mesianică evreilor le va fi permis să mănânce carne de porc. Este aproape cert că această noțiune are origini creștine, totuși, Ibn Atar o acceptă și, de vreme ce Torah este eternă, observa acesta, un miracol va avea loc și însăși natura porcului va fi schimbată, astfel încât acesta va rumega și va deveni în felul acesta un animal cușer.

Dobândirea unor caracteristici mistice și încântătoare este un fenomen descris adesea în opera lui Ibn Atar. Între hasidici era statornicită convingerea că Or Ha-Hayyim a fost o lucrare de inspirație divină, redactată sub influența Sfântului Duh.

Renumitul maestru hasidic din secolul al XIX-lea, Haim Halberstam din Sanz, merge până la a discuta dacă un învățător școlar, care a luat în râs ideea că lucrarea a fost inspirată în acest mod, ar trebui să fie concediat pentru răspândirea unor idei eretice. Însuși Ibn Atar remarca (într-un comentariu la Geneza 6:3) faptul că în zilele noastre nimeni nu are măcar aroma sfințeniei (reah hakodesh), cu atât mai puțin Duhul Sfânt (ruah hakodesh) dar acest lucru a fost respins ca reprezentând smerenia excesivă a omului sfânt.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA