1.3.6 Manuscrisele de la Marea Moartă

Manuscrisele de la Marea Moartă sunt cele mai remarcabile înregistrări istorice ale vieții poporului evreu din perioada celui de-al Doilea Templu. În secolul trecut, cercetătorii au asamblat laolaltă mai mult de 900 de documente care cuprind această colecție - majoritatea în ebraică, cu doar câteva în arameică și greacă - și au dedus că acestea au aparținut unei secte evreiești antice.

Deoarece această colecție a fost descoperită în deșertul Iudeei din Israel, majoritatea cercetătorilor consideră că secta respectivă a trăit în această regiune. Clădiri care au aparținut unei comunități evreiești au fost descoperite în zona din apropiere de peșterile unde au fost găsite manuscrisele. Cercetătorii cred că această sectă a ascuns documentele în peșteri, temându-se de invazia romană din Palestina din anul 68 A.D.

Descoperirea manuscriselor

În 1947, primele vase care conțineau ceea ce sunt astăzi cunoscute drept manuscrisele de la Marea Moartă au fost descoperite accidental de către un tânăr păstor beduin, lângă malul nord-vestic al Mării Moarte, la Wadi Qumran, astăzi în Israel. Una dintre cele mai importante descoperiri în cadrul manuscriselor constă în cea mai veche scriere a Bibliei Iudaice, datând din secolul al II-lea Î.Hr. Texte aparținând Apocrypha și Pseudepigrapha au fost găsite, de asemenea, în colecția de la Qumran. Per ansamblu, cele 900 de documente descoperite în regiunea Qumran includ materiale legislative, comentarii și adăugări la Pentateuh, precum și imnuri care, consideră cercetătorii, erau recitate de comunitatea din Qumran la ocazii speciale.

Manuscrisele de la Marea Moartă au adăugat un capitol important la istoria evreiască, oferindu-le cercetătorilor o mai bună înțelegere a comunității iudaice din perioada celui de-al doilea Templu. Textele par să fi fost produse de o comunitate sectară de natură apocaliptică, ai cărei membri așteptau o bătălie între bine și rău în viitorul apropiat. Această comunitate a adoptat un calendar distinctiv, vechi și care era diferit de calendarul folosit de comunitatea de la Ierusalim. Pe baza acestuia, cercetătorii consideră că secta de la Qumran s-a refugiat în pustiul Iudeei datorită unei schisme cu comunitatea principală iudaică, probabil legată de practicile preoților și de autoritatea în cadrul Templului.

Texte biblice

Manuscrise și fragmente de manuscrise din toate cărțile Bibliei iudaice au fost descoperite la Qumran, cu excepția cărților Esterei și Ezra/Nehemiah. Cel mai bine conservat document este Cartea lui Isaia, care include toate cele 66 de capitole, aproape intacte. Două manuscrise complete ale Cărții lui Isaia au fost descoperite la Qumran, alături de fragmente de la alte cel puțin douăzeci de manuscrise ale scrierilor lui Isaia. Cercetătorii cred că scrierile lui Isaia erau cele mai respectate cărți biblice ale acestei comunități sectare, care probabil credea că împlinește cuvintele profetului: "În pustiu gătiți calea Domnului..." (Isaia 40:3).

Textul manuscriselor lui Isaia diferă, câteodată, de textul Cărții lui Isaia din Biblia Iudaică actuală. Cercetătorii cred că atunci când manuscrisele de la Marea Moartă au fost redactate, numai Pentautehul era considerat canonic. Toate celelalte cărți, inclusiv cele din Profeții și Scripturile, erau considerate complementare pe lângă textul fix al Bibliei și existau mai multe versiuni ale acestor cărți.

Apocrypha și Pseudepigrapha

Câteva documente aparținând Apocrypha și Pseudepigrapha au fost descoperite, de asemenea, la Qumran. Deși nu au fost păstrate de comunitățile evreiești ulterioare, aceste texte sunt canonice în cadrul diverselor ramuri ale creștinismului. Cele mai importante din colecția de la Qumran sunt cărțile Jubileelor și a lui Enoh, ambele incluse în canonul Bisericii Ortodoxe Etiopiene.

Cartea Jubileelor este un text care se referă, în principal, la punerea la punct a calendarului evenimentelor biblice de la începutul creației. Importanța acesteia în cadrul manuscriselor de la Marea Moartă sugerează firea meticuloasă a sectei de la Qumran. Cartea lui Enoh prezice un fel de apocalipsă. Importanța acesteia este conformă cu mentalitatea mesianică a comunității.

Două texte apocrife păstrate sunt cărțile lui Tobit și Sirach, cunoscute și drept cărțile deuterocanonice, incluse în canonul creștin. Descoperirea acestora printre manuscrisele de la Marea Moartă constituie o dovadă a originii evreiești a acestor texte.

Documente legislative

Poate cele mai interesante scrieri descoperite printre manuscrisele de la Marea Moartă sunt textele nemaiîntâlnite altundeva decât la comunitatea de la Qumran. Acestea sunt împărțite în trei categorii: documente legislative, imnuri și adăugări biblice.

Documentele legislative de la Qumran indică strictețea comunității și mai ales aplicarea legilor biblice, alături de implementarea unor reglementari proprii, non-biblice. Manualul de Disciplină identifică practici distincte în cadrul grupului, în vreme de Documentul de la Damasc condamnă practicile rituale ale sectei opozante de la Ierusalim.

Natura apocaliptică a comunității este revelată de Manuscrisul Războiului, care descrie o bătălie între secta de la Qumran, "Fiii Luminii," și "Fiii Întunericului" și prezintă instrucțiuni pentru un război viitor de 40 de ani.

Manuscrisul Templului completează și revizuiește legile din Deuteronomul și descrie Templul de la Ierusalim. Un alt document, numit de cercetători 4QDeuteronomul, combină pasaje din Deuteronomul și Exodul (Ieșirea) pentru a explica obiceiul de Sabat. Alte chestiuni din aceste documente legislative se referă la apartenența la comunitate și pedepsele pentru încălcarea legii la Qumran.

Imnuri și adăugări biblice

Imnurile descoperite în cadrul manuscriselor de la Marea Moartă includ psalmi și binecuvântări, probabil recitate de comunitate la ocazii speciale. Cântecele Sacrificiului de Sabat descriu clase de îngeri și slujbele lor de venerație divină pentru 13 sabaturi consecutive, acoperind un sfert din an. Documentul evidențiază calendarul solar utilizat de comunitatea de la Qumran. Așa cum s-a observat în Cartea Jubileelor și în cea a lui Enoh, calendarul și timpul erau chestiuni fundamentale pentru sectă. Un test identic cu Cântecele Sacrificiului de Sabat a fost descoperit și la Masada în 1965, sugerând faptul că imnul a călătorit împreună cu refugiații ajunși la Masada, care fugeau de invazia romană din secolul I A.D.

Un alt document, Psalmii Recunoștinței sau Hodayot, conține 25 de imnuri, fiecare începând cu "odekha adonai" (Mulțumescu-Ți Doamne). Cercetătorii cred că aceste imnuri constituiau rugăciunile comunității și cântecele de slavă rostite la anumite momente ale zilei și ale săptămânii. Potrivit unui cercetător al documentelor de la Qumran, Esther Chazon, autorii unor părți din Hodayot pretind chiar că sunt îngeri, precum în cazul rugăciunii Kedushah, care amintește de pasaje din Biblie legate de adorarea îngerilor.

Adăugările la Biblie îmbracă două feluri la Qumran. Cele scrise în stil pseudo-epigrafic pretind că aparțin unor personaje biblice. De exemplu, Genesis Apocryphon sau Apocalipsa lui Lameh, este povestită din perspectiva lui Lameh, tatăl lui Noe. Repovestește istoriile lui Noe și Avraam cu numeroase detalii și, precum Cartea lui Enoh, a fost scrisă în arameică. Copia de la Qumran este singura versiune a acestui text care a fost descoperită.

O altă adăugare la Biblie o constituie și Pesharim, un text necunoscut până la descoperirea manuscriselor de la Qumran. În aceasta, texte din cărțile Profeții sunt rescrise, iar fiecare verset este urmat de o interpretare care explică sensul versetului. De exemplu, un peșer raportează omul "cel trufaș" (Habacuc 2:5) la un adversar contemporan comunității de la Qumran; romanii (Kittim).

Comunitatea de la Qumran

Atunci când au fost descoperite manuscrisele de la Marea Moartă, majoritatea cercetătorilor au crezut că respectiva comunitate de la Qumran avea legătură cu esenienii, un grup descris de scriitori din secolul I A.D., precum Iosephus (Titus Flavius Iosephus), Philo din Alexandria și Plinius cel Bătrân. Așa cum descrie Iosephus în "Războaie," esenienii erau o sectă religioasă, practicând comunitatea bunurilor materiale, ascetica, celibatul și care aveau credințe apocaliptice. Acest lucru părea să se potrivească și comunității de la Qumran.

Astăzi, după publicarea tuturor celor 930 de manuscrise, cercetătorii nu mai consideră că secta de la Qumran este același grup descris de Iosephus. Manuscrisele folosesc termeni precum "femei bătrâne (înțelepte)", "mame", "surori" sau "fiice" - în timp ce în cadrul comunității eseniene nu existau lideri femei.

Mai mult, termenul "esenian" nu este menționat nicăieri în manuscrise, în schimb grupul se referă la ei înșiși ca la Yachad sau B'nei Zadok. Primul termen (Yachad) a fost probabil un nume folosit pentru întreaga congregație, în timp ce expresia ulterioară (B'nei Zadok) era specifică pentru grupul de conducători ai sectei, respectiv preoții.

Manuscrisele de la Marea Moartă, cele mai vechi documente iudaice existente, confirmă longevitatea religiei evreiești. Dar, de asemenea, acestea atestă abundența de texte sacre în cadrul lumii antice evreiești, înaintea canonizării rabinice. Studierea manuscriselor este încă la început.

În 2004, două fragmente din Leviticul 23 și 24 au fost descoperite la Qumran. Mai recent, în septembrie 2007, a fost descoperit un tunel care ducea de la Ierusalim către zona Qumran, sugerând faptul că unele manuscrise și alte comori de la Templu au fost aduse în regiune, pentru a scăpa de distrugerea provocată de romani. Datarea cu carbon radioactiv și testele ADN sunt folosite pentru aflarea unei date mai precise a manuscriselor. Astăzi, manuscrisele se găsesc în Altarul Cărții (Heikhal HaSefer), o aripă din cadrul Muzeului Israelului din Ierusalim.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3.5.2 2 Macabei

Cele patru Cărți ale Macabeilor nu fac parte din Biblia Iudaică. Totuși, acestea furnizează informații istorice privind revolta Macabeilor și domnia Hasmoneeană. Aceste cărți au fost scrise la momente diferite și fiecare aduce o perspectivă unică evenimentelor celebrate ca sărbătoarea Hanukkah.

În contrast cu 1 Macabei, cartea 2 Macabei constituie un sumar al unei istorii scrisă în original în limba greacă, pentru evreii elenistici din diaspora, care trăiau în zonele vorbitoare de greacă din Egipt. Evreii cărora le era adresată cartea erau loiali atât națiunii lor, cât și noului stat Hasmoneean și, în același timp, erau supușii credincioși ai regatului grec al dinastiei Ptolemeice din Egipt. Iason din Cyrene (Iason Cirineanul) a scris cele cinci volume originale ale istoriei Macabeilor, care au fost ulterior "rezumate" de către un scriitor anonim în cartea 2 Macabei. Originalul nu s-a păstrat.

Autorul cărții 1 Macabei, care a scris pentru locuitorii Iudeei, a cautat să promoveze legitimitatea preoților Hasmoneeni și a conducerii politice a acestora. Totuși, cartea 2 Macabei încearcă să explice evreilor din diaspora și, totodată, grecilor, faptul că revolta Macabeilor nu a fost rezultatul unei ciocniri inevitabile între două culturi - elenism și iudaism - a două popoare diferite, elenii și evreii. Vărsarea de sânge a fost de prisos și a fost cauzată de o alianță nefirească între așa-zișii preoți materialiști și liderii greci iraționali care au provocat profanarea unui templu străvechi și persecutarea unei religii protejate de lege. Răufăcătorii evrei, Iason și Menelaus (Menelau), au amenințat pacea orașului prin subminarea respectului tradițional al grecilor pentru practicile religioase și legale ale autohtonilor. Cititori greci, care întotdeauna au respectat tradițiile străvechi, ar fi condamnat cu siguranță acești inovatori evrei care au provocat dezordine.

În 2 Macabei există o accentuare unică a martiriului religios - Hannah și cei șapte fii ai săi și scribul bătrân Elazar sunt prezentați drept înțelepți care-și apară în mod rațional decizia de a muri, preferabilă abandonării credinței străbunilor lor. Morțile acestora nu sunt văzute numai ca un mod de a sfinți numele Lui Dumnezeu, ci și ca un mod indirect de a spăla păcatele Israelului și de a evoca o intervenție supranaturală a Lui Dumnezeu. Acest nou fenomen al martiriului religios reflectă tipul de devotament religios apreciat, în particular, de diaspora evreiască. Morțile acestora, de bună voie, prin tortură, au domolit mânia Lui Dumnezeu asupra profanării templului de către falșii preoți și explică victoriile lui Iuda Macabeul ca fiind rezultatul mântuirii oferite de Dumnezeu, ca răspuns la moartea martirilor evrei, precum și pedeapsa corespunzătoare pentru aroganța intolerabilă a lui Antiochus al IV-lea (2 Macabei 9).

Intervențiile supranaturale abundă în 2 Macabei, în vreme ce inițiativele militare motivate religios sunt reliefate în 1 Macabei. (Miracolul vasului cu ulei care arde timp de opt zile nu este menționat nicăieri în cele patru cărți ale Macabeilor, apărând mai târziu din surse rabinice.) Stilul literar ales de Iason din Cyrene evidențiază martiriul. Este un stil grecesc melodramatic, ce descrie grafic moartea copiilor inocenți, femeilor și bătrânilor. Scopul este acela de a șoca audiența cu o violență sentimentală și de a inspira cititorul cu o decizie eroică de a suferi torturi îngrozitoare mai degrabă decât de a comite idolatrie.

Rezumatul cărții lui Iason din Cyrene a fost creat de cineva care căuta să legitimeze sărbătorirea Hanukkah în Egiptul Ptolemeic elenistic. Prin urmare, autorul anonim al rezumatului furnizează o istorie abreviată cu două scrisori scrise în 142 Î.Hr. de noua Iudee independentă către evreii din diaspora egipteană. Scrisorile adresează o chemare către frații lor de a lua în considerare Hanukkah, precum o sărbătoare a reînchinării Templului.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3.5.1 1 Macabei

Cele patru Cărți ale Macabeilor nu fac parte din Biblia Iudaică. Totuși, acestea furnizează informații istorice privind revolta Macabeilor și domnia Hasmoneeană. Aceste cărți au fost scrise la momente diferite și fiecare aduce o perspectivă unică evenimentelor celebrate ca sărbătoarea Hanukkah.

1 Macabei (scrisă aproximativ între 134-104 Î.Hr. și descriind perioada anilor 166-135 Î.Hr.) este dedicată prezentării dinastiei Macabeilor, de la Mattathias (Matatia) până la fiul său Iudah (Iuda) și la Ionathan (Ionatan) și Simon, care au devenit mari preoți și au obținut independența politică. 1 Macabei a fost scrisă în ebraică (deși astăzi nu există manuscrise decât în greacă), pentru o audiență iudaică, într-un stil biblic care subliniază modul în care Dumnezeu a ales familia Hasmoneeană pentru a salva Israelul. 1 Macabei seamănă oarecum cu Cartea Judecătorilor (Macabeii sunt "din seminția bărbaților acelor prin ale căror mâini s-a făcut mântuire lui Israel." - 1 Macabei 5:62). Multe rugăciuni originale, discursuri și poeme incluse în 1 Macabei reflectă sentimentele religioase intense ale noilor conducători.

Cartea ar fi putut avea scopul legitimării dinastiei Hasmoneene în fața a două obiecții interne prezente în viziunea generală impusă generației anterioare revoltei de către Ben Sirah:

"Iar în pământul poporului Aaron moștenire nu va avea și nici stăpânire în popor. Că Dumnezeu este partea moștenirii lui. [...]A fost și legătura cu David, fiu din seminția lui Iuda, ca să moștenească împărăția fiii lui, unul după altul; dar alta este moștenirea dată lui Aaron și seminției lui." (Ecclesiasticul sau Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 45:29-30,35)

(1) Mattathias (Matatia) nu este descendentul direct al familiei marilor preoți (Zadok) aleasă în vremea zilelor lui David, ai cărei descendenți, Jason și Alcimus, au fost implicați în reformele elenistice ale Templului. (2) Dinastia Hasmoneană de preoți nu poate fi descendenta regelui David, care provenea din tribul lui Iuda.

Cu toate acestea, 1 Macabei răspunde implicit acestor obiecții:

(1) Autorul descrie acțiunile lui Mattathias și apelul său la adunare, "Tot cel care are râvna legii și se ține de legământ să vină după mine."( 1 Macabei 2:27). Acesta folosește termeni asemănători cu cei folosiți pentru istoria cu Moise și tribul lui Levi, cu vițelul de aur și Finees, preotul zelot. Aceștia au atacat public profanatorii cultului iudaic. În Biblie, atât tribul lui Levi, cât și preotul Finees, sunt răsplătiți pentru acțiunile lor zeloase, prin acordarea unui statut special în cadrul Templului. Similar, în cazul lui Mattathias, acțiunile zeloase în fața profanărilor îi aduc dreptul dinastic la preoție pentru copiii săi.

(2) 1 Macabei legitimează pretențiile politice ale dinastiei hasmoneene prin descrierea detaliată a adunării populare care a ratificat revendicarea de către Simon a poziției de mare preot si a guvernării. Grecii sirieni au acceptat aserțiunea lui Simon, acordându-i "mantia roșie și catarama de aur", în timp ce evreii au imortalizat acordul lor, privind conducerea lui Simon, prin gravarea înțelegerii pe tăblițele de bronz încadrate în stâlpii de pe muntele Zion. Totuși, Simon nu a pretins niciodată să înlocuiască Casa lui David, în consecință acesta nu a luat niciodată titlul de "rege" și a lăsat înțelegerea ca fiind temporară "până se va scula prooroc credincios" (1 Macabei 14:41) 1 Macabei subliniază și recunoașterea internațională acordată declarației de independență Hasmoneene prin citarea a nu mai puțin de nouă documente regale de la Siria greacă, Roma și Sparta.

Destul de interesant, 1 Macabei minimalizează războiul civil religios și politic pe care l-au purtat Macabeii cu preoții zadokiți și eleniștii. În schimb, evidențiază unitatea poporului în jurul figurii însuflețitoare a lui Iuda Macabeul, care este ilustrat ca un heros (războinic) și soter (salvator al comunității politice). Răufăcătorul este Antiochus al IV-lea, împăratul care încearcă să omogenizeze numeroasele grupuri etnice și religioase ale imperiului într-un singur regat elenistic loial. ("Și a scris regele Antioh la toată împărăția sa să fie toți un popor și să părăsească fiecare legea sa." [1 Macabei 1:44])

Probabil, autorul Cărții 1 Macabei sprijinea curtea Hasmoneeană și considera că a sa carte continuă tradiția biblică a Cronicilor [Paralipomena - Παραλειπομένων].

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3.5 Cărțile Macabeilor

Prima și a Doua Carte a Macabeilor conțin cele mai detaliate descrieri ale bătăliilor lui Iuda Macabeul (Iuda Ciocanul - יהודה המכבי) și ale fraților săi pentru eliberarea Iudeei de sub dominație străină. Aceste cărți includ cele mai timpurii menționări despre povestea Hanukkah și despre reînchinarea Templului, pe lângă faimoasa poveste despre mama și cei șapte fii ai săi. Și, totuși, aceste două cărți lipsesc din Biblia Iudaică.

Înainte de a pune întrebări privind această omisiune, este important să înțelegem modul de alcătuire a canonului biblic evreiesc. Cuvântul “canon” (κανών) provine din limba greacă și înseamnă “standard” sau “măsură.” Când se referă la un canon biblic, cuvântul este folosit pentru desemnarea unei colecții de scrieri care sunt considerate autoritare în cadrul unui grup religios specific. Pentru poporul evreu, canonul biblic este compus din cărțile aflate în Tanakh (Biblia Iudaică).

Procesul de canonizare a Bibliei Iudaice este adesea asociat cu Conciliul de la Jamnia (Ebraică: Yavneh), din jurul anului 90 A.D. Rabbi Yochanan ben Zakkai a reușit să scape din Ierusalim înainte de distrugerea orașului și a obținut permisiunea de a reconstrui o bază evreiască la Jamnia. Probabil, aici a fost discutat și acceptat formal canonul Bibliei Iudaice. Totuși, aceasta este o afirmație care și-a pierdut din susținători în lumea teologică a ultimilor ani. Unele dintre dezbaterile care privesc aceste discuții - oriunde și oricând ar fi avut loc - apar în literatura rabinică, deși nu există documente complete care să ateste aceste dezbateri. În consecință, se poate numai specula asupra motivului cu privire la excluderea anumitor texte din canon, în vreme ce altele au fost acceptate.

În ciuda faptului că diferite scrieri non-canonice nu au intrat în canonul evreiesc, totuși, acestea au o valoare documentară ridicată și sunt demne de a fi studiate, chiar dacă rabinii nu le-au considerat ca fiind de inspirație divină sau la fel de sfinte precum Biblia. Multe dintre aceste scrieri apar în categoria documentelor cunoscute generic sub numele ca Apocrypha. Scrierile apocrife conțin cărți existau la momentul presupus de la Jamnia, dar dintr-un anumit motiv nu au fost incluse în canonul biblic. În această categorie se află și cărțile Macabeilor.

* Diverse teorii

Există mai multe teorii care încearcă să explice excluderea cărților apocrife. O teorie afirma că numai cărțile scrise în original în ebraică au fost luate în considerare pentru includerea în canon. Cu toate acestea, cartea lui Daniel, deși inclusă în canon, este scrisă în mare parte în arameică. Chiar și mai problematic este faptul că unii cărturari consideră că prima carte a Macabeilor a fost scrisă în original în ebraică, îndeplinind astfel criteriul lingvistic pentru includere - și totuși este absentă din canonul biblic.

O altă teorie, care explică omisiunea primelor două cărți ale Macabeilor, se bazează pe datarea acestor documente. Cu toate că se presupune deseori că la Jamnia a fost întocmit canonul biblic, există unele speculații care afirmă că lista acceptată a cărților era deja existentă, cu mult timp înainte. Cu alte cuvinte, poate că adunarea rabinilor de la Jamnia a moștenit o listă de documente, deja neoficial recunoscută ca fiind canonică, și doar au aprobat formal această listă.

Dacă este adevărat, atunci data relativă a revoltei Macabeilor ar înlătura includerea acesteia într-o listă deja acceptată anterior. Ar fi fost o carte prea “nouă” pentru a fi luată în considerare, de vreme ce nu avea o istorie solid ancorată în tradiție. Această teorie, însă, prezintă fisuri serioase printr-o comparație cu Cartea lui Daniel, deoarece Daniel este inclusă în canonul biblic în pofida faptului că majoritatea cercetătorilor datează ultima parte a cărții în perioada revoltei Macabeilor în jurul anului 165 Î.Hr. - cu alte cuvinte, în timpul istoriei relatate în cărțile Macabeilor.

S-a sugerat, de asemenea, că excluderea cărților Macabeilor se poate datora rivalității politice care exista în perioada târzie a celui de-al Doilea Templu între Saduchei și Farisei. Saducheii, o clasă de clerici care se ocupa de Templu, respingeau în mod deschis interpretările orale ale Fariseilor, o clasă proto-rabinică. Macabeii erau o familie de preoți, în vreme ce rabinii au fost cei care au determinat forma finală a canonului biblic la Jamnia, aceștia din urmă fiind descendenții Fariseilor. Este posibil ca excluderea cărților Macabeilor să fi fost una dintre ultimele salve ale bătăliei dintre Farisei și Saduchei? Ar fi hotărât rabinii de la Jamnia să canonizeze un document care lauda atât de evident o familie de preoți hasmoneeană?

* Pragmatism și politică

Poate că răspunsul constă în ceva mai mult decât într-un amestec de pragmatism și politică. Cărțile Macabeilor descriu revolta condusă de familia Macabeilor împotriva regelui sirian Antiochus Epiphanes. Câteva sute de ani mai târziu, cărturarii evrei se aflau la Jamnia, în timp ce Templul era distrus, iar Ierusalimul pierdut. Circumstanțele erau rezultatul propriei revolte eșuate împotriva romanilor.

Poate că aceștia considerau imprudent să promoveze un text care se prevestea o revoltă evreiască încununată de succes. Aceasta putea reprezenta o amenințare, atât pe plan intern cât și extern. Romanii, în mod cert, nu ar fi privit favorabil popularizarea unui astfel de text, deoarece putea reintroduce conceptul revoltei unei populații care încerca cu disperare să supraviețuiască devastărilor survenite propriei tentative eșuate. Ironic, această luptă internă/externă stă la baza poveștii Hanukkah, și poate că tocmai această luptă repetată atât de des în istorie a prevenit ca textele fundamentale despre Hanukkah să fie incluse în canonul biblic.

Deși, cărțile Macabeilor nu au fost incluse în canonul biblic, valoarea lor este incontestabilă. Totuși, până și acest fapt întâmpină ceva dificultăți în contextul tradiției iudaice, datorită unui alt moment istoric. Prima și a doua carte a Macabeilor au fost incluse în Septuaginta, traducerea în limba greacă a Bibliei Iudaice destinată inițial pentru comunitatea evreiască din Alexandria. Totuși, Septuaginta a devenit versiunea oficială a Bibliei pentru nou-născuta Biserică Creștină. Când acest lucru s-a întâmplat, autoritatea cărților Macabeilor a fost respinsă de comunitatea evreiască. Ironic, cărțile Macabeilor au supraviețuit deoarece au devenit parte a canonului creștin, pentru că altfel, aproape sigur, acestea ar fi fost pierdute în decursul secolelor. Dar, odată ce canonizarea creștină a avut loc, aceste cărți au devenit pierdute pentru lumea evreiască pentru multe secole.

Astăzi există un interes reînnoit pentru aceste cărți în cadrul comunității evreiești. Cercetătorii istoriei și literaturii evreiești recunosc valoarea acestor documente care ilustrează atât de fidel detalii, evenimente și personalități ale unei perioade importante a istoriei evreiești. Deși nu sunt considerate ca făcând parte din canon de nicio comunitate evreiască, aceste cărți sunt studiate din nou și ajută evreii să înțeleagă mai bine celebrarea Hanukkah.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Realitatea obiectivă există sau universul este o fantasmă?

În 1982 a avut loc un eveniment remarcabil. La Universitatea din Paris, o echipă de cercetători condusă de fizicianul Alain Aspect a efectuat un experiment, care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai importante ale secolului XX. Știrile nu au prezentat evenimentul. De fapt, în afara cazului în care aveți obiceiul de a citi reviste științifice, probabil nu ați auzit de numele lui Aspect, deși unii cred că descoperirea acestuia poate schimba fața științei.

Aspect și echipa sa au descoperit că, în anumite circumstanțe, particulele subatomice, precum electronii, sunt capabile să comunice instantaneu unele cu celelalte, indiferent de distanța care le separă. Nu contează dacă sunt separate de 3 metri sau de 3 miliarde de kilometri. Cumva, fiecare particulă pare să știe ce face cealaltă. Problema cu acest lucru este că încalcă teza lui Einstein, potrivit căreia nicio informație nu poate călători mai repede decât viteza luminii. Din moment ce călătoria cu o viteză superluminică este echivalentă cu înfrângerea barierei timpului, această perspectivă intimidantă i-a făcut pe unii fizicieni să încerce să elaboreze o serie de teorii pentru a explica descoperirile lui Aspect. Dar, i-a inspirat și pe alții să ofere niște explicații radicale.

De exemplu, fizicianul David Bohm de la Universitatea din Londra crede că descoperirea lui Aspect sugerează ca realitatea obiectivă nu există, că în pofida aparentei sale solidități, Universul este o fantasmă, o gigantică și splendid de amănunțită hologramă.

Pentru a înțelege de ce Bohm face această afirmație uluitoare, trebuie să înțelegem mai întâi ce este o hologramă. O hologramă este o imagine tridimensională obținută cu ajutorul laserului. Pentru a obține o hologramă, obiectul care urmează să fie fotografiat este mai întâi învăluit de lumina unei raze laser. Apoi, o a doua rază laser este proiectată pe lumina reflectată de prima rază, iar rezultatul interferenței (zona unde razele se amestecă) acestora este capturat pe film. Atunci când filmul este developat, arată ca un amestec fără sens de lumini și umbre. Dar, imediat ce filmul developat este luminat de o altă rază laser, o imagine tridimensională a obiectului original apare.

Caracterul tri-dimensional al acestor imagini nu este singurul lucru remarcabil. Dacă holograma unui trandafir este tăiată în două și iluminată apoi cu un laser, fiecare jumătate va conține întreaga imagine a trandafirului. În continuare, divizând holograma din nou, fiecare porțiune va conține întotdeauna o versiune mai mică, dar intactă a imaginii originale. Spre deosebire de fotografiile normale, fiecare fragment al unei holograme conține toată informația deținută de întreg.

1.3.4 Pseudepigrapha (Pseudepigrafia)

Scrierea sub un pseudonim folosește la protejarea identității autorului, dar pseudepigrafia (ψευδής - fals și ἐπιγραφή - inscripție) este mai degrabă un furt de identitate. Prin atribuirea lucrării sale unui autor anterior, binecunoscut, pseudo-epigraful nu numai că stabilește un context pentru text ci îi și conferă acestuia o autoritate suplimentară. În istoria literară evreiască, cei mai mulți pseudo-epigrafi furnizează această autoritate pentru lucrări cu caracter apocaliptic sau mistic.

Într-o cultură literară care afirmă că tot ceea ce este important a fost deja revelat lui Moise de către Dumnezeu (Talmud Yerushalmi Peah 2:4), rămâne puțin loc pentru originalitate. Acesta, până la urmă, este motivul pentru care evreii, care doreau ca alți evrei să acorde atenție lucrărilor lor originale, au atribuit deseori munca lor altor autori, mai vechi, stabilind obiceiul evreiesc al pseudo-epigrafiei sau falsei atribuiri.

O mare parte a pseudo-epigrafiei evreiești provine din misticismul evreiesc sau din cercurile care erau atrase de speculații și experiențe mistice. Acest lucru nu este surprinzător, deoarece "lucrările originale" ce aveau nevoie de "autoritatea" suplimentară a unui autor anterior erau deseori speculative și includeau afirmații ale unor revelații divine sau a unei autorități extraordinare. Termenul de "Pseudepigrapha" constituie o categorie erudită referindu-se la lucrări din perioada celui de-al doilea Templu (secolul VI-secolul I Î.Hr.), dintre care majoritatea sunt atribuite, în mod fals, unui personaj biblic și includ revelații profetice sau mistice.

Ultima jumătate a cărții biblice a lui Daniel a fost deja identificată în secolul III A.D. ca fiind pseudo-epigrafică. Această parte a cărții repovestește ceea ce se doresc a fi revelații ale unor evenimente viitoare din timpul secolului II Î.Hr. cu o acuratețe neobișnuită, până la evenimentele din iarna anului 164, în vremea domniei lui Antiochus Epiphanes IV. În cuvintele filosofului păgân Porphyry, care identifica Daniel ca fiind pseudo-epigrafie (citat de Părintele Bisericii Ieronim din Stridon), "[Daniel] a fost redactată de cineva care a trăit în Iudeea pe vremea lui Antiochus Epiphanes, iar acesta nu a prezis viitorul ci a repovestit trecutul. Așadar, ceea ce spune despre Antiochus este istorie precisă; iar dacă a adăugat vreo prezicere despre viitor, atunci le-a inventat, deoarece nu cunoștea viitorul."

Alte lucrări pseudo-epigrafice din perioada celui de-al doilea Templu includ Cartea Jubileelor, care se descrie ca fiind un dialog între un înger trimis de Dumnezeu și Moise și include repovestirea unor pasaje din Biblie, precum și o "clasificare" strictă a legilor biblice. Testamentele celor 12 Patriarhi și alte testamente iau forma literară a unor istorisiri pe patul de moarte, dar deseori includ fragmente din legende precum și un conținut mistic. Multe dintre lucrările pseudo-epigrafice din această perioadă, însă, sunt atribuite unor personaje biblice mai puțin importante. Enoch, a cărui moarte este neobișnuită ("Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu." Geneza 5:24) a devenit o țintă preferată pentru cărțile mistice care erau legate de ridicarea la ceruri. Barukh, scribul care a lucrat pentru profetul Ieremia, probabil a scris și lucrări proprii. Un pseudo-epigraf a completat curriculum vitae-ul lui Barukh prin scrierea, sub numele acestuia, a unui lucrări apocaliptice stabilite în timpul căderii primului Templu.

Mai târziu, în perioada bizantină, Sefer Zerubavel, atribuită ultimului conducător evreu cu descendență directă din regele David, care a trăit în secolul VI Î.Hr., descrie o revelație a lui Zerubavel privind victoria lui Messiah și a mamei acestuia asupra vicleanului Armilus, care îl reprezenta pe împăratul creștin al Bizanțului. Scrisă în vremea dominației islamice asupra Israelului lucrarea midrashică Pirkei de Rabbi Eliezer, atribuită rabinului (tanna) Eliezer ben Hyrkanus (secolul I A.D.), repovestește istoria biblică, dar adaugă o mulțime de materiale din pseudo-epigrafia din timpul celui de-al doilea Templu, mai ales fragmente din cărțile atribuite lui Enoch. Includerea descrierii califatului musulman Omayyad indică o dată în timpul secolului VIII A.D.

În secolul al XIII-lea, Moses ben Shem Tov de Leon, un discipol al kabbalistului Joseph Gikatilla (un mistic evreu), scrie mai multe lucrări pseudo-epigrafice. Una, testamentul rabinului Eliezer cel Mare, atribuită tot rabinului (tanna) Eliezer ben Hyrkanus, refolosește modelul anterior al revelației pe patul de moarte. Cele mai importante lucrări ale lui de Leon sunt, însă, atribuite lui tanna Rabbi Shimon bar Yochai și au devenit cunoscute drept Midrash haNe'elam (Midrash-ul pierdut). Această lucrare constituie baza pentru opera mistică cunoscută sub numele de Zohar.

Nathan din Gaza, susținătorul aspirantului mesianic Shabbetai Zevi, a produs și o lucrare pseudo-epigrafică atribuită unui autor medieval, Avraham Hasid, care a "prezis" nașterea și viața lui Shabbetai Zevi. Lucrarea se pare că l-a convins pe ezitantul Shabbatai Zevi că era, de fapt, Messiah. Kabbalistul polonez și pseudo-epigraful Samson ben Pesach Ostropoler a scris un comentariu la o lucrare necunoscută și obscură, numită Karnayim, atribuită unui autor neidentificat pe nume Aaron din orașul Kardina (de asemenea neidentificat). Cartea este atât de dificilă, iar comentariul lui Ostropoler atât de dibaci, încât este clar că acesta a scris atât lucrarea pseudo-epigrafică cât și comentariul.

În vremurile moderne, nevoia de legitimare prin adăugarea numelui unui autor cunoscut sub titlul textului poate părea incomprehensibilă. Totuși, odată cu explozia informației, autorii au nevoie de orice avantaj pe care-l pot obține pentru a-și promova ideile. Un exemplu în acest sens este și celebrul interviu cu Dumnezeu, care a avut un succes enorm fiind atribuit lui Octavian Paler. Cu toate că acesta a negat paternitatea textului, internetul abundă în continuare de informații care îl consideră drept autorul său.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3.3 Apocrypha

Formarea Bibliei iudaice (sau Tanakh), așa cum există ea astăzi, nu a fost o concluzie istorică anticipată. Conținutul Tanakh din timpurile noastre este rezultatul unui proces de selecție și codificare care a avut loc pe parcursul câtorva secole, în urmă cu aproximativ 2.000 de ani. Acceptând faptul că structura canonului a fost rezultatul unui proces istoric, trebuie să recunoaștem că au existat și alte texte evreiești care nu au trecut de această selecție.

Care sunt aceste lucrări?

Acest lucru ne duce către discutarea a două seturi diferite de texte antice, care nu sunt incluse în Biblia iudaică, dar a căror existență vorbește despre bogăția, creativitatea, diversitatea și complexitatea comunității iudeo-creștine din Palestina și împrejurimile acesteia din perioada anilor 200 Î.Hr. și 70 A.D. Unul dintre aceste seturi este numit "Apocrypha" (însemnând "lucruri ascunse" în greacă - ἀπόκρυφα) și se referă la o colecție de lucrări considerate canonice de către comunitatea evreiască egipteană, cu baza în Alexandria, dar neincluse în canonul restrâns al comunității evreiești din Palestina, care a devenit Tanakh din zilele moderne. Biserica timpurie a păstrat aceste lucrări, în versiunile latină (Vulgata) și greacă (Septuaginta) ale Vechiului Testament, rămânând parte a canoanelor romano-catolic și ortodox. Exemple ale acestor texte includ adăugiri la cărțile Esterei și Daniel, literatura filozofică a lui Solomon și Ben Sira, precum și primele trei cărți ale Macabeilor.

Al doilea set este intitulat "Pseudepigrapha," o colecție de texte a căror autori sunt necunoscuți și sunt atribuite unor personaje din Biblia iudaică, de unde și numele pseudepigrapha, însemnând "scrieri false" în greacă. Termenul include, de asemenea, unele texte din aceeași perioadă, a căror manuscrise se găsesc în greacă, etiopiană, siriană și slavonă și care au fost păstrate de către ramurile estice ale bisericii creștine, în principal de cea etiopiană.

De ce sunt importante?

Multe indicii, esențiale pentru înțelegerea contextului istoric al perioadei alcătuirii canonului, rezultă din studierea acestor texte cât și a vecinilor istorici - Manuscrisele de la Marea Moartă, care au fost descoperite în deșertul Iudeei, mai precis la Qumran. Mai mult, aruncă lumină pe realitățile politice, ideologice și istorice din perioada vieții autorilor și a audienței acestora. Aceste texte nu divulgă numai credințele și practicile religioase, dar de asemenea oferă un crâmpei al activităților zilnice lumești, retrospectiv privind, intrigante. Aceste texte antice elucidează și posibilele dezbateri teologice privind canonizarea Tanakh și diversele forțe sectare aflate în joc.

Cu respect pentru literatură, aceste fragmente trasează perspectiva prin care sunt privite alte creații care au apărut în aceeași perioadă și cea imediat următoare, inclusiv literatura elenistică scrisă mai ales în limba greacă, precum și lucrările lui Flavius Josephus și Philo. Textele relevă, de asemenea, relația istorică cu ceea ce va deveni Scriptura creștină sau Noul Testament și dezvoltarea unei noi religii. Cronologic, acestea servesc la umplerea golului dintre Biblie și literatura rabinică și pregătesc scena pentru realizările iudaismului rabinic.

Ce conțin acestea?

Atât Apocrypha cât și Pseudepigrapha au fost scrise - consideră cercetătorii - în aproximativ aceeași perioadă, și nu este de neconceput să ne imaginăm că descoperirea unor texte pe viitor, care (împreună cu colecția de la Qumran și alte manuscrise asemănătoare) ar putea să continue să ne prezinte noi informații despre lumea din care își au originea.

Unele dintre textele, atât din Apocrypha cât și din Pseudepigrapha (precum și Cartea lui Daniel din Biblia iudaică, respectiv Apocalipsa din Noul Testament), pot fi considerate apocaliptice. Acest termen se referă la lucrări deseori aflate în legătură cu sfârșitul lumii, escatologia, geografia, populația și climatul unei lumi formate din creaturi divine sau suflete umane. Literatura apocaliptică pare să fie un gen popular al acestei perioade, iar mesianismul asociat cu aceasta face parte din viziunea care a ajutat la nașterea creștinismului în prima jumătate a secolului I A.D.

Apocrypha, ca întreg, este un amestec de texte, fiecare legate în felul lor de Biblie. 1 Macabei este o scriere faimoasă, într-o greacă ce pare tradusă într-un mod care păstrează stilul clasic al Deuteronomului istoric. Alte lucrări, precum 1 Esdras (Ezdra), adăugările la Esther (Estera) și Daniel, Baruch, și Scrisoarea lui Ieremiah (Ieremia), par încercări fie de rescriere a unor părți din Biblie fie de umplere a unor goluri în narațiunea acestora, așa cum au fost percepute de autorii lor.

Cercetătorii consideră că multe dintre aceste lucrări au fost scrise în timpul celui de-al doilea secol Î.Hr., în zorii revoltei macabeilor sau în ultimele decenii ale secolului I Î.Hr. după distrugerea celui de-al doilea templu. Acestea au servit drept răspuns la provocările religioase și politice ale vremii și au fost așezate în contextul textelor mai vechi pentru a fi mai autoritare pentru cititorii lor. Teoriile istorice, derivate din aceste lucrări, ajută de asemenea la o mai bună înțelegere a scrierilor originale ale Bibliei.

Textele conținute de Pseudepigrapha continuă temele din Apocrypha - demonstrând un impuls pre-rabinic de a umple golurile și de a răspunde dificultăților din text, care vor fi ulterior amplificate în literatura rabinică din Midraș. În plus, se disting din aceste texte două elemente importante. În vreme ce autorii au folosit istorisirile biblice pentru fundal, Pseudepigrapha diferă substanțial de sensul textelor originale. Scriitorii au folosit Biblia pe post de vehicul alegoric pentru a-și promova propriile scopuri și puncte de vedere.

Poate și mai semnificativ, această perioadă de timp se axează pe lupta relativ nouă dintre lumile din Vest (Grecia, Roma, "Lumea Vestică") și cele din Est (Orientul Mijlociu, cultura care a produs Biblia ebraică și pe cea creștină).

*** Bibliografie

** Apocrypha

* 1 Esdras (1 Ezdra - cunoscută și ca 3 Esdras): O repovestire a trei părți din Biblie: Paștele sărbătorit de Iosie în anul 621 Î.Hr. (bazat pe Cronici 2) și cărțile lui Ezra și Nehemiah.

* Tobit: O descriere a lui Tobias și a călătoriei sale de la Nineveh (unde fusese exilată familia, după cucerirea asiriană din anul 722 Î.Hr.) la Media. Ghidat de îngerul Raphael, Tobias se căsătorește cu o femeie a cărui soț anterior fusese ucis de un demon. Cuplul (și Raphael) se întoarce apoi la Nineveh (Ninive) pentru a-l vindeca pe Tobit, tatăl lui Tobias, de orbire.

* Iudith (Cartea Iuditei): Se petrece în ultimii ani ai primului Templu (distrus în anul 586 Î.Hr.). Iudith îi salvează locuitori unei cetăți asediate, Bethulia, de către un conducător inamic, Holophernes (Olofern). Iudith îl seduce pe Holophernes și îl ucide.

* Esther (Estera): Versiunea Esterei inclusă în Septuaginta include șase pasaje care nu sunt conținute de Tanakh. Acestea conțin: (1) o descriere a modului exact în care Mordechai îi salvează viața regelui; (2) conținutul apelului Esterei către Ahașveroș; (3) textul decretului regal pentru uciderea evreilor; (4) textul scrisorii regelui prin care schimbă decretul și cere sprijinirea și apărarea evreilor; (5) o rugăciune rostită de Mordechai; (6) o rugăciune rostită de Estera.

* Daniel: Versiunea Cărții lui Daniel inclusă în Septuaginta conține trei pasaje care nu sunt incluse în Tanakh. Acestea includ: (1) o rugăciune rostită de Azariah și un poem de Șadrah (Șadrac), Meșah (Meșac) și Abednego (Abed-Nego) despre experiența lor în cuptor; (2) o poveste despre Susanna, o femeie virtuoasă salvată de Daniel, după ce este acuzată pe nedrept de adulter; (3) istorisiri în care Daniel dovedește afirmațiile neîntemeiate ale zeilor falși.

* Baruch (Baruh): Atribuită de text lui Baruch, scribul profetului Ieremia, această lucrare include confesiunea evreilor privind păcatele lor (de remarcat rebeliunea fără noroc împotriva babilonienilor, care a dus la distrugerea primului Templu, exilul în Babilon și sfârșitul primului iudaism) și o afirmație că înțelepciunea este a Lui Dumnezeu, iar poporul lui Dumnezeu se va întoarce pe pământurile sale.

* Epistola lui Ieremia: Prezentată drept o scrisoare a lui Ieremia către exilații din anul 597 Î.Hr., aceasta condamnă venerarea falșilor dumnezei.

* Ben Sira [Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)]: O antologie de literatură filozofică, nu foarte diferită de Proverbe. Această lucrare furnizează sfaturi practice privind modul în care trebuie trăită viața corect (față de alți oameni, față de familie, în afaceri etc) și atribuie sfaturile Lui Dumnezeu, evidențiind recompensele și pedepsele. Înțelepciunea este întruchipată de Torah.

* Cartea înțelepciunii lui Solomon: O pledoarie împotriva idolatriei, înțelepciunea aici, în loc să fie întruchipată de Torah, este văzută ca o emanație de la Dumnezeu (poate aflată în legătură cu concepția lui Philo din Alexandria despre logos).

* 2 Esdras (cunoscuta și ca 4 Ezra): Ezra primește informații de la îngerul Uriel, privind apropierea eshatonului, în care toți cei care au păcătuit grav vor fi distruși. Este singura lucrare din Apocrypha care este apocaliptică în totalitate.

* 1 Macabei: O descriere istorică a Iudeei din 175 până în 134 Î.Hr., inclusiv a contextului politic care a declanșat revolta macabeilor. Atenția se concentrează pe isprăvile lui Iuda Macabeul și a familiei sale (în special Ionatan și Simon, doi dintre frații săi) și pe încercarea lor reușită (pentru o perioadă) de a restabili suveranitatea evreiască.

* 2 Macabei: Un rezumat al unei lucrări istorice de Iason din Cyrene (Kyrene, Cirene), orizontul acestei lucrări se limitează în jurul evenimentelor care au dus la revoltă și la viața lui Iuda (până la moartea sa, în 160 Î.Hr.).

* 3 Macabei: Deși, nu toți cercetătorii sunt de acord că aceasta face parte din Apocrypha, lucrarea relatează - cu teme împrumutate vizibil din Cartea Esterei - despre persecuția și eliberarea subsecventă a evreilor din Egipt.

** Pseudepigrapha

* 1 Enoch (cunoscută și sub numele de Cartea lui Enoh -versiunea etiopiană): Aceasta și alte lucrări intitulate Enoch sunt bazate pe personajul Enoch din Geneză, un descendent direct al lui Adam și strămoșul lui Noah (Noe). O lucrare de mari dimensiuni (105 capitole), care conține descrierea modului în care Dumnezeu l-a "luat" pe Enoch (fapt opus "morții" lui Enoch), textul îl înfățișează pe Enoch într-o călătorie prin Ceruri, prezintă pedeapsa divină ce-i așteaptă pe păcătoși și răsplata pentru cei drepți, dialoguri cu îngerii din Cer, viziuni și revelații, precum și o istorie a lumii până la Potop.

* 2 Enoch (sau Cartea tainelor lui Enoh - versiunea slavonă): O relatare despre viața lui Enoch și a descendenților săi înainte de potop, inclusiv a călătoriei lui Enoch în Ceruri, alături de o istorie timpurie a lumii (fără a include potopul în sine).

* Cartea Jubileelor: O rescriere a întregii istorii biblice de la Geneza 1 până la Exodul 12 (unde Dumnezeu oferă poruncile pentru ofranda de Paște). Cartea insistă pe cifre, folosind sistemul de ani, săptămâni de ani (7 ani) și jubilee (49 de ani), și prezintă un calendar solar cu date fixe pentru sărbătorile evreiești. Textul, poate inițiind o temă abordată ulterior de literatura rabinică, accentuează atenția acordată legii iudaice de către personajele biblice pre-mozaice. Această focalizare este amplificată de contextul în care autorul plasează narațiunea, respectiv atribuie unui înger legile primite de Moise pe Muntele Sinai (la momentul teoretic la care Legea este prezentată israeliților).

* Testamentul celor 12 Patriarhi: Această lucrare constă într-o serie de testamente scrise de cei 12 fii ai lui Iacov către copiii lor, precum și binecuvântările lui Iacov către copii săi la sfârșitul vieții sale. În fiecare testament individual, viața prezumtivului autor este repovestită. Textul afirmă că Mesia va veni din tribul lui Levi (în altă parte din Iuda); că el va fi eternul Mare Preot și domnitorul civil al Israelului; și că păcatul va înceta treptat în timpul domniei lui. Porțile paradisului vor fi deschise și israeliții și neamurile convertite vor locui acolo și vor mânca din pomul vieții. Împărăția Mesianică înfățișată, ca în Enoch - versiunea etiopiană, este un paradis etern pe pământ.

* Scrisoarea lui Aristeas: O lucrare de literatură filozofică cu o proveniență clară din cadrul lumii iudeo-elenistice, atribuită lui Aristeas, un oficial ne-evreu de la curtea lui Ptolemeu al II-lea Philadelphus, care a condus Egiptul elenistic în prima jumătate a secolului al III-lea Î.Hr. În mod evident, o expunere a efortului elenistic de a traduce Torah, textul relatează faimoasa poveste a celor 72 de cărturari evrei trimiși la Alexandria, care au produs toți aceeași traducere.

* 4 Macabei: O altă lucrare cu rădăcini evidente în abordarea iudeo-elenistică asupra lumii, aceasta încadrează iudaismul în contextul filosofiei platonice și stoice. În timp ce relatează durerea și persecuția martirilor revoltei macabeilor, adoptă un iudaism bazat pe rațiunea elenistică, mai degrabă decât pe (presupusa) patima evreiască. Eusebius și alții au atribuit în mod incorect cartea lui Josephus, deși autorul ei și data compunerii sunt necunoscute.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3.2 Canonizarea

Termenul "canon" se referă la un text de sine stătător al literaturii biblice, considerat ca fiind de inspirație divină. Canonul biblic evreiesc reprezintă un lung proces de selecție, atestat chiar de Biblie, care numește vreo 22 de cărți, considerate pierdute pentru noi fără îndoială, printre alte motive, datorită faptului că nu au fost incluse în canon. Cărțile au fost incluse numai dacă au fost considerate sfinte, adică de inspirație divină.

Biblia iudaică este împărțită în trei părți: Torah (Pentautehul), Profeții și Scripturile. Această separare nu este una care ține strict de conținut; derivă din procesul de canonizare prin care cele trei părți au fost finalizate, la momente separate.

"Tora lui Moise" era deja numele primei părți a Bibliei iudaice, în diverse cărți post-exil. Torah, unificată și canonizată, era disponibilă pe vremea lui Ezra, în jurul anului 444 Î.Hr. Ulterior, diversele interpretări ale legilor (midrashim), care se găsesc în cărțile lui Ezra și Nehemiah, sunt rezultatul controverselor ridicate de o Torah în care există aparente contradicții și repetiții. Se poate afirma neîndoielnic că Torah era terminată înainte de timpul lui Ezra și Nehemiah.

Profeții

Tradiția rabinică afirmă că profețiile au încetat odată cu cucerirea lui Alexandru cel Mare în 332 Î.Hr. Ca efect, cărțile scrise după acest moment nu au fost incluse în canonul profetic, a doua din cele trei părți ale Bibliei iudaice. Această viziune poate fi demonstrată de către absența dezbaterilor ulterioare asupra canonicității profețiilor, lipsa cuvintelor grecești din cărțile profetice și includerea cărților lui Daniel și Cronici mai degrabă în Scrieri și nu în Profeți. Probabil, Profeții a fost canonizată în perioada persană târzie, posibil la începutul secolului patru Î.Hr.

Scripturile

Scripturile reprezintă o colecție variată de texte. Unele dintre cărțile incluse în această parte sunt anterioare canonizării Profeților și au fost plasate în Scripturi datorită aspectului lor literar sau deoarece au fost privite ca având un grad mai redus de inspirație divină. Alte cărți apar în această colecție deoarece au fost scrise după ce canonul Profeților a fost închis. Între acestea din urmă, se încadrează și cărțile lui Daniel și Cronici. Cântarea Cântărilor și Ecleziastul sunt considerate de unii cărturari ca având origine elenistică, dar tradiția rabinică le atribuie lui Solomon. Cartea lui Daniel este considerată de cărturarii moderni ca fiind scrisă în perioada elenistică.

În timp ce majoritatea Scripturilor erau privite ca fiind canonice înainte de distrugerea templului în 70 A.D., dezbaterile au continuat cu privire la statutul Proverbelor, Cântarea Cântărilor, Ecleziastul, și Estera, aceste dispute fiind atestate în literatura rabinică. Literatura din perioada celui de-al doilea templu arată că o colecție de Scrieri exista încă din secolul al doilea Î.Hr., dar nu era considerată ca fiind închisă formal.

Canonizarea și relațiile interconfesionale

Dezvoltarea istoriei iudaismului a creștinismului și a islamului are loc pe fundalul interpretării unui text autoritar revelat. Pentru iudaism acest text este constituit de Biblia Iudaică. Noțiunea de canon furnizează un consens definitiv asupra conținutului acestui text sacru și prin urmare ajută la unificarea diverselor interpretări propuse de variațiile iudaismului întâlnite în decursul istoriei.

A fost decizia creștinilor să redeschidă pentru o clipă canonul și să introducă Noul Testament în acesta, creând astfel una dintre neînțelegerile de bază care separă iudaismul de creștinism. Canonul biblic iudaic trasează reperele în care iudaismul s-a dezvoltat și a furnizat materialul pentru o multitudine de exegeze. Conceptul de canon, cu noțiunile însoțitoare de autoritate și sanctitate, a asigurat Scripturilor Iudaice un loc solid în istoria iudaismului.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3.1 Biblia - Literatură antică

Religia începe cu trăirea unui sentiment unic, spiritual, înspăimântător și fascinant în același timp, sublim și numinos. Pe măsură ce o cultură distinge simboluri, metafore și analogii pentru a identifica și denumi numinosul, divinitățile acesteia îi furnizează contextul pentru înțelegerea celor mai importante preocupări umane: nașterea și moartea, simetria și imprevizibilitatea naturii, solidaritatea socială și autoritatea, singurătatea și dorința de iertare.

Religia reprezintă efortul omului de a extrage înțelesul și însemnătatea din confruntarea cu divinul. Prin intermediul venerației omul intră într-o comuniune formală cu divinul; prin mituri și teologie el încearcă să explice relația între divin și realitățile vieții. Făcând un pas mai departe, literatura religioasă colectează, înregistrează și organizează aceste cunoștințe și învățături, permițând răspunsului pozitiv al omului față de divin să fie transmis din generație în generație.

Biblia conține o serie de elemente comune cu alte texte ale Orientului Apropiat. Structura fizică a Universului, nepusă la îndoială de autorii biblici, caracterizează literatura Orientului Apropiat, în întregime: Pământul este un disc subțire plutind pe suprafața oceanului; Raiul este o cupolă (firmamentul) ce reține "apele de sus", dacă ferestrele sale nu sunt deschise spre a permite ploii să cadă. Sub pământ se află Sheol, locuința morților (Psalmii, psalmul 88:3-12). În Ceruri se găsește o adunare (oștire) divină, unde Dumnezeu își anunță judecățile (1 Împărați 22:19). Deși toți oamenii coboară în lumea subpământeană, când li se sfârșește viata, Biblia menționează doi care sunt ridicați la Ceruri, alăturându-se ființelor celeste din Rai (Enoh, în Geneza 5;24 și Ilie în 2 Împărați 2:11). Spirite demonice cutreieră lumea (Azazel în Leviticul 16:8, năluca nopții în Isaia 34;14) și chiar și YHVH este capabil de comportament demonic (Exodul 4:24).

La fel ca zeii altor literaturi antice, Dumnezeul Israelului este portretizat în termeni antropomorfici: se plimbă prin grădina Edenului "în răcoarea zilei" (Geneza 3:8); curcubeul Său apare în cer după o furtună (Geneza 9:13); stă pe tronul celest, înconjurat de ființe angelice minunate (Isaia 6;1-2).

Similar altor popoare antice, Israelul recunoaște eficacitatea magiei (Exodul 7:11-12), puterea inerentă a descântecelor și blestemelor (Numeri 22-24) și presupusa abilitate a unor oameni de a comunica cu Dumnezeu prin vise și oracole. La fel ca alte scrieri religioase, Biblia insuflă adorarea oamenilor sfinți (2 Împărați 2:21-25), a regilor (Psalmii, psalmul 2:6-7) sau a preoților (Numeri 16). Comune israeliților și altor religii antice sunt și ofrandele de sacrificiu și ritualurile de răscumpărare săvârșite de preoți, diferențiați de mireni.

Multe scrieri biblice au paralele în literatura altor popoare. Geneza împrumută detalii din poemele mesopotamiene ale lui Atrahasis și Ghilgameș, în legătură cu legenda potopului global. Figurile de stil biblice sunt influențate de poezia Canaanită timpurie, precum analogia, o remarcabilă caracteristică poetică a prozei din Biblie.

Legile biblice conțin multe asemănări cu colecțiile legale ale anticei Mesopotamii. Părți ale tratelor hitite și asiriene între un rege și vasalul său sunt utilizate pentru a defini relația testamentară între YHVH și Israel. Șabloane egiptene sunt folosite pentru psalmul 104 și pentru o parte din Proverbe (22:17-23:11).

Totuși diferențele sunt decisive, deoarece împrumuturile au fost transformate de monoteismul israelit. Câteva exemple vor arăta dimensiunea remodelării ce a avut loc.

Temele mitologice păstrate în Biblie, precum mariajul între ființe divine și femei pământene, sunt rezumate la maximum și de abia integrate în narațiune (Geneza 6:1-4). Eroii biblici nu sunt venerați drept ființe semi-divine. În religia biblică, lumea subpământeană nu constituie un subiect pentru speculații religioase; într-adevăr absența unei concepții pozitive asupra imoralității personale, alta decât cea datorată urmașilor, prezintă dileme teologice, rezolvate numai la sfârșitul perioadei biblice.

Cultul biblic nu include ritualuri pentru îmbunarea spiritelor sau demonilor. Nu este prezentă venerarea străbunilor. Practicarea magiei este interzisă, la fel ca și comunicarea cu morții, investigarea ficatului animalelor sacrificate, observarea zborului pasărilor și a altor forme de divinație (vezi de exemplu, Deuteronomul 18:10).

Făcătorul de minuni israelit își trage puterile nu din cunoașterea științelor oculte, ci direct de la Dumnezeu. Revelațiile verbale de la Dumnezeu, prin profeți, sunt mult mai importante în Israelul biblic decât în celelalte civilizații antice.

Comparativ cu epopeile altor popoare, narațiunea biblică a suferit o schimbare de concepție și o simplificare drastică. Sunt absente miturile privind nașterea zeilor, rivalitatea acestora, relațiile lor sexuale, ciclurile anuale ale morții și reînvierii acestora - toate acestea fiind motive clasice ale literaturii antice.

Concepția biblică elimină noțiunea, întâlnită în numeroase mitologii păgâne, unui destin primordial, inevitabil, căruia îi sunt supuși oamenii și zeii, un destin care poate fi - uneori - manipulat prin intermediul incantațiilor, prezicerilor și științei (cunoștințelor). În schimb, Biblia este preocupată de condiția morală a omenirii, cu semnele providenței divine și a minunilor care însoțesc formarea Israelului și cu semnificația lumescului, evenimente istorice aflate în legătură cu voința supremă și necondiționată a lui Dumnezeu, nelimitată de destin sau Soartă.

Poate că tema centrală a Bibliei este tensiunea dintre voința Lui Dumnezeu și cea a omului: între cum ar trebui să fie (poruncile lui Dumnezeu) și cum este de fapt (eșecul omului, de a răspunde adecvat așteptărilor divine). Drept rezultat, concepțiile teologice de bază, privind păcatul și credința, sfințenia și izbăvirea, judecata și pocăința sunt revăzute, dându-li-se noi semnificații.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

1.3 Alte texte antice

Biblia sau Tanakh este textul fundamental al poporului evreu. După distrugerea celui de-al doilea templu în anul 70 A.D. o altă tradiție literară evreiască însemnată a apărut. Mishnahul (redactat prin 200 A.D.) și Talmudul (aproximativ 500 A.D.) au format nucleul literaturii rabinice, comentând și clarificând legile biblice.

Însă, între perioada biblică și cea rabinică, au apărut și alte scrieri. Printre ele Apocrypha, Pseudepigrapha și manuscrisele de la Marea Moartă. Suprapunându-se cu unele din cărțile târzii ale Bibliei iudaice, aceste texte relatează viața de la sfârșitul perioadei celui de-al Doilea Templu. Deși nu au fost păstrate în cadrul curentului principal al canonului Bibliei iudaice, aceste texte constituie martori istorici importanți, legând perioada biblică de cea rabinică, furnizând informații despre fondarea creștinismului și ajutând la clarificarea procesului iudaic de canonizare biblică.

Apocrypha, care înseamnă "lucruri ascunse" în limba greacă, se referă la o serie de texte socotite canonice de către comunitatea evreiască egipteană, cu centrul în Alexandria, dar neincluse în canonul restrâns al comunității evreiești palestiniene care a devenit apoi Tanakh sau Biblia iudaică. Biserica timpurie a păstrat aceste texte atât în versiunea latină (Vulgata) cât și în cea greacă (Septuaginta) a Vechiului Testament, ele rămânând o parte a canonului pentru diverse ramuri ale creștinismului. Exemple ale acestor texte includ adăugiri ale cărților Estera și Daniel, Ben Sira și Proverbele lui Solomon și primele trei cărți ale Macabeilor.

Prima și cea de-a doua carte a Macabeilor relatează bătăliile duse de Iudah Macabeul și frații acestuia pentru eliberarea Iudeei de sub dominație străină. Cărturarii au încercat să explice de ce versiunea cea mai timpurie a unui text care menționează povestea Hanukkah nu a fost inclusă în canonul iudaic. Unii au sugerat că numai cărțile scrise în ebraică au fost luate în considerare spre a face parte din canon; cărțile Macabeilor fiind excluse deoarece au fost scrise în greacă. Alții au considerat că data relativă a revoltei Macabeilor nu ar fi permis includerea acestora în Biblia iudaică. Dar, ambele teorii sunt problematice, deoarece cartea lui Daniel, care face parte din Biblia iudaică, a fost scrisă parțial în arameică și provine din aceeași perioadă a revoltei Macabeilor.

Alți cărturari au considerat că excluderea cărții Macabeilor a fost o decizie a Fariseilor, care nu au dorit canonizarea unui text ce elogia casta preoților. O altă explicație, ar fi aceea că evreii aflați sub ocupație romană nu credeau că ar fi o mișcare abilă din punct de vedere politic, să promoveze un text care prevestea succesul unei revolte evreiești.

Aceste explicații diverse, privind excluderea cărților Macabeilor, reflectă în general poziția ezitantă a cărturarilor, referitor la întrebarea de ce unele texte au "intrat" în canonul Bibliei iudaice, iar altele nu. Aceste semne de întrebare sunt valabile nu numai pentru Apocrypha ci și pentru Pseudepigrapha și manuscrisele de la Marea Moartă.

Pseudepigrapha înseamnă "scrieri false" în limba greacă. Se referă la o colecție de texte a căror paternitate (nu) este atribuită unor personaje din Biblia iudaică. Asemănător cu Apocrypha, unele texte din cadrul Pseudepigrapha au o temă apocaliptică. Exemple notabile ale Pseuepigrapha includ Cartea Jubileelor și cartea lui Enoch.

Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite în secolul XX, sunt dovezile istorice cele mai remarcabile privind viața evreilor în timpul celui de-al Doilea Templu. Această colecție constă în peste 900 de documente și fragmente de documente găsite în peșterile din zona Qumran, Israel. Cărturarii cred că aceste manuscrise, care includ textele biblice, Apocrypha, Pseudepigrapha precum și texte nemaiîntâlnite decât la Qumran, au aparținut unei comunități sectante care a trăit în deșertul Iudeei.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA