Stephen Hawking și mintea lui Dumnezeu

Cartea lui Stephen Hawking "A Brief History of Time" a înregistrat vânzări record. O notă din culegerea sa ulterioară, "Black Holes and Baby Universes", dezvăluie că "A Brief History of Time" a rămas pe lista celor mai vândute cărți din The New York Times timp de 53 de săptămâni, că din februarie 1993 a fost pe lista celor mai vândute cărți din The Sunday Times timp de 205 săptămâni și că a fost deja tradusă în 33 de limbi. (p. 29). Tot în acea culegere, Hawking remarca într-o paranteză: "În faza de redactare am tăiat aproape complet ultima propoziție din carte... Dacă făceam asta, vânzările ar fi fost înjumătățite." Pentru a aprecia acea propoziție este necesar să fie citit întregul paragraf cu care se încheie cartea:

"Totuși, dacă descoperim într-adevăr o teorie completă, ea trebuie să poată fi înțeleasă în mare, cu timpul, în principiu de oricine, nu numai de câțiva oameni de știință. Atunci noi toți: filozofi, oameni de știință și oameni obișnuiți, ar trebui să putem lua parte la discutarea problemei: de ce existăm noi și universul. Dacă găsim răspuns la această întrebare, acesta ar reprezenta triumful final al rațiunii umane — pentru că atunci am cunoaște gândirea lui Dumnezeu." (pagina 193, în ediția în limba engleză)

De vreme ce cartea lui Hawking a ajuns extrem de populară, iar autorul consideră că aceasta se datorează în mare parte presupuselor implicații teologice ale cărții, acestea merită cu siguranță o examinare critică. Însă, faptul că a fost atât de aproape de șterge acea propoziție finală, sugerează că Hawking nu a fost foarte interesat de aceste posibile implicații. Cu certitudine, acesta nu reușește să facă distincțiile necesare pentru examinarea productivă a acestora.

De exemplu, dacă există un răspuns adevărat la întrebarea de ce există universul, acesta poate fi numai din cauză că, de fapt, universul a fost și/sau este cauzat ceva din afara sa. Chiar dacă acesta este cazul, aceasta nu înseamnă în mod imperios - așa cum se presupune prea ușor de multe ori - că o astfel de cauză trebuie să fie un Dumnezeu personal, capabil să aibă intenții în crearea și susținerea noastră și a universului pe care-l locuim.

Mulți dintre oamenii de știință din secolele anterioare - Michael Faraday, de exemplu - credeau că toate legile naturale, și nu numai cele fundamentale, furnizează o privire în gândirea lui Dumnezeu. Deoarece, aceste legi naturale erau și sunt, în viziunea acestora, principiile pe baza cărora Dumnezeu a proiectat și controlează universul Său.

Pentru aceștia, și probabil pentru majoritatea cititorilor lui Hawking, cuvântul "Dumnezeu" se referă la ipoteticul omnipotent, omniscient, imaterial și totuși personal Creator; tradiționalul Dumnezeu mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului. Această concepție a lui Dumnezeu trebuie să fie deosebită în mod clar de aceea a lui Einstein; care este într-un fel și cea a lui Hawking. Einstein a fost întrebat odată dacă crede în Dumnezeu. Acesta a replicat că el crede în Dumnezeul lui Spinoza. De vreme ce pentru Spinoza cuvintele "Dumnezeu" și "Natura" erau sinonime, Einstein a fost, în ochii iudaismului, creștinismului și islamului, în mod neechivoc un ateist. A fost în această înțelegere a lui Spinoza a cuvântului "Dumnezeu", protestul lui Einstein împotriva teoriei cuantice: "Dumnezeu nu joacă zaruri..." Într-o manieră similară trebuie interpretată declarația acestuia, inscripționată astăzi în Fine Hall din Universitatea Princeton: "Dumnezeu care creează, și este natura, este foarte dificil de înțeles, dar acesta nu este arbitrar sau răuvoitor."

I. A EXISTAT UN BIG BANG INIȚIAL?

Să presupunem acum că, făcând această deosebire, ne punem întrebarea dacă Hawking a oferit vreun motiv pentru a crede că universul a fost și/sau este cauzat pentru a exista, iar pentru a avea caracteristicile observabile astăzi a fost determinat de către un Dumnezeu, în înțelesul tradițional și popular dintre cele două înțelegeri. În pofida faptului că fraza de încheiere din prima sa carte pare să ofere răspunsul "de niciun fel". În 1981 a fost emisă pentru prima oară "posibilitatea ca spațiul-timpul să fie finit, dar fără să aibă graniță, lucru ce înseamnă că nu are nici început, nici un moment al Creației". Această posibilitate a ajuns să fie considerată o realitate de către Hawking; o realitate care are "implicații profunde pentru rolul lui Dumnezeu în problemele universului."(p. 158):

"Atâta timp cât universul a avut un început, putem presupune că a avut un creator. Dar, dacă universul este complet independent, neavând limită sau margine, el nu ar fi avut nici început nici sfârșit: el pur și simplu ar fi fost. Și atunci, la ce bun un creator?" (p. 156 - 157)

Sugestia reprezentată de acea întrebare retorică nu poate decât să fie pe placul celor lipsiți de credință. Totuși, oricât de atrăgătoare este acea concluzie, oricine care nu este un fizician teoretician este tentat să răspundă precum personajul unei piese de Broadway: "Dacă Big Bang-ul nu a fost începutul, totuși este satisfăcător până când va veni începutul." Se pare că însuși Hawking are măcar puțină simpatie pentru un astfel de răspuns. Deoarece acesta spune că: "Un univers în expansiune nu exclude posibilitatea unui creator, dar introduce limitări asupra momentului când el ar fi putut să facă aceasta!" (p. 10). La aceeași pagină Hawking menționează că:

"Observațiile lui Hubble sugerau că a existat un moment numit Big Bang, când universul era infinit de mic și infinit de dens. În aceste condiții, toate legile științei și, prin urmare, toată capacitatea de a preciza viitorul, nu funcționau. Dacă au existat evenimente înaintea acestui moment, atunci ele nu puteau afecta ceea ce se întâmplă în prezent. Existența lor poate fi ignorată deoarece nu ar avea consecințe observabile." (p. 10)

Prin urmare, consecința pare să fie aceea că, chiar dacă s-ar considera că universul așa cum îl știm a început cu Big Bang-ul, fizica trebuie să rămână în mod radical agnostică: este imposibil din punct de vedere al fizicii să se descopere dacă ceva anume a provocat acel Big Bang.

Scriind că "un univers în expansiune nu exclude posibilitatea unui creator, dar introduce limitări asupra momentului când el ar fi putut să facă aceasta!" (p. 10), Hawking se comportă ca și cum pentru el, sau poate că numai pentru cititorii săi, problema este nu să descopere dacă este suficient sau măcar există vreo dovadă clară pentru a crede în existența unui Creator, ci în schimb să găsească vreo utilizare cosmologică convenabilă pentru un Dumnezeu deja cunoscut sau despre care se crede că există și este activ. Așadar, odată ce Hawking este convins că, de vreme ce universul nu a avut un început, nu există vreun loc pentru Dumnezeu pentru a servi drept Primă Cauză "la început", acesta începe să caute altundeva o utilizare divină convenabilă.

Această deosebire între cele două concepții ale problemei este de o importanță crucială. Deoarece, numai în cazul în care o persoană crede că are suficiente motive explicite raționale care să justifice credința sa în existența și în activitățile unui Dumnezeu, devine rațional pentru aceasta să presupună că Dumnezeul său a cauzat universul să existe și să se producă Big Bang-ul. În absența unei astfel de credințe prealabile, fizicienii aleg să speculeze în privința naturii posibilei dar necunoscutei cauze a Big Bang-ului, fiind determinați să găsească o cauză, care ei și colegii lor au descoperit că funcționează în cadrul universului cunoscut. Doar în ultima instanță, le va intra în mințile lor imparțiale o astfel de idee, precum crearea unei Ființe omnipotente, omnisciente, imateriale și personale. Iar, chiar dacă ar lua în considerare o astfel de idee, vor ezita cu siguranță să adauge la aceasta ideea că Creatorul se comportă părtinitor cu creația sa, favorizând un anumit fel de comportament și pedepsind un altul.

Cu toate că are o mare importanță, acest ultim aspect este de multe ori trecut cu vederea. Motivul, în mod cert, este acela că toți cei care au încercat să găsească motive explicite pentru a crede în Dumnezeul mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului, ei înșiși au crescut în mijlocul celor pe care islamul îi cunoaște drept "popoarele Cărții". Bărbații și femeile crescuți în astfel de medii au fost, și majoritatea dintre noi încă suntem, înclinați, prin intermediul învățăturilor profetice ale generațiilor de părinți și pedagogi, de preoți și rabini, de imami și ayatolahi, să accepte, fără a pune întrebări, concepția unei cauze ipotetice și de susținere a universului, a unei Ființe omnipotente, omnisciente, imateriale și totuși personale, care este în același timp părtinitoare, aprobând și recompensând un anumit gen de comportament uman, în timp ce dezaprobă și pedepsește un altul. Însă, pentru cineva care a fost de prima dată deschis la ideea unui Creator omniscient și omnipotent, i se va părea în mod sigur evident faptul că tot ceea se întâmplă sau nu se întâmplă în cadrul unui univers creat trebuie să fie exact și numai ceea ce dorește Creatorul acestuia să aibă loc sau nu, va avea loc. [N.trad: Flew ignoră aici cu bună-știință liberul arbitru, insistând pe ideea perimată a determinismului.] Cu siguranță suntem cu toții membrii unui gen de creaturi care pot să facă alegeri între posibilele cursuri alternative ale unei acțiuni. Însă, un Creator ipotetic omnipotent și omniscient trebuie presupus - în absența unei revelații supranaturale contrare - a garanta faptul că suntem cu toții indivizi care alegem în mod liber să efectuăm toate alegerile pe care le facem, indiferent în ce sens dorește acel Creator ca aceste alegeri să fie făcute în mod liber.

În această perspectivă putem considera realizarea, atribuită în mod tradițional lui Moise, drept având o importanță cu adevărat istorică. Pentru că acesta a fost cel care se presupune că a produs Dumnezeul teismului mozaic, printr-o îmbinare extraordinară a unui zeu limitat, finit, tribal cu un Creator omniscient și omnipotent. Deși, extrem de bogat, acest lucru nu a fost cazul unui amestec teologic. Zeii tribali sunt devotați în mod natural valorilor și intereselor tribului. Acest lucru este, la urma urmei, scopul acestora. Însă, este la fel de natural să fie descris Creatorul drept o ființă aflată "dincolo de bine și rău."

II. AȘADAR, DE CE EXISTĂ UNIVERSUL?

Către sfârșitul cărții sale, "A Brief History of Time," Hawking transcende pentru o clipă agnosticismul auster, care ar părea că este atitudinea potrivită pentru fizicienii despre care nu se presupune că au fost învredniciți cu vreo revelație supranaturală. Deoarece, acesta emite posibilitatea ca într-o bună zi toată lumea să poată juca un rol "la discutarea problemei: de ce existăm noi și universul." (p. 193). Această posibilitate, crede acesta, va fi realizată "dacă descoperim într-adevăr o teorie completă, ea trebuie să poată fi înțeleasă în mare, cu timpul, în principiu de oricine" (p. 193). Însă, așa cum acesta a spus anterior:

"Chiar dacă există o singură teorie unificată posibilă, ea este doar un set de reguli și ecuații. Ce este ceea ce animă ecuațiile și le face să descrie universul? Abordarea obișnuită a științei construcției unui model matematic nu poate răspunde la întrebări de genul: de ce trebuie să existe un univers pe care să-l descrie modelul? De ce există universul? Teoria unificată este atât de restrictivă încât determină propria lui existență? Sau el a avut nevoie de un creator și dacă da, a avut acesta un efect asupra universului? Și cine l-a creat pe el?" (p. 192)

Putem afla mai multe despre gândirea lui Stephen Hawking, din cartea sa ulterioară, "Black Holes and Baby Universes". Acolo, în interviul acordat pentru Desert Island Discs, acesta spune că, după toată munca sa teoretică, "există încă întrebarea: de ce universul se deranjează să existe? Dacă vreți, puteți să-l definiți pe Dumnezeu ca fiind răspunsul la această întrebare" (p. 159).

Într-adevăr, puteți. Însă, este important să apreciați cât de puțin s-a realizat prin această manevră verbală. Hawking a precizat pur și simplu că cuvântul "Dumnezeu" este echivalent cu expresia "cauza existenței universului". Iar această manevră verbală nu face nimic pentru a stabili măcar că a existat o cauză a existenței universului, cu atât mai puțin ca această cauză a fost Dumnezeul mozaic al iudaismului, creștinismului și islamului.

Poate fi edificator aici de amintit un fragment din cartea "Dialoguri asupra religiei naturale" de David Hume. Deoarece în partea I a acelor Dialoguri, Philo, care de obicei este considerat drept purtătorul de cuvânt al lui Hume însuși, sugerează că:

"Atunci când oameni raționali tratează aceste subiecte, întrebarea nu poate privi niciodată ființa, ci numai natura Divinității. Prima...este incontestabilă și axiomatică. Nimic nu există fără o cauză; iar cauza inițială a universului (oricare ar fi) o numim Dumnezeu." (subliniază inițială)

Philo face astfel aceeași sugestie ca Hawking: cuvântul "Dumnezeu" este definit ca referindu-se la cauza prezumtivă a existenței universului. Definind cuvântul "Dumnezeu" în acest sens neutru, Philo ar fi trebuit să accepte că acest Dumnezeu ar avea, de asemenea, nevoie de o cauză a existenței sale, iar acea cauză ar trebuie, de asemenea, să aibă o cauză a existenței sale; și așa la infinit. Însă, dacă oamenii cred fie că universul a avut un început și că Dumnezeul iudaismului, creștinismului și islamului a fost Prima Cauză, fie că universul nu a avut un început și că Dumnezeu a fost, este și va fi Prima Cauză a existenței acestuia, atunci aceștia ar trebui să respingă întrebarea "Cine sau ce l-a făcut sau produs pe Dumnezeu?" ca fiind necuprinzătoare și inutilă. Deoarece Dumnezeul lor este prin definiție Prima Cauză neprovocată a tuturor lucrurilor; o Ființă necreată, eternă și fără început.

Într-o conferință ținută în anul 1987, și publicată drept capitolul 9 din "Black Holes and Baby Universes," Hawking spunea că "știința...nu poate răspunde la întrebarea de ce universul există," și se confesa că "nu știu răspunsul la asta" (p. 90). Dar, dacă universul nu a avut început, de ce trebuie să presupunem că trebuie să fi existat o cauză a existenței acestuia, chiar dacă nici Hawking nici altcineva nu știe care a fost aceasta? Hawking însuși, așa cum am văzut, a argumentat în "A Brief History of Time" că, "dacă universul este complet independent, neavând limită sau margine, el nu ar fi avut nici început nici sfârșit: el pur și simplu ar fi fost. Și atunci, la ce bun un creator?" (p. 157). Dar la ce bun atunci orice alt gen de cauză? De ce nu putem pur și simplu accepta existența universului, așa cum pur și simplu teiștii acceptă existența Dumnezeului lor, ca fiind până la urmă un fenomen neexplicat și inexplicabil? [N.trad.: Aici Flew aberează. Universul a apărut din neant și fără cauză?! Asta nu este știință, ci se numește fanatism.]

Este important aici să recunoaștem că orice sistem explicativ poate esențialmente să se sfârșească cu ceva care nu este, iar unele lucruri nu sunt, explicabil. Să presupunem, de exemplu, că observăm și suntem nedumeriți de faptul că noua noastră vopsea albă de deasupra aragazului a devenit foarte repede închisă la culoare. Prima etapă este aceea de a descoperi că asta se întâmplă întotdeauna, cu acest gen de aragaz și cu acest gen de vopsea. Ducând chestiunea către a doua etapă, învățăm că acest fenomen este explicat de anumite regularități ale combinațiilor chimice: sulful din fumul aragazului formează un compus cu ceva din vopsea, iar asta îi schimbă acesteia culoarea. Mergând mai departe, vom afla că murdăria din bucătăria noastră este una dintre numeroasele consecințe ale adevărului privind teoria atomo-moleculară a structurii materiei. Și așa mai departe. În fiecare etapă, explicația este și trebuie să fie definită în termeni care, cel puțin în respectiva etapă, sunt sau au fost acceptați drept fenomene inexplicabile ale faptului că pur și simplu așa stau lucrurile.[N.trad.: Raționament pueril. Trebuie să acceptăm că sursa inițială a universului este ce? Magia?]

Prin urmare, concluzia este aceea că până și numai dacă găsește suficiente dovezi explicabile pentru a justifica faptul că el consideră că universul este creat și menținut de către o Ființă personală, Hawking trebuie să adopte poziția pe care Hume, din respect pentru Pierre Bayle, nu a numit-o ateism stratonian, ci stratonician. Această poziție este numită astfel după Strato din Lampsacus, care a fost următorul director după Aristotel al Lyceum. Afirmația lui Strato a fost aceea că existența universului și existența a orice ar putea fi descoperite ca fiind legile sale fundamentale pur și simplu trebuie acceptate ca atare, fără ca alte explicații să fie necesare sau posibile. [N.trad.: Cu alte cuvinte, Flew, spune crede și nu cerceta. Amuzant!]

Antony Flew - 1996

N.trad.: Ceea ce este interesant este că, atât Hawking, cât și Flew, s-au răzgândit ulterior. Flew a ajuns să accepte faptul că universul este creat, de ceva sau cineva, iar Hawking l-a exclus pe Dumnezeu din ecuația originii universului. Voi aborda aceste aspecte într-o postare viitoare.

2.5.1 Șema

Ce înseamnă cuvintele?

Înțelesul precis al Șema este nesigur. Cele patru cuvinte ebraice "YHVH eloheinu YHVH ehad" (יְהוָה אֱלֹהֵינוּ יְהוָה אֶחָד) înseamnă ad-litteram "YHVH Dumnezeul nostru YHVH unul." De vreme ce ebraica nu are un verb la timpul prezent care să însemne "este" pentru a lega subiectul de predicat, legătura trebuie făcută de ascultător sau cititor. Unde trebuie făcut asta depinde de context și este uneori o chestiune incertă. Gramatical, "YHVH Dumnezeul nostru YHVH unul" poate fi interpretat în mai multe feluri, precum (1) "YHVH este Dumnezeul nostru, YHVH singur"; (2) "YHVH Dumnezeul nostru, YHVH este unul"; (3) "YHVH Dumnezeul nostru este unul YHVH."

(1) YHVH este Dumnezeul nostru, YHVH singur

Prima posibilitate este bazată pe interpretarea comentatorilor medievali Ibn Ezra și Rashbam. O problemă cu această interpretare este aceea că în ebraică cuvântul "singur" este exprimat de obicei prin "levad", ca în "Tu singur [levadekha] ești Dumnezeul tuturor regatelor pământului" (2 Regi 19:15, 19; și Psalmi 86:10) [2 Regi corespunde Cărții a patra a Regilor în traducerile ortodoxe]. Au fost descoperite câteva pasaje în care cuvântul "ehad" pare să aibă această semnificație, dar folosirea în acest sens este în cel mai bun caz rară.

Există și o problemă sintactică în această interpretare: tălmăcește cuvintele "YHVH Dumnezeul nostru" (YHVH eloheinu) ca un subiect și un predicat, însemnând "YHVH este Dumnezeul nostru." Cu toate că această întrebuințare este posibilă din punct de vedere gramatical (vezi 2 Cronici 13:10), este rară în Biblie și absolut anormală în Deuteronomul, unde YHVH eloheinu apare de mai mult de douăzeci de ori, complet ca o sintagmă fixă, însemnând "YHVH Dumnezeul nostru." Totuși, această interpretare pare să fie presupusă de Zahariah 14 [Zahariah 14:9 spune că: "Şi va fi Domnul Împărat peste tot pământul; în vremea aceea va fi Domnul unul singur şi tot aşa şi numele Său unul singur."]. Însă, aceasta reprezintă singura interpretare cu acest sens din vremurile biblice.

(2)YHVH Dumnezeul nostru, YHVH este unul

Vechea și familiara traducere "YHVH Dumnezeul nostru, YHVH este unul" (2) face ca versetul să fie o declarație despre natura lui Dumnezeu însuși, și anume că acesta este unul. Aceasta ar putea însemna că El este unic (incomparabil) sau că El este indivizibil, că nu constă din mai multe zeități (ultima idee este de asemenea exprimată de traducerea 3). Totuși, această traducere este problematică, deoarece îl face pe al doilea YHVH să fie superfluu; "YHVH Dumnezeul nostru este unul" ar fi fost suficient.

(3) YHVH Dumnezeul nostru este unul YHVH

A treia posibilitate, "YHVH Dumnezeul nostru este unul YHVH" - și nu mai mulți YHVH - nu este atât de redundantă pe cât pare să fie. Păgânii se refereau la unele zeități pe numele lor și după locul de venerare, precum "Iștar din Arbela," iar în unele scrieri numele unui zeu apare de mai multe ori, urmat de fiecare dată de un loc diferit. De exemplu, un tratat egipteano-hitit invoca atât pe "Ra stăpânul cerului", cât și pe "Ra orașul din Arinna"; similar, îl invoca pe "Seth stăpânul cerului," "Seth din Hatti," și alți Seth ai altor zece orașe.

Acest mod de exprimare, bazat pe numeroasele sanctuare ale unei zeități, era utilizat și de către unii israeliți. În unele inscripții ebraice din secolul al XIX-lea Î.Hr. descoperite în peninsula Sinai, una îl menționează pe "YHVH din Samaria", iar altele două îl menționează pe "YHVH din Teman." Unii cercetători consideră că acest mod de exprimare ar sugera că existau mai multe zeități cu același nume - mai mulți de Ra, Seth sau YHVH - și că un astfel de pericol se dezvolta în Israel. Aceștia cred faptul că Șema însemna "YHVH Dumnezeul nostru este unul YHVH," nu mai mulți de YHVH, și că a fost intenționată să contracareze acest tip de dezintegrare a lui YHVH în mai multe zeități.

Cu toate acestea, nu există alte dovezi că un astfel de pericol era pe cale să se nască în Israel și nu cunoaștem nici dacă non-israeliții puteau trage o astfel de concluzie. Ra era soarele, iar egiptenii nu puteau crede că existau doi sori. O inscripție egipteană, descriind ofrandele aduse lui Amon-Ra, îi menționează numele acestuia de câteva zeci de ori, de fiecare dată urmat de unul dintre epitetele sale, inclusiv manifestări locale (precum "Amon-Ra în Teba, Amon-Ra în Heliopolis"), dar include o exprimare care recunoaște că toate acestea se referă la o singură zeitate (de exemplu, "Amon-Ra în toate locurile în care dorește să fie...Amon‑Ra în templele sale funerare...Amon‑Ra în toate numele sale").

Deși, este posibil ca recunoașterea unității din spatele tuturor acestor nume să fi fost limitată la elita intelectuală a societății, iar oamenii de rând să fi crezut că acestea sunt zeități diferite, nu există vreo dovadă a acestui fapt. Mai mult, un astfel de pericol pare străin în contextul capitolului 6 din Deuteronomul, care este preocupat de relația Israelului cu Dumnezeu, nu cu natura Sa. Pe baza dovezilor existente la această dată, traducerea (1) pare să fie cea mai probabilă, dar nu este certă.

Șema în liturghia evreiască

Instrucțiunea din capitolul 6:7, repetată în capitolul 11:18‑19, să "vorbești de ele [cuvintele acestea] ...când te culci şi când te scoli" a fost înțeleasă în exegeza halahăi evreiești (legea evreiască) ca însemnând recitarea acestor cuvinte la orele când oamenii se culcă și când se trezesc dimineața. "Cuvintele acestea" au fost identificate ca fiind cele din capitolele 6:4‑9 și 11:13‑21, paragrafele în care aceste instrucțiuni se găsesc. Îndrumarea a fost îndeplinită prin recitarea acestor două paragrafe, urmate de Numerii 15:37‑41, ca parte a rugăciunilor de dimineață și seară. Acestea se numesc Keri'at Șema ("recitarea Șema"), după primul cuvânt din versetul 4. Obiceiul, cunoscut încă din perioada târzie a celui de-al doilea Templu, este practicat și astăzi.

În cadrul liturghiei, cele trei paragrafe biblice sunt precedate de binecuvântări, lăudându-L pe Dumnezeu pentru crearea luminii și întunericului și aducerea zilelor și nopților, și pentru iubirea față de Israel, precum și pentru că i-a oferit acestuia Torah. Acestea sunt urmate de binecuvântări, lăudându-L pe Dumnezeu pentru izbăvirea și protejarea Israelului.

În gândirea rabinică, primul paragraf funcționează ca o declarație de loialitate față de Dumnezeu - cum spuneau rabinii: "acceptând autoritatea domniei lui Dumnezeu" (Mișnah Berakhot 2:2). În contextul liturghiei, acest lucru este exprimat prin adăugarea, după versetul 4, a exclamației "Binecuvântat fie gloriosul nume al domniei Sale pe vecie!" Al doilea paragraf este privit drept "acceptarea datoriei îndeplinirii poruncilor" (Mișnah Berakhot 2:2).

Șema ca o declarație de loialitate

Binecuvântarea care urmează celui de-al treilea paragraf începe cu declarația "Adevărat, ferm, stabilit, obligatoriu, adecvat, trainic, mulțumitor, favorit, minunat, plăcut, onorat, respectabil, nimerit, acceptat, bun și întemeiat este acest cuvânt" (adică, această îndatorire pe care tocmai am recitat-o). Multe dintre adjectivele din această declarație sunt termeni legali utilizați la validarea unor înțelegeri legale. Acestea oferă recitării Șema forța unui jurământ, însemnând că "afirmăm în mod solemn că îndatorirea pe care tocmai am recitat-o este întemeiată și obligatorie nouă sub toate aspectele". Acest lucru face din Șema o afirmație zilnică de loialitate față de Dumnezeu și de obligațiile legământului pe care declarația le atrage după sine.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.5 DEUTERONOMUL

Numele Deuteronomului

Deuteronomul are două nume în ebraică: Sefer ha'Devarim (סֵפֶר הַדְּבָרִים), prescurtarea de la (Sefer) ve'eleh ha'Devarim, "(Cartea) 'Acestea sunt cuvintele,'" luată după fraza de început; și Mișneh Torah, "Repetarea Torah" (sursa pentru cuvântul Deuteronomul - deuteronomion (Δευτερονόμιον), a doua lege, traducerea eronată a "mișneh ha-torah ha-zot" - o copie a acestei legi), luată de la capitolul 17, versetul 18. Deuteronomul constă din cinci discursuri și poeme retrospective, pe care Moise le adresează Israelului în Moab, la scurt timp înaintea morții sale (1:6‑4:43, 4:44‑28:69, 29‑30, 32, 33), plus două narațiuni despre faptele sale de pe urmă (Capitolele 31, 34). Esența cărții o constituie cel de-al doilea discurs, în care Moise comunică legile pe care poporul l-a autorizat să le primească de la Dumnezeu pe Muntele Sinai, cu 40 de ani mai devreme.

Loialitate exclusivă față de Dumnezeu

Câteva teme din Deuteronomul se evidențiază. Dintre cărțile Torah, aceasta este cea mai energică și neechivocă susținătoare a monoteismului și a loialității înflăcărate și exclusive pe care Israelul o datorează lui Dumnezeu (4:32‑40, 6:4‑5). Subliniază dragostea, dreptatea și transcendența lui Dumnezeu.

Această carte accentuează legământul dintre Dumnezeu și Israel, rezumat în capitolul 26:16‑19. Stabilit cu patriarhii, afirmat la Sinai și în Moab, aceasta va fi reafirmat imediat ce Israelul intră în Țara Promisă (4:31, 5:2, 28:69, 27).

Viața în Țara Israelului

Deuteronomul privește către viața în țara Israelului, unde o societate care urmărește dreptatea și virtutea, trăind în armonie cu Dumnezeu și bucurându-se de darurile Sale, poate fi întemeiată (4:5‑8, 7:12‑13). Promiterea acestui pământ este condiționată (11:8‑9, 21); bunăstarea Israelului depinde de menținerea unei societăți guvernate conform legilor sociale și religioase stabilite de Dumnezeu. Aceste legi reprezintă darul divin către Israel, incomparabile prin dreptatea și abilitatea lor de a asigura apropierea de Dumnezeu (4:5‑8). Umanitarismul din Torah este cel mai bine reliefat prin grija Deuteronomului față de bunăstarea celor săraci și dezavantajați.

Venerare centralizată

Deuteronomul proclamă regula unică precum sacrificiul poate avea loc numai în capitala religioasă, într-un singur sanctuar (capitolul 12). Scopul acestuia este de a spiritualiza religia, prin eliberarea acesteia de dependența excesivă de sacrificii și preoțime. Îndeamnă în schimb la studierea legilor lui Dumnezeu și efectuarea de ritualuri care învață dragostea respectuoasă față de El. Aceste învățături, probabil au așezat fundația pentru venerarea non-sacrificială în cadrul sinagogilor.

Apelul Deuteronomului la înțelepciune

Deuteronomul are o orientare intelectuală puternică. Le cere tuturor israeliților să studieze legile lui Dumnezeu. Stilul acestuia este didactic și oratoric, explicând înțelesurile evenimentelor și scopul legilor, pentru a câștiga consimțământul benevol al Israelului.

Deuteronomul și iudaismul

Deuteronomul a influențat puternic tradiția iudaică ulterioară. Centrul venerării iudaice este constituit de recitarea Șema (6:4) și de citirea în public a Torei (stabilit în 31: 11). De asemenea, pe scrierile din Deuteronomul se bazează și obligația de a-i mulțumi lui Dumnezeu după mese (Birkat haMazon, 8: 10), Kiddush [o rugăciune de sfințire] în ziua de Șabbat (5:12), atașarea mezuzot (mezuzah sg. - o bucată de pergament inscripționată cu versete din Torah) pe tocurile ușilor, purtarea tefillin-ului (talisman) (6:8‑9, 11:18, 20) și tzitzit (ciucuri) (22:12), precum și caritatea față de săraci (15:8).

Deuteronomul constituie sursa conceptului care afirmă că viața religioasă trebuie să fie bazată pe cartea sacră și pe studierea acesteia. Fiind cartea biblică care se ocupă în modul cel mai explicit cu credințele și comportamentele, Deuteronomul joacă un rol important în cadrul teologiei iudaice. În introducerea teologico-etică a compendiului său privind legea iudaică, Mișhneh Torah, Maimonides citează Deuteronomul mai mult decât orice altă carte, începând cu porunca de a crede în Dumnezeu și numai în El.

Efectul Deuteronomului asupra vieții evreilor nu poate fi exagerat. Nicio idee nu a modelat istoria evreilor mai mult decât monoteismul, pe care această carte îl afirmă cu atâta înflăcărare.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.4.5 Balaam și Balak

Balaam (בִּלְעָם - Valaam, Bil'am), fiul lui Beor, a fost un proroc din Aram, faimos pe plan internațional pentru eficacitatea binecuvântărilor și blestemelor sale. Balak, regele Moabului, temându-se de israeliții invadatori, care îi depășeau numeric pe moabiți, l-a chemat pe Balaam să vină și să blesteme poporul lui Israel. Dumnezeu i-a spus lui Balaam, într-o viziune, că nu trebuie să meargă cu emisarii lui Balak; totuși, după insistențele din partea emisarilor, Dumnezeu i-a permis să meargă cu aceștia.

Balaam și-a pregătit măgărița și a plecat cu emisarii. Un înger, trimis de Dumnezeu, a stat la marginea drumului cu sabia scoasă. Măgărița a văzut îngerul și s-a întors din drum, refuzând să continue în acea direcție, chiar după ce Balaam a lovit-o cu toiagul său. Măgărița, primind de la Dumnezeu darul vorbirii, s-a plâns lui Balaam cu privire la purtarea acestuia față de ea.

Ochii lui Balaam s-au deschis și acesta a văzut îngerul, care i-a spus că poate să meargă mai departe cu emisarii, dar îi este permis să spună numai ceea ce îngerul îi va transmite să spună.

Balak, regele Moabului, a ieșit în întâmpinarea lui Balaam și i-a reproșat acestuia faptul că a șovăit atunci când a fost chemat. Balaam i-a răspuns că poate rosti doar cuvintele pe care Dumnezeu i le va pune în gură.

În ziua următoare, Balak a mers cu Balaam pe un munte înalt, de unde puteau vedea tabăra poporului lui Israel. Balaam a poruncit să fie construite șapte altare, iar un taur și un berbec au fost sacrificați pe fiecare dintre acestea.

Apoi a venit momentul în care Balak se aștepta ca Balaam să blesteme Israelul. Spre marea sa surprindere, Balaam a rostit binecuvântări pentru Israel, în loc de blesteme. Același lucru s-a întâmplat de alte două ori: o dată pe vârful Pisgah, iar în cealaltă ocazie pe vârful Peor.

Balak, mânios și dezamăgit, i-a spus lui Balaam să se întoarcă înapoi în țara sa. Ultimele cuvinte ale lui Balaam către Balak au fost o profeție, care enunța că Israelul va triumfa într-o zi asupra Moabului.

Balaam, în loc să se întoarcă în țara sa, a rămas în regiune și s-a alăturat midianiților. Aceasta a sugerat că singura cale de a înfrânge Israelul, este aceea de a-i încuraja pe aceștia să fie imorali și promiscui. Balaam a fost ucis într-o bătălie, în care israeliții i-au înfrânt pe midianiți.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.4.4 Juninca roșie

Juninca roșie (פרה אדומה‎ - parah adumah, în ebraică) a fost o vacă a cărei cenușă a fost utilizată în ritualurile de purificare pentru o persoană care fusese contaminată, după ce a intrat în contact cu un cadavru.

Procedura

Așa cum este descris în cartea Numerii (19:1-22), vaca a trebuit să fie ucisă în afara taberei israelite, iar cu sângele acesteia a fost stropită partea din față a Qṓḏeš HaqQŏḏāšîm din Tabernacul (sanctuarul interior din acesta). Vaca a fost apoi incinerată, alături de lemn de cedru, isop și ață de lână roșie. Cenușa a fost apoi amestecată într-un vas cu apă de izvor.

Persoana contaminată era stropită cu apa respectivă în a treia și a șaptea zi de la contaminare, fiindu-i apoi permis să intre în sanctuar. Acest ritual era continuat în Templu.

Talmudul afirmă că juninca roșie era o raritate, de vreme ce trebuia să fie complet roșie. Însă, Jacob Milgrom a sugerat ideea că adumah, tradus drept "roșu" înseamnă de fapt "cafeniu", iar caracterul excepțional al vacii consta în faptul că trebuia să fie complet cafenie, fără pete albe sau negre.

Există unele dovezi că cenușa unei parah adumah a fost păstrată câteva secole după distrugerea Templului. Această cenușă nu mai există și de atunci, potrivit lui Maimonides, locul Templului beneficiază în continuare de sanctitatea sa, și de vreme ce toată lumea a intrat în contact cu un cadavru sau cu cineva care a făcut asta, evreii ortodocși, din zilele noastre, nu intră pe amplasamentul Templului, existând un avertisment la intrarea în această zonă, pentru a-i avertiza.

Profanarea purului

Marele paradox al întregului ritual constă în faptul că preoții care efectuau purificarea deveneau ei înșiși contaminați. Acest mister, faptul că parah adumah îi purifica pe cei pângăriți și totuși profana purul constituia, pentru rabini, exemplul suprem al profunzimii în legătură cu unele porunci divine, pe care credincioșii trebuiau să le accepte fără să manifeste vreo îndoială.

Chiar și înțeleptul rege Solomon, spun rabinii, a fost incapabil să explice ritualul. Se pare că Rabban Johanan ben Zakkai ar fi afirmat, atunci când un păgân i-a acuzat pe evrei că practica vrăjitoria prin respectarea acestui ritual, faptul că:

"Cadavrul nu are puterea în sine de a contamina, nici amestecul de cenușă și apă nu are puterea în sine de a purifica. Este o poruncă a Celui Divin, fie El binecuvântat, care a declarat: Am stabilit asta ca o lege, am emis asta ca o poruncă pe care nu trebuie s-o puneți la îndoială."

Cu toate acestea, numeroase generații de preoți au adăugat o serie de concepții legate de acest ritual de purificare. Shlomo Yitzhaki (Rashi) îl citează pe Rabbi Moise Predicatorul, care asocia parah adumah cu vițelul de aur. Dacă Israelul nu ar fi venerat vițelul de aur, poporul ar fi fost imun la moarte. Atunci când o persoană este contaminată de un cadavru, o vacă de culoare aurie constituie un mijloc de purificare.

Predicatorii moderni au folosit paradoxul, prin care cei implicați în purificare devin la rândul lor contaminați, pentru a sublinia faptul că, deseori, cei care lucrează pentru o cauză nobilă, justifică până și metode josnice pentru a-și atinge scopul și devin pângăriți spiritual în cadrul procesului.

Fragmentul din Torah referitor la parah adumah este citit în ziua de Sabat, înaintea lunii Nisan, ca un memento al epocii Templului, când această porțiune era citită pentru a-i avertiza pe cei contaminați să se purifice, pentru a fi pregătiți pentru jertfirea mielului de Paște.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.4.3 Dathan

Dathan (דתן) și Abiram (אֲבִירָם), fiii lui Eliab din tribul lui Reuben, au fost doi dintre liderii rebeliunii lui Korah împotriva lui Moise. Fratele acestora, Nemuel, nu a participat la revoltă.

Korah, Dathan, Abiram și On, fiul lui Peleth, în fruntea a 250 de bărbați renumiți, i-au acuzat pe Moise și Aaron că se consideră deasupra restului poporului. Moise s-a aruncat la pământ și le-a spus rebelilor (Numerii 16:5–7):

"Mâine va arăta Domnul cine este al Lui și cine este sfânt, ca să și-L apropie; și pe cine va alege El, pe acela îl va și apropia la Sine. Iată ce să faceți: Core și toți părtașii tăi să vă luați cădelnițe. Şi mâine să puneți în acestea foc și să turnați în ele tămâie înaintea Domnului, și pe cine va alege Domnul, acela va fi sfânt. Destul, fiii lui Levi!"

Moise a continuat (Numerii 16:8–11): "Ascultați, fii ai lui Levi: Oare e puțin lucru pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a osebit de obștea lui Israel și v-a apropiat la Sine ca să faceți slujbe la cortul Domnului și să stați înaintea obștii Domnului, slujind pentru ea? El te-a apropiat pe tine și cu tine pe toți frații tăi, fiii lui Levi. Alergați acum și după preoție? Așadar tu și toată obștea ta, v-ați adunat împotriva Domnului. Ce este Aaron, de cârtiți împotriva lui?"

Moise i-a chemat pe Dathan și Abiram la discuții, dar aceștia au refuzat, spunând: "Nu mergem! Oare puțin lucru e că ne-ai scos din țara unde curge miere și lapte și ne-ai adus să ne pierzi în pustie? Vrei să și domnești peste noi? Dusu-ne-ai tu oare în țara unde curge lapte și miere și datu-ne-ai tu oare în stăpânire ţarinile și viile ei? Vrei să scoți ochii oamenilor acestora? Nu mergem!" (Numerii 16:12–14)

Moise s-a înfuriat și i-a spus lui Dumnezeu: "Să nu-ți întorci ochii Tăi la prinosul lor. Eu nici unuia dintre ei nu i-am luat asinul și rău n-am făcut nici unuia dintre ei." (Numerii 16:15)

În ziua următoare, rebelii, cu cădelnițele în mâini, au stat în fața intrării Tabernaculului cu Moise și Aaron, înconjurați de popor. Prezența lui Dumnezeu s-a manifestat în fața întregii adunări, iar Dumnezeu le-a spus lui Moise și Aaron (Numerii 16:21), "Osebiți-vă de obștea aceasta și-i voi pierde într-o clipă."

Moise și Aaron s-au aruncat cu fața la pământ și au spus (Numerii 16:22): "Doamne, Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, un om a greșit și Tu Te mânii pe toată obștea?"

Dumnezeu le-a răspuns: "Spune obștii: Feriți-vă în toate părțile de locuința lui Core, a lui Datan și a lui Abiron." (Numerii 16:24)

Moise s-a ridicat și a mers către corturile lui Dathan și Abiram, urmat de liderii poporului. Le-a cerut oamenilor să stea departe de corturile rebelilor, pentru a nu fi și aceștia distruși. Dathan și Abiram au ieșit și au stat în fața intrării în corturile lor, alături de soțiile și copiii lor.

Moise a spus atunci: "Că Domnul m-a trimis să fac toate lucrurile acestea și că nu le fac eu de la mine, veți cunoaște din aceea: De vor muri aceștia, cum mor toți oamenii, și de-i va ajunge aceeași pedeapsă, care ajunge pe toți oamenii, - atunci nu m-a trimis Domnul. Iar dacă Domnul va face lucru neobișnuit, de-și va deschide pământul gura sa și-i va înghiți pe ei și casele lor și corturile lor și tot ce au ei, și dacă ei vor fi duși de vii în locuința morților, atunci să știți că oamenii aceștia au disprețuit pe Domnul." (Numerii 16:28–30)."

Imediat ce a terminat de vorbit, pământul s-a deschis, iar Korah, Dathan, Abiram și adepții acestora, împreună cu corturile și posesiunile lor, au căzut înăuntru. Pământul s-a închis în urma lor, toți aceștia murind. Preotul Eleazar a luat cădelnițele rebelilor și a făcut din ele foi de aramă, cu care a acoperit altarul, pentru a le aminti oamenilor că numai descendenților lui Aaron le este permis să aducă tămâiere înaintea lui Dumnezeu.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.4.2 Korah : Rebeliune și pedeapsă divină

Numerii 16:1 - 17:15: Două rebeliuni intercorelate *

Comentatorii Bibliei atribuie dificultățile din această secțiune asocierii a două tradiții. De vreme ce o separare clară nu este posibilă, se pare că a existat o rebeliune a lui Korah (קֹרַח - Qorah, Core), direcționată împotriva lui Aaron și a privilegiilor leviților și o revoltă anti-Moise, condusă de către Dathan și Abiram. Paternitatea primei este atribuită sursei preoțești P, iar a celei de-a doua, sursei J/E (Yahwist/Elohist). [Vezi sursele biblice: Yahwistă; Elohistă; Preoțească și Deuteronomică]

Prima poveste relatează despre cum Korah și alți 250 de bărbați se plâng cu privire la statutul religios special al leviților. A existat o întrecere legată de cădelnițe; oamenii lui Korah vin la Cortul Adunării și sunt mistuiți de foc; cădelnițele le sunt luate, distruse și refăcute în mod simbolic. Cei 14.000 de oameni care sprijiniseră rebeliunea sau care erau nemulțumiți de pedepsirea lui Korah sunt uciși de o molimă. Povestea pare să reflecte o luptă pentru privilegiile preoțimii. Odinioară (lucru atestat de Psalmi), mulți dintre oamenii lui Korah fuseseră preoți și cântăreți, dar după o luptă pentru putere fuseseră reduși la stadiul de paznici.

A doua tradiție povestește rebeliunea lui Dathan și Abiram, alături de membrii tribului lui Reuben, împotriva autorității civile a lui Moise. Aceștia refuză o confruntare cu Moise. Moise apelează la comunitate, care-l susține și se retrage din preajma rebelilor, care sunt înghițiți de pământ. Aceasta poveste ar putea reprezenta amintirea unei lupte inter-tribale. Inițial, tribul lui Reuben a fost foarte important, dar în timp a fost îndepărtat din poziția sa dominantă. Acest fapt este reflectat, de asemenea, în povestea lui Iacov, unde primul născut Reuben este nesocotit în favoarea altora.

Soluții rabinice

Rabinii au încercat într-o manieră ingenioasă să armonizeze diversele probleme și discrepanțele aparente care se nasc din împletirea celor două tradiții. Discuțiile talmudice dezvăluie dimensiunea speculațiilor acestora asupra chestiunii. De exemplu, de vreme ce versetele 31-32 vorbesc despre faptul că pământul i-a înghițit pe oamenii lui Korah, dar nu-l menționează pe Korah însuși, unii au spus că pământul a înghițit cortul lui Korah, dar acesta nu se găsea înăuntru; alții considera că acesta a fost mistuit de foc și că cenușa sa a fost înghițită de pământ; sau că acesta a murit ulterior, în timpul molimei (vezi Sanhedrin 110a).

Pedepsirea

Au existat numeroase rebeliuni în deșert, iar acestea au fost îndreptate împotriva fie a lui Dumnezeu fie a emisarilor acestuia. În fiecare caz, s-a consemnat faptul că rebelii au murit în urma unor molime, în foc sau în luptă. Numai de două ori, când poziția lui Moise a fost atacată în mod dur, a existat o pedeapsă neobișnuită: prin despicarea pământului, ca în această poveste, și prin lepră, când Miriam și Aaron și-au contestat fratele (Numeri 12). În revolta oamenilor împotriva lui Dumnezeu, consecințele nu se găsesc în afara sferei umane, dar în provocările la adresa lui Moise pedepsele sunt supranaturale.

Intenția acestei tradiții biblice este clară: de a sublinia în cei mai puternici termeni supremația politică și spirituală a preoților și a succesorilor acestora, arătându-se fără echivoc că au aprobarea divină. O revoltă împotriva acestora și a lui Moise era de fapt o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Cei care protestau erau, în consecință, expuși mâniei divine.

Dumnezeu se putea apăra singur, ca să spun așa, și astfel nu avea nevoie decât de forma obișnuită de pedepsire; însă, atunci când autoritatea Sa era provocată în mod indirect și ceva mai subtil, prin subminarea reprezentanților Săi umani, pedeapsa lua forme neobișnuite și memorabile. "Și şi-a deschis pământul gura sa" este o imagine intensă, care amintește de Geneza 4:11, care descrie, de asemenea, pământul ca fiind un participant activ în poveste, grăbind condamnații către domiciliul lor din lumea subpământeană. Caracteristic pentru Numerii, această poveste este urmată în capitolele 17 și 18 de către legislație care stabilește care vor fi de acum încolo îndatoririle preoților și ale leviților.

Viziunea rabinică asupra pedepsirii lui Korah

În decursul timpului, povestea lui Korah a căpătat o mare importanță. Rabinii din vremurile mișnaice și talmudice s-au considerat drept descendenții spirituali direcți ai lui Moise, interpretând pedepsirea lui Korah ca pe un avertisment la adresa contemporanilor lor, care contestau sanctitatea divină a învățăturilor rabinice.

Cu toate acestea, de vreme ce o repetare a miracolelor biblice nu putea fi luată în calcul, rabinii și-au amenințat contestatarii cu damnarea eternă - de exemplu, atunci când aceștia au declarat că aceia care nu cred în înviere nu vor ajunge în lumea care va veni. În această lumină, trebuie să considerăm aserțiunea lui Rabbi Akiba, precum Korah nu a fost numai pedepsit în deșert, ci a fost și exclus din grațiile divine pentru eternitate (Sanhedrin 109b).

Aceasta este și însemnătatea tradiției rabinice, precum Korah s-a contrazis cu Moise asupra ciucurilor rituali (tzitzit) și a altor probleme halahice, atacând sensul și logica Torah, ridicându-se nu numai împotriva lui Moise, ci însuși a lui Dumnezeu (Numeri Rabbah 18:3). Dumnezeu l-a sprijinit pe liderul Său ales, iar în secolele care vor urma, Dumnezeu îi va sprijini pe liderii care-i vor urma lui Moise și vor predica în numele Său.

Argumentul lui Korah

Rebeliunea lui Korah (luând poveștile intercorelate drept un întreg) a fost îndreptată împotriva primatului lui Moise. În mod superficial, această acțiune pare să fie tentativa obișnuită a cuiva de a prelua puterea, îndepărtând conducătorii aflați în funcție. Însă, tăcerea Bibliei cu privire la motivele acestuia ne îndepărtează atenția de la adevărata intenție a lui Korah, către argumentul declarat al acestuia.

Korah a spus: "Toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi...Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului?" Întrebarea implică provocarea următoare: dacă Dumnezeu se află în mijlocul nostru, atunci oricine ne conduce va avea sprijinul Său. Sau, mergând mai departe, dacă suntem cu toții sfinți, de ce este nevoie de cineva precum Moise să ne instruiască, sau de ce este nevoie de legi care să ne facă sfinți? De vreme ce poporul este sfânt, poruncile din afară nu sunt necesare (Martin Buber, - "Moseh", 1945).

A se observa faptul că Moise și Aaron nu au răspuns la prima parte a întrebării lui Korah, respectiv cea legată de sfințenia întregii comunități. Aceștia s-au referit numai la ultima parte ("Pentru ce vă socotiţi voi mai presus...?"), lăsându-l pe Dumnezeu să reafirme conducerea lor.

Însă, întrebarea își caută încă un răspuns. În cele din urmă, așa cum subliniază Martin Buber, întrebarea pusă de Korah formulează o contradicție fără rezolvare; deoarece sfințenia nu a fost atinsă cu adevărat în istorie, deși oamenii se comportă ca și cum ar fi posibilă sau chiar ca și cum ar fi fost realizată. Acesta este modul biblic de a trata un impas divin și a devenit calea normativă a tradiției iudaice. Argumentul lui Korah aprinde tensiunea veșnică dintre autoritate și libertate. Precum mulți alți demagogi după el, Korah se oferă pe sine drept paznic adecvat al spiritului libertății. Dar, dacă poporul ar fi acceptat oferta înlocuirii conducerii, Dumnezeu nu a acceptat.

Argumentul adus de Korah nu a fost anulat cu un răspuns divin drastic și nici numele lui Korah nu a fost dat uitării. Familia acestuia a continuat să-și aducă aportul la gloria poporului evreu; nimeni altul decât profetul Samuel a fost unul dintre descendenții acestuia (I Cronici 6: 31-33, în traducerile ortodoxe; I Cronici 6:16-18, în textul masoretic). Zece psalmi au fost compuși de către fiii lui Korah, iar urmașii săi au servit în cadrul Templului. Precum argumentul lui Korah, aceștia au refuzat să dispară.

* În textul masoretic, capitolul 17 din Numerii are 28 de versete.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

2.4.1 Caleb

Caleb (כָּלֵב‎ - Kalev), fiul lui Iephunneh (Iefone Chenezul), din tribul lui Iudah, a fost unul dintre cei 12 bărbați trimiși de Moise pentru a spiona țara Canaanului și care s-au întors pentru a aduce informații despre orașele și locuitorii acesteia; pentru a afla dacă aceștia sunt slabi sau puternici, putini sau mulți; și pentru a aduce cu ei roadele pământului respectiv.

Spionii au mers și au inspectat terenul, de la pustiul Zin, până la Rehob, lângă intrarea spre Hamath. Patruzeci de zile mai târziu, aceștia s-au întors în tabără, având cu ei rodii, smochine și o creangă, care avea un ciorchine de struguri, și care era atât de grea, încât trebuia dusă de doi bărbați pe o prăjină. Raportul acestora s-a dovedit a fi unul demoralizator și defetist.

"Am fost în pământul în care ne-ai trimis, pământul în care curge miere şi lapte şi iată roadele lui. Dar poporul care locuieşte în el, este îndrăzneţ şi oraşele sunt întărite şi foarte mari, ba şi pe fiii lui Enac i-am văzut acolo. Amalec locuieşte în partea de miazăzi a ţării; Heteii, Heveii, Iebuseii şi Amoreii locuiesc în munţi, iar Canaaneii locuiesc pe lângă mare şi pe lângă râul Iordanului". (Numerii 13:28–30)

Aceștia au adăugat, "Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor." (Numerii 13:33–34)

Numai Caleb, care avea 40 de ani, și Iosua, fiul lui Nun, au avut o altă părere. Aceștia au spus (Numerii 14:7–9): "Pământul, pe care l-am străbătut noi, este foarte, foarte bun; De va fi Domnul bun cu noi, ne va duce în pământul acela şi ni-l va da nouă; în pământul acela izvorăşte lapte şi miere. Deci nu vă ridicaţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de poporul pământului aceluia, căci va ajunge mâncarea noastră: ei n-au apărare, iar cu noi este Domnul. Nu vă temeţi de ei!"

Israeliții au refuzat însă ascultarea vorbelor încurajatoare ale lui Iosua și Caleb. Au început să se lamenteze și să plângă. Dumnezeu le-a pedepsit lașitatea, condamnându-i să rătăcească patruzeci de ani în deșert - câte un an pentru fiecare zi în care spionii au cercetat țara Canaanului - și să moară în pustiu. Caleb și Iosua au fost răsplătiți pentru curajul lor, fiindu-le permis de către Dumnezeu să ajungă în Țara Promisă și să obțină o parte din aceasta.

Caleb a avut trei fii: Iru, Elah, and Naam. Acesta a dat-o pe fiica sa, Ahsah (Acsa), să se căsătorească cu vărul acesteia, Othniel fiul lui Kenaz (fratele mai tânăr al lui Caleb), drept recompensă pentru faptul că Othniel a cucerit Kiriathsepher, în timpul campaniei din Canaan. Ahsah și-a convins tatăl să-i ofere izvoare de apă, plângându-se de faptul că a primit "pământ secetos" (שראז ק מענ - artz e-ngb=țara Negev; Iosua Navi 15:19).

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA

Plantinga și problema răului

Se iau în considerare următoarele afirmații:

1. Dumnezeu există.

2. Dumnezeu este omnipotent, omniscient și perfect bun.

3. O ființă perfect bună ar dori să prevină toate relele.

4. O ființă omniscientă cunoaște fiecare modalitate prin care se pot naște relele.

5. O ființă omnipotentă, care cunoaște fiecare modalitate prin care se poate naște răul, deține puterea să prevină apariția acelui rău.

6. O ființă care cunoaște fiecare modalitate prin care se poate naște răul, care este capabilă să prevină apariția răului, și care dorește să facă asta, ar preveni apariția acelui rău.

7. Dacă există o ființă omnipotentă, omniscientă și perfect bună, atunci nu poate exista răul.

8. Răul există (contradicție logică).

O lume populată de creaturi care sunt cu adevărat libere (și care comit în mod liber mai multe acțiuni bune decât rele) este una mai valoroasă, decât o lume în care creaturile nu sunt libere. Dumnezeu poate crea creaturi libere, dar nu le poate determina să facă numai ceea ce este drept. Deoarece, dacă face asta, atunci acestea nu sunt cu adevărat libere; nu fac ceea ce este drept în mod liber și neconstrânse de nimeni. În consecință, pentru a crea creaturi capabile de binele moral, Dumnezeu trebuie să creeze creaturi capabile de răul moral. Nu poate să le acorde acestor creaturi libertatea de a face rău și în același timp să le împiedice să facă rău. Așa după cum s-a dovedit, din nefericire, unele dintre creaturile lui Dumnezeu și-au exercitat într-un mod greșit libertatea; aceasta constituie sursa răului moral. Faptul că uneori creaturile libere trec de partea greșită a baricadei nu constituie dovada neputinței lui Dumnezeu sau lipsa sa de bunăvoință; deoarece acesta nu ar putea împiedica apariția răului moral decât prin îndepărtarea posibilității binelui moral.

Argumentul lui Plantinga este acela că deși Dumnezeu este omnipotent, este posibil să nu fi fost în puterea sa să creeze o lume cuprinzând doar binele moral, fără răul moral; prin urmare, nu există vreo inconsistență logică implicată atunci când Dumnezeu, deși perfect bun, creează o lume de creaturi libere care aleg să facă rău. Argumentul se bazează pe următoarele propoziții:

1. Există lumi posibile pe care nici măcar o ființă omnipotentă nu le poate actualiza.

2. O lume fără creaturi libere moral, capabile numai de binele moral, este o astfel de lume.

Plantinga se referă la prima propoziție ca la "eroarea lui Leibniz", deoarece varianta opusă a fost presupusă de către Leibniz. A doua propoziție este apărată prin noțiunea de "depravare transmundană" (transworld depravity).

Depravarea transmundană

Depravarea transmundană este definită în mod explicit astfel:

O persoană P suferă de depravare transmundană dacă și numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: pentru fiecare lume L în care P este în mod semnificativ liberă în L și P face numai ce este drept în L, există o acțiune A și un segment maximal al lumii S astfel încât

1. S include A ca find semnificativ moral pentru P

2. S include P ca fiind liberă cu privire la A

3. S este inclusă în L și nu include nici pe P efectuând A nici pe P abținându-se de la efectuarea A

4. Dacă S ar fi actualizată, atunci P ar greși cu privire la A.

Plantinga spune că "ceea ce este important cu privire la ideea depravării transmundane este faptul că dacă o persoană suferă de asta, atunci nu se află în puterea lui Dumnezeu să actualizeze orice lume în care acea persoană este semnificativ liberă, dar nu face rău - adică, o lume în care acesta produce bine moral, dar nu rău moral", și că este posibil logic ca fiecare persoană să sufere de depravare transmundană.

Criticii argumentului lui Plantinga, precum J. L. Mackie și Antony Flew, au răspuns că asta presupune o viziune incompatibilă a liberului arbitru (liberul arbitru și determinismul sunt incompatibile logic), în vreme ce viziunea lor este compatibilă cu liberul arbitru (liberul arbitru și determinismul, fie acesta fizic sau divin, sunt compatibile logic). Mackie a întrebat: "De ce Dumnezeu nu a făcut oamenii astfel încât aceștia să aleagă mereu în mod liber să facă bine?" Viziunea indivizilor precum Mackie și Flew este aceea că Dumnezeu ar fi putut să creeze o lume în care să existe numai binele moral, fără răul moral. Într-o astfel de lume, oamenii ar fi ales întotdeauna să efectueze numai fapte bune, chiar dacă toate alegerile acestora ar fi fost predestinate. Dacă o astfel de lume liberă, virtuoasă și fără păcate este posibilă, atunci se găsește în puterea unui Dumnezeu omnipotent, omniscient și perfect bun să realizeze o astfel de lume. Plantinga respinge compatibilismul ca fiind "paradoxal în întregime" și "absolut neplauzibil". Cu privire la criticile lui Flew, Plantinga concluzionează că "obiecția sa este într-un sens important mai mult verbală și nu reușește să afecteze în întregime apărarea liberului arbitru".

O altă chestiune legată de apărarea lui Plantinga este aceea că nu se adresează problemei răului natural, deoarece răul natural nu este determinat de alegerea liberă a creaturilor. Replica lui Platinga constă în afirmația că este posibil logic ca persoane libere ne-umane să fie responsabile de răul natural (adică spirite rebele sau îngeri căzuți).

Inițial am vrut să critic apărarea lui Plantinga, dar pe măsură ce am analizat-o, am constatat că este perfect logică. Argumentele lui Flew și Mackie și compatibilismul constituie o eroare de raționament. Nu poți fi în același timp supus și liberului arbitru și determinismului. Pentru că, dacă fiecare acțiune a individului, deși pentru acesta are loc în mod liber, este predeterminată de planul divin, atunci niciun individ nu poate fi responsabil pentru acțiunile sale. Compatibilismul este o construcție artificială contradictorie. O lume în care oamenii sunt creați incapabili de acțiuni răuvoitoare nu ar fi o lume complet liberă, iar motivele creării unei astfel de lumi cu o moralitate perfectă ar fi cel puțin îndoielnice. O astfel de lume, incapabilă de răul moral, nu ar fi decât o lume populată cu creaturi programate dinainte să se comporte în acest mod. Oamenii trebuie să ajungă la binele moral determinați de propriile conștiințe, nu prin impunerea unei conduite prestabilite în comportamentul lor.

2.4 NUMERII

Caracterul Cărții Numerii

Cartea Numerii este formată din documente narative, legislative și arhivistice. Narațiunea începe de la punctul în care se încheie Exodul. Leviticul, care întrerupe cursul narațiunii, constă aproape în întregime din legislație independentă de precedentele istorice - cu excepția capitolului 16. Exodul se încheie cu relatarea ridicării tabernaculului în prima zi de Nisan (נִיסָן‎), iar Numerii continuă cu un recensământ, care are loc în luna imediat următoare, la puțin peste un an după ieșirea copiilor lui Israel din Egipt.

Cartea acoperă anii petrecuți în deșert de către israeliți. Totuși, numai perioadele de la început și de la sfârșit ale călătoriei sunt descrise în mod amănunțit; cei 38 de ani, în care o nouă generație se maturizează, nu primesc niciun fel de atenție. Memoria biblică nu acordă vreun spațiu suplimentar celor care au fost salvați din Egipt, dar nu s-au dovedit demni de darul libertății și au fost astfel condamnați să moară în deșert.

Legea oferită este de obicei jurisprudență, luând naștere din circumstanțele specifice ale narațiunii. De exemplu, relatarea poveștii târnosirii tabernaculului prilejuiește formularea obligațiilor și privilegiilor clerului, în general. De la legea aplicabilă unui eveniment particular expus în carte, Torah dezvoltă spre a defini o lege generală, valabilă pentru eternitate.

Cele patru secțiuni principale

Cartea este compusă din patru secțiuni principale. Prima secțiune (1:1 - 10:10) se ocupă cu regulamentele promulgate la Sinai; conține materiale demografice și legale de diverse tipuri: de la organizarea unui recensământ, până la încercarea cu apele amare; de la recomandări privind ofrandele, până la utilizarea trompetelor de argint. De asemenea, include povestea modului în care tabernaculul a fost târnosit, după ce a fost ridicat.

A doua secțiune (10:11‑20:1) expune elemente din primele zile ale marșului; subliniind diversele rebeliuni care au avut loc, mai ales revolta lui Korah, Dathan și Abiram; apoi relatează sfârșitul vechii conduceri: morțile lui Aaron și Miriam, judecata lui Moise și selectarea lui Eleazar și Ioșua drept noul preot, respectiv noul lider liderul laic, care vor aduce poporul în Canaan.

A treia secțiune (22:2-24:25) este "Cartea lui Balaam," care în conformitate cu unele opinii a constituit o carte separată cu acest nume, la un moment dat.

Partea finală (25:1-36:13) începe cu evenimentele imediate precedând invazia în Canaan: promovarea lui Phinehas (Finees), organizarea unui nou recensământ și prima împărțire a pământului. Sunt stabilite hotarele Țării Promise și sunt oferite instrucțiunile finale înaintea traversării râului Iordan.

Aspecte literare: Sfârșitul Începutului

Cartea Numerii povestește sfârșitul călătoriei începută în Egipt sau, într-un sens mai larg, începută la momentul creației. Totul converge spre acest moment, când Israelul este în sfârșit pregătit să-și ia în primire moștenirea. Pe baza acestei și a altor aprecieri, s-a sugerat că primele patru cărți ale Torah (Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii) își au originea într-o unitate formată din patru părți, numită Tetrateuch de către cercetătorii moderni, în timp ce Deuteronomul, Iosua, Judecători, Samuel și Regi constituie un alt complex separat.

Textul este privit în general ca o singură unitate literară, nu pentru că a fost întotdeauna o singură piesă (nu a fost), ci deoarece în cadrul procesului final de editare a fost tratat astfel și pentru că de atunci încoace cititorii Torah l-au abordat în această manieră.

Cartea Numerii și istoria

Câtă acribie, în sensul modern, poate fi atribuită cărții Numerii? Nu este posibil să se răspundă la această întrebare cu acuratețe, deoarece întreaga Torah constituie în esență un document de credință, adică realitatea este văzută ca un aspect al interactiunii între divin și uman. Amintirile și tradițiile despre evenimente (pe care le-am putea descrie drept "istorie") au fost îmbinate cu elemente religioase și simbolice.

Din această simbioză a izvorât o viziune a trecutului așa cum ar fi putut să fie și cum s-a crezut ulterior că a fost de fapt. Astfel, miturile și legendele au creat și modelat "istoria". Narațiunea biblică oferă rareori o descriere a contextului din istoria adevărată a evenimentului descris în cuvinte. Drept rezultat, fiecare fragment dintr-o poveste antică trebuie văzut împotriva tuturor dovezilor pe care le putem strânge, în scopul de a descoperi o gamă de idei și asocieri pe care acel element istoric le-a avut în timpurile antice.

Din acest motiv, metoda comparativă nu este numai legitimă, ci și esențială. La urma urmei, orice traducere modernă a Bibliei se bazează pe presupunerea involuntară că înțelesurile unui cuvânt antic se aseamănă destul de mult cu înțelesurile unui cuvânt modern. Dimensiunea erorii datorată acestei presupuneri nu este cunoscută complet, până când nu devenim conștienți în privința contrastelor semnificațiilor, deocamdată necunoscute, în vocabularul antic și cel modern.

Fundamentalismul biblic, fie iudaic sau creștin, nu poate învăța din trecut, deoarece apărarea ideilor acceptate în prezent despre religie se crede că este singurul scop al narațiunii biblice. În cadrul fundamentalismului biblic sunt sprijinite idei de origine relativ recentă; unele care nu au nicio legătură cu înțelesul sau intenția textului biblic original, deoarece contextul este unul radical diferit.

Idei religioase în Numerii; Făurirea unei națiuni

Scena principală a cărții este deșertul, respectiv peninsula Sinai, mai ales partea estică a acesteia, Negev. Ambianța este aspră, dar Dumnezeu o consideră necesară pentru dezvoltarea spirituală a Israelului. Deșertul este locul în care greșelile poporului sunt pedepsite. Acesta este "motivul deșertului" care stă la baza Cărții Numerii, care continuă din punctul în care s-a încheiat Exodul. Israel este poporul lui Dumnezeu și în consecință este supus unor obligații și legi speciale, care sunt menite să-i protejeze sfințenia.

Cartea relatează modul în care Israelul eșuează în îndeplinirea scopurilor fixate de divinitate; cum, datorită nemulțumirilor, revoltelor și încălcărilor de diferite tipuri, Dumnezeu a fost dezamăgit deseori de poporul său. Totuși, chiar dacă unii indivizi au fost pedepsiți, iar o întreagă generație a fost condamnată să moară în deșert, legământul nu a fost abrogat; sanctuarul, cu manifestările divine, a rămas în mijlocul taberei, iar Dumnezeu nu a încetat niciun moment să-i protejeze și să-i ghideze pe cei aleși. Perioada rătăcirii poate fi considerată drept o încercare de credință, iar la sfârșitul cărții apare viziunea unei noi națiuni, care va intra în posesia Țării Promise și va face asta ca un popor sfânt.

Numele cărții

Numele cărții provine din termenul latin Numeri, care era de fapt o traducere a cuvântului grecesc Arithmoi - Αριθμοί, ales după aprecierea vastului material statistic cu care începe cartea. Numele are probabil legătură cu un nume ebraic mai vechi al cărții, Sefer Chumash HaPikudim ("Cartea celor două recensăminte" - Mișnah Menachot 4:3). Ocazional, cartea mai este numită și după primul său cuvânt în ebraică, (Sefer) Vayedaber. Numele popular în ebraică este Bamidbar (במדבר - În pustie), numită astfel după b'midbar Sinai, cuvintele cinci și șase din primul capitol, un titlu potrivit pentru o carte ce relatează principalele evenimente din Sinai până în Câmpiile lui Moab.

*** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA