3.1 Profeţiile

Profeţia în accepţiunea biblică

Autoritatea tradiţiilor biblice în iudaism este bazată pe conceptul de profeţie. Biblia descrie diferiţi oameni ca primind revelaţii în mod direct de la Dumnezeu. Revelaţia lui Moise este considerată de către tradiţia ulterioară ca fiind o profeţie prin excelenţă.

În poveştile patriarhilor, îl întâlnim pe Dumnezeu în relaţia cu omul, comunicând direct cu acesta din urmă. Aceasta nu constituie profeţie per se, totuşi, de vreme ce fenomenul, în viziunea biblică, presupune ca profetul să fie însărcinat cu transmiterea unui mesaj. Numai odată cu Moise, în cartea Exodul, găsim un profet care este însărcinat să distribuie cuvântul lui Dumnezeu către popor.

Cu alte cuvinte, profeţia are o dimensiune socială. Nu este doar o simplă experienţă religioasă personală. Dumnezeu îl trimite pe Moise să transmită cuvintele Sale poporului. Totuşi, profeţia lui Moise diferă în mod substanţial de cea a altor profeţi. Mai întâi, acesta este descris de către Biblie drept comunicând în mod direct cu Dumnezeu, în timp ce alţi profeţi îl văd pe Dumnezeu într-un vis sau în transă. În al doilea rând, acesta combină în persoana sa rolurile de preot, rege şi legiuitor (dacă am adopta caracterizarea elenistică), alături de cel de profet.

Istoria profeţiei în Israelul antic

Biblia ne permite să urmărim istoria profeţiei în Israelul antic. Fără a-l lua în considerare pe Moise, cei mai timpurii profeţi descrişi de Biblie erau văzători, figuri carismatice care prooroceau în transă, de obicei indusă de către utilizarea muzicii şi dansului (posibil şi a substanţelor psihotrope). Deseori aceştia se uneau în bresle şi erau numiţi "fiii profeţilor."

Breslele erau formate pe baza principiului maestru-discipol şi aveau scopul transmiterii mai departe a tradiţiei profeţiei. Nu există vreo dovadă categorică a faptului că profeţii de acest gen erau implicaţi în vreun fel în efervescenţa religioasă şi morală a acelor vremuri. Aceştia puteau fi doar nişte simpli prevestitori ai viitorului.

Până în vremurile primilor monarhi, Saul, David şi Solomon, rolul profetului a început să se schimbe. Acesta pare să fi preluat o parte din calităţile carismatice asociate cu judecătorii în perioada imediat următoare cuceririi, iar în acelaşi timp regii au moştenit aspectele politice şi militare ale rolului judecătorului. La începuturile monarhiei, profetul apare ca un model religios în cadrul anturajului regelui, adânc implicat în viaţa de la curtea regală dar capabil, în acelaşi timp, să critice conducătorul prin intermediul unor parabole.        

Alţi profeţi, de mai mică importanţă, au fost probabil legaţi de locurile majore de venerare, potrivit unor cărturari. Până în vremurile lui Eliyahu (Ilie) şi Elisei, profeţii se găseau atât în regatul de nord cât şi în cel de sud şi au fost deseori în conflict cu regii. Aceştia aveau deja în mod cert un rol de critici ai societăţii israelite, dar încă nu deveniseră personaje literare.

Până în secolul al IX-lea Î.Hr., atât în regatul lui Iudah şi în Israel, profeţii minori (numiţi astfel datorită dimensiunii creaţiei lor literare) atacau cu înverşunare păcatele majore ale vremii, venerarea sincretică şi bolile sociale care făceau ravagii în ţară. Aceste chestiuni vor reprezenta preocuparea majoră a profeţilor în anii ce vor urma. Aceştia cereau extirparea sau măcar reducerea participării la venerarea idolilor şi ameliorarea nedreptăţilor înfăptuite împotriva săracilor, insistând asupra faptului că îndeplinirea îndatoririlor rituale nu are nicio importanţă dacă nu este însoţită de o viaţă bazată pe nişte principii morale şi etice adecvate.

Literatura profetică

Cei mai timpurii dintre cei 12 profeţi minori, printre care se numărau şi Amos sau Hosea (secolul VIII Î.Hr.), au fost primii care ne-au lăsat documente scrise ale discursului profetic. Aceştia şi-au ţinut discursurile în public şi aparent le-au înregistrat în scris fie pentru propriul lor uz, fie pentru ca acestea să se răspândească pe o arie mai largă.

Pe măsura apropierii sfârșitului monarhiei, şi odată cu apariţia unui amestec complex de probleme politice şi religioase, noi orizonturi au fost deschise pentru profeţi. Isaiah (c.740-c.700 Î.Hr.), Ieremiah (c. 627-c.585) şi Ezekiel (593-571) s-au confruntat cu noi realităţi politice pe măsura creşterii influenţei mesopotamiene asupra veneraţiei israeliţilor. Profeţiile acestor bărbaţi sunt inspirate de istoria vremurilor în care au trăit, deoarece toţi trei au fost adânc implicaţi în viaţa socială a timpurilor şi au fost determinaţi să aducă poporului lui Israel mesajele care considerau ei că le primesc direct de la Dumnezeul lui Israel.

Isaiah, Ieremiah şi Ezekiel au adus la apogeu dezvoltarea literară a profeţiei. Aceşti trei profeţi majori au compus poezie şi proză care se situează printre cele mai frumoase reuşite ale literaturii ebraice. Profunzimea, frumuseţea şi dimensiunea profeţiilor atribuite acestora îi face să fie figuri majore ale iudaismului în ochii tradiţiei ulterioare.

Pe măsură ce iudaismul s-a dezvoltat, cărţile profeţilor au modelat numeroase alte aspecte ale tradiţiei, cu precădere conceptul erei mesianice, care îşi are rădăcinile în lumea profeţilor. Mai târziu, misticismul iudaic a împrumutat aspecte din viziunile profetice ale lui Isaiah şi Ezekiel. Moralitatea profetică şi legătura strânsă a acesteia cu viaţa rituală a iudaismului a avut, de asemenea, un efect de durată.

 *** Pentru cuprins consultați următoarea pagină.

VA URMA